cum stam cu sufletul?

alibeta · Octombrie 18, 2006

Este destul de tarziu si multa liniste in jurul meu si ma gandesc sa va intreb ceea ce pe mine ma macina de mult;cum stati cu sufletul.

Vad ca toate postam pe forum tot felul de probleme,care ne macina ,ne deranjeaza sau ne bucura,dar mai avem noi oare timp sa ne uitam in noi.In urma cu ceva vreme,am si uitat cand,in fiecare seara aveam grija sa citesc o ora(obicei pastrat inca,chiar daca s-a redus durata) si sa ma gandesc la mine.Sa ma bucur sau sa ma intristez cu mine.Cate dintre noi mai au timp sa se priveasca in oglinda din ele,pentru ca uneori nu mai avem timp sa ne iutam nici in cea de pe perete.

Cate dintre noi mai au timp sa viseze,sa vibreze la o melodie,la un vers,la o pagina dintr-o carte.

La cate li s-a intamplat sa doreasca cu ardoare sa reciteasca ceva,un pasaj,un vers si sa nu poata pentru ca cei mici vor ceva si apoi ele sa renunte la a mai citi.

Cate dintre noi spun in fiecare zi "te iubesc" omului de langa ele,dar nu asa cu un colt de gura printre cratite,facturi,lectii sau alte cate or mai fi.

Toate sunt intrebari retorice si ma gandesc ca multe dintre noi ar putea zice:da ma,dar avem copii care ne insenineaza viata.Asa este,dar avem noi puterea sa vedem asta.De cate ori putem sa retraim miracolul primului pas si tristetea ca acest lucru nu se va repeta,sau al primului cuvant spus de puiul nostru?A fost, a trecut ,ne mai amintim de el,dar niciodata nu-l retraim asa cum ar merita.Mergem la plimbare,facem cumparaturi,mancare si cate altele,ne gandim la bone,la crese,la gradi,la scoli,ne suparam pe ei si timpul trece.Se comprima timpul si ma gandesc ca nu o sa mai stim nici sa iubim.

Care dintre noi are puterea sa treaca peste problemele zilei si sa sa spuna :cu sufletul meu e ok?Sa simta la sfarsitul fiecarei zile bucuria si tristetea.Cred ca nu am batut campii prea mult.

alibeta

tzitziri · Octombrie 19, 2006

buna dimineata Alibeta,

timp de suflet...ma bucur ca de ceva timp am redescoperit cititul ca o metoda mult mai buna de relaxare decat televizorul si decat orice altceva. Asta cat imi permite timpul seara sau in weekend, dar nu facuta 'printre altele' ci ca bucurie de sine statatoare.E adevarat ca nu am copii(inca), dar exista totusi o casa care trebuie intretinuta, un serviciu care imi ocupa tot pana seara la 6 si o gramada de alte nimicuri care iau si ele.

Mai exista timp de suflet acea baie cu sare in care stai o jumatate de ora pana cand iesi de acolo stafidita toata [baie] ...e drept ca mai rar, dar tot pentru suflet e...

Incerc sa gasesc in fiecare zi momentul potrivit sa ii spun iubitului "te ub" - o forma alintata de "te iubesc".

Sunt momente in care ma gandesc la cum a inceput totul cu el si imi place sa rememorez cum a fost la inceput, fiorii pe care ii simteam atunci...am fost putin dezamagita cand l-am intrebat pe el daca se mai gandeste la inceputuri si mi-a zis 'nu, eu traiesc in prezent'....oare asa o fi?Eu, pentru sufletelul meu, ma mai gandesc la cum era la inceput...

Intr-adevar, exista un serviciu care ocupa 9 ore pe zi si care nu echiar asa linistit, exista un trafic care in fiecare zi ma scoate din sarite,chiar daca stau pe locul din dreapta, exista o casa in care vrei nu vrei trebuie sa faci o gramada de lucruri, dar incerc sa imi gasesc timp si pentru 'sufletelul meu'...chiar daca uneori nu imi reuseste.

Kikina · Octombrie 19, 2006

Despre frumusetea uitata a vietii

Andrei Plesu / Opinii-Jurnalul National

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.

Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.

Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.

Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.