Teama de abandon sau dependenta excesiva?

[mitzura]

Scriu la forumul asta, pentru ca nu mi-ar strica si un sfat specializat. Problema noastra se intampla la somnul de seara. De fapt, chiar eram bucuroasa ca lucrurile s-au mai asezat, insa aseara am avut un circ de zile mari.

 

Tudor (2 ani)adormea seara, pana acum vreo luna, cu mine stand langa patutul lui. Pana intr-o seara cand n-am mai rezistat, (ca dura si cate o ora procesul asta) si dupa sticla de lapte, l-am lasat singurel, cu usa deschisa la camera. De cate ori ma chema, si asta se intampla de vreo 3-4 ori pana adormea, ma duceam din nou la el, ii spuneam noapte buna, il mangaiam putin pe frunte si plecam din nou. Mai dura vreo 5 minute pana ma chema din nou "mami, mami", dar fara sa planga. Cam in 20-30 de minute adormea. Iar eu eram foarte fericita ca mai pot sa fac cate ceva pana adoarme el si nu mai sunt tintuita langa patutul lui.

 

Asta pana acum vreo 2 zile, cand a inceput sa ma cheme mult mai des, practic cum ieseam din camera, el deja striga mama si sa-mi spuna ca "mami, aici", adica sa stau langa patutul lui. Ii explicam frumos ca mami are treaba, dar mami nu pleaca nicaieri, e aici in bucatarie, si ca el trebuie sa faca nani cu ursuletul. Aseara, enevata ca practic revenim la obiceiul anterior in care eu stau langa el pana adoarme, am hotarat ca daca ma cheama nu ma mai duc, sa vedem cum reactioneaza.

 

rezultatul a fost ca a reactionat foarte urat. m-a strigat de cateva ori mai tare, parca speriat, si apoi s-a declansat calvarul, a inceput sa urle efectiv isteric (imi pare rau ca nu gasesc alt termen, ca asta are anumite semnificatii in psihiatrie), asa cum nu l-am mai auzit urland in viata mea. era un urlet care mie mi se parea de groaza, si la un moment dat aproape ca si-a provocat voma. Ok, m-am dus la el, cand m-a vazut s-a linistit imediat, s-a asezat sa se culce. L-am mangaiat putin, in momentul in care am iesit din cadrul usii, nici macar nu m-a mai strigat, a urlat direct. Am facut sportul asta, vreo jumate de ora cred, dupa care n-am mai rezistat eu, si am ramas langa el, astfel ca in maxim doua minute a adormit (pe la 1 noaptea).

Initial, am zis ca sunt urlete de isterie si de santaj, dar apoi am inceput sa ne gandim (eu si sotul), ca poate are altceva, poate ii e frica de exemplu, sau poate il doare ceva, pentru ca e un comportament foarte atipic pentru el. Se mai intampla de exemplu, daca nu primeste ceva, sau nu il lasam sa faca ceva, sa se arunce in genunchi si sa planga cu lacrimi, dar niciodata nu au fost urlete din astea din gat si pe tonuri atat de inalte, care zbarlesc efectiv parul pe tine. daca asculta cineva la usa ar fi zis probabil ca ne chinuim copilul.

 

acum, dilemele mele ar fi:

-este asta o manifestare prin care el vrea sa ma manipuleze, ca sa raman langa el, fara ca in spatele acestui plans-urlet sa fie altceva?

sau

-este o manifestare a fricii (de intuneric, de singuratate, de abandon), si de fapt el chiar este ingrozit atunci cand plec? Stiam ca la un moment dat, nu mai stiu la ce varsta, daca mama iese din raza vizuala a copilului, acesta crede ca ea a plecat de tot. Poate asta se intampla si cu copilul meu, poate crede ca il parasesc, daca plec din camera. Sau poate pur si simplu ii este frica sa ramana singur pe intuneric, desi nu e intuneric complet, usa lui fiind deschisa, se vad luminile din casa, se mai aude televizorul...

 

poate ma puteti lumina voi.

 

ca o paranteza (dar relevanta totusi), cand eram mica, am stat foarte mult timp singura si de timpuriu. Stiu ca eram ahtiata dupa prezenta mamei, care lucra de dimineata pana seara, si statea foarte putin timp cu mine. atunci cand pleca la servici, deveneam efectiv un copil trist. daca se intampla sa intarzie, sufeream efectiv. Si nu era un moft, chiar simteam foarte multa suferinta ca nu e cu mine. poate asta simte si el acum. sau poate vrea doar sa stau langa el. eu inca nu inteleg ce se intampla.

 

Si va marturisesc ca mi-e groaza ca vine seara si o sa faca la fel, iar eu nu stiu efectiv cum sa reactionez. Sa-l las sa planga (in conditiile in care repet, nu e un plans normal, ci foarte foarte dramatic), sau sa stau langa el.

 

am uitat sa spun ca sunt insarcinata, in noiembrie vine bebe doi, si de asta vroiam sa mai castig si eu ceva libertate seara, pt ca imi va fi imposibil cu un copil mic sa continui modul asta de a-l adormi.

Va multumesc anticipat pentru raspunsuri.

[Field_mouse]

Saracuta de tine!!!

Te inteleg perfect, copii mei tot au inceput sa urle noaptea de frica (de fapt, unul dintre ei, ca sunt gemeni) cam pe la 1 ani 7 luni si de atunci dorm cu mine (inainte dormeau bine merci singurei in camera lor) - n-am rezistat eu sa tot vin pe la ei si de oboseala am cedat. Toate incercarile mele de a-i readuce inapoi in camera lor sunt fara succes. Si frica nu trece, devine din ce in ce mai profunda. Acu' cateva zile m-am dus eu noaptea la WC (baia e chiar langa dormitor, se vede din pat), copilu' a inceput sa urle (scuze, dar nu gasesc un cuvant mai potrivit), s-a dus dupa mine la baie (desi eu vorbeam cu el si incercam sa-l linistesc) si s-a urcat in genunchii mei (imagineaza-ti: stau eu pe WC cu copilu' in brate...).

 

Mama mea a vazut o emisiune (gen supernanny) unde o asemenea problema a fost rezolvata cu veioza de noapte lasata aprinsa.

 

Succes, rabdare si sanatate!!!

[lorelaim]

Eu as numi-o hipersensibilitate si constientizarea faptului ca creste mare si nu mai este un bb dar îsi doreste sa ramâna bb... Gabriela noastra a dormit singurica la ea în patut de când am adus-o de la maternitate pâna la 13 luni si jumatate când a început gradi... si au început plânsetele si strigatele: mami-mami în timpul noptii... Dupa câteva nopti de facut naveta si stat ore cu ea în brate pe roking-chair-ul de alaptat doar-doar adoarme... am hotarât sa o luam cu noi în pat... unmde s-a linistit si unde doarme si acum la 23 de luni.

La voi nu cred ca este posibil sa doarma cu voi - având în vedere ca vine bb2 în noiembrie. Eu zic ca ar fii bine sa stai lânga patutullui pâna adoarme... Eu nu cred ca este un moment bun sa-l fortezi sa accepte sa adoarma singur. Ajuta-l sa depaseasca faza... Stiu ca nu-ti este usor dar eu cred ca puiul tau - ca si tine de altfel - este un hipersensibil si are nevoie de prezenta ta ca sa-i dea un somn linistit.

Multa sanatate!

[Principesa]

Eu as zice teama de abandon in sensul ca el inca nu se poate conforta singur pentru a inlocui prezenta adultului. Deci ignorarea acum nu cred ca este o solutie, mai are nevoie de timp desi stiu ca pentru tine e frustrant. O sa revin cu detalii, acum tre sa fug.

 

Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva

 

Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita

[enn]

Draga Mitzura,

baietelul stie ca esti însarcinata? Ca daca nu, s-ar putea sa simta ca e ceva în neregula si sa fie nelinistit din aceasta cauza.

Al nostru, care de felul lui e foarte independent, a început sa devina foarte atasat de adulti (nu numai de noi, si de educatoarelel de la cresa), cam prin lunile 3-4 de sarcina. Educatoarele, nedumerite, ne-au întrebat daca s-a întîmplat ceva neobisnuit la noi acasa si cînd le-am spus ca mai asteptam un bebe, ne-au sfatuit sa-l punem în tema pe cel mic, ca trebuie sa simta el ceva si teama difuza de ceea ce urmeaza sa se întîmple îl nelinisteste. I-am spus, s-a speriat tare (nu-mi dau seama ce-a înteles, ca n-avea nici 2 ani pe-atunci), dar cu timpul s-a obisnuit cu ideea. Acum, pe ultima 100 de m, cînd apar prin casa hainute de bebe mic, e din nou întors pe dos si insista sa se culce cu mine, iar eu încerc sa-i fac pe plac, ca pe urma oricum îi va fi greu, cu mama acaparata de surioara.

Sarcina usoara si sanatate multa întregii familii!

E.

[mitzura]

enn, i-am spus pe la inceput, ca mami are bebe in burtica, dar de atunci nu am mai insistat, ca ma gandeam ca nu prea pricepe el ce si cum, si aveam de gand sa reiau tema prin luna 8-9. Ok, burta mea e vizibila, dar tu crezi ca el realizeaza ce inseamna asta? Si noi ii mai spunem ca o sa vina un fratior sau o surioara, dar tot nu cred ca isi da seama cu adevarat ce inseamna asta. Oricum, o sa-i mai spun si o sa accentuez faptul ca mami o sa-l iubeasca pe el la fel de mult ca pana acum.

 

Aseara nu l-am mai lasat sa planga . E clar ca patternul s-a instalat: cum dadeam sa ies din camera, nici nu ma mai striga, incepea direct sa planga, asa ca am ramas langa el aproape tot timpul. Deci am regresat, ca trecusem de faza asta.

 

Mi-e ciuda ca peste tot unde citesc, prin carti sau pe site-uri straine, zice ca e bine sa iesi din camera inainte ca piciul sa adoarma, ori eu nu reusesc sa fac asta inca. Poate cu timpul....

[enn]

Mitzura,

daca stie deja, nu cred ca mai trebuie sa insisti, cel mult daca te întreaba el. Noi am avut noroc, ca-n paralel cu mine mai sunt însarcinate vreo alte 5 mamici la cresa, asa ca si acolo subiectul e mereu la ordinea zilei. Au facut si un afis mare cu fratii/surorile mai mari + bebelusii nou-nascuti si astfel se bucura si al nostru ca va ajunge la "panoul de onoare"[:D]

În rest nu prea realizeaza ei la vîrsta asta ce-i asteapta. Al nostru, vazînd ca i-a ramas mica o camasuta, spunea sa i-o ducem lui bebe, iar cînd i-am explicat ca nu trebuie s-o ducem nicaieri, ca vine bebe la noi, a fost tare contrariat...

Cît despre regresat, eu nu mi-as face prea multe probleme, majoritatea copiilor au perioade de regres cînd apar fratiorii. Noi asteptam sa vedem cum reactioneaza, în speranta ca va dori sa fie "mare" si nu "mic". Dar daca va dori sa fie din nou mic, atunci vom accepta situatia asa cum este. Trece oricum si cînd va fi mare-mare, toata lumea va fi uitat de la ce vîrsta a adormit singur.

Rabdare multa si curaj, va fi sigur bine pîna la urma!

E.

[alinaluchian]

quote:

 

Mi-e ciuda ca peste tot unde citesc, prin carti sau pe site-uri straine, zice ca e bine sa iesi din camera inainte ca piciul sa adoarma, ori eu nu reusesc sa fac asta inca. Poate cu timpul....

---

id="quote">id="quote">

 

Mitzura, mie mi-a trecut ciuda abia dupa ce m-am detasat de cartile si informatiile care promoveaza imaginea mamei perfecte. Citim, citim si ajungem la concluzia ca nu trebuie sa stim tot, ci doar sa fim atente la semnalele copilului nostru si sa avem incredere in instinctul nostru.

 

 

Sunt atitea lucruri pe care le putem lasa de la noi fara a ne simti saraci.

 

[mitzura]

alina, ai mare dreptate, pana la urma nu conteaza ce scrie intr-o carte sau alta despre cum ar trebui sa se comporte copilul, ci conteaza relatia mea cu el si atentia pe care i-o acord, si faptul ca ma stie langa el.

[lorelaim]

Mitzura - cartile dau câteva idei cam ce ar trebui sa facem în general - dar fiecare copilas îsi are ritmul lui de dezvoltare si de acceptare a noului (bb) din viata sa... Eram sigura ca i-ati vorbit deja despre viitorul membru a familiei :-) tocmai de aceea ti-am scris ca poate re-doreste sa devina bb - nu poate accepta înca ca este baiat mare :-) Eu nu m-am gândit neaparat la "separation anxiety" pt ca citisem undeva ca perioada de vârf pt SA este 18 luni... ci m-am gândit mai mult la teama de a nu mai fii bb-lusul familiei... Teama pe care nu si-o poate stapâni (absolut normal la vârsta lui) si de aceea are f multa nevoie de tine :-)

Eu am patit o chestie simpa cu boboaca mea (23 de luni): a vazut în parc o mamica care alapta o fetita de vreo 18 luni si de atunci timp de aprox 5 zile mi-a cerut s-o tin (din când în când - cînd îsi amintea) în brate ca pe un bb si s-o pun la sân (doar cu nasucul lipit de tricoul meu... pt ca oricum ea s-a întarcat singurica la 13 luni)... Deci - chiar daca la noi nu "vine barza" ea a simtit nevoia sa fie bb mic... De ce? Nu stiu... :-) Da' nici n-o întreb... doar o tin în brate cum vrea ea... ca va fii un moment când o sa-mi fie dor s-o mai tin asa... si n-o sa mai vrea ea :-)