marius Publicat Decembrie 10, 2014 Raport Distribuie Publicat Decembrie 10, 2014 Reputatul psiholog american Alfie Kohn crede că recompensele şi pedepsele se potrivesc mai bine cu dresajul animalelor decât cu creşterea copiilor. El susţine parentingul necondiţionat, o teorie revoluţionară care pune accentul pe colaborarea dintre părinte şi copil. Înainte de a veni la Bucureşti, pe 22 noiembrie, specialistul a oferit un interviu pentru „Adevărul”. Psihologul american Alfie Kohn i-a pus pe gânduri pe părinţii români care au asistat la sfârşitul anului trecut la primele sale conferinţe despre parenting necondiţionat sau, mai exact, despre cum să-şi educe concret copiii în spiritul ideii de iubire necondiţionată, atâta timp cât cei mai mulţi aplică iubirea condiţionată, guvernată de recompense şi pedepse, fără ca măcar să realizeze răul pe care îl fac pe termen lung. Înainte de a reveni la Bucureşti, specialistul în educaţie a vorbit pentru „Adevărul” despre sinceritatea de care părinţii trebuie să dea dovadă faţă de ei înşişi, în aşa fel încât să-şi recunoască greşelile făcute în relaţia cu propriii copii, greşeli născute din felul în care au fost crescuţi la rândul lor, dar mai ales despre puterea de a se ierta pentru a putea să fie îndrumători cu adevărat pozitivi. „Adevărul“: În ce măsură credeţi că este posibil ca un părinte să-şi regândească relaţia cu propriul copil, în condiţiile în care este tributar unei educaţii restrictive, bazate pe recompensă şi pedeapsă? Alfie Kohn (A.K.): Atunci când devii părinte, trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să faci un pas în spate pentru a te gândi ce înseamnă, de fapt, să fii un părinte bun. Există, bineînţeles, părinţi care pur şi simplu îşi astupă urechile, indiferent de informaţiile şi de dovezile cu care se întâlnesc în viaţa de zi cu zi sau care reies din cercetările ştiinţifice, părinţi care continuă să se poarte cu ei înşişi, dar şi cu copiii lor, într-un mod nociv şi lipsit de sens. „Adevărul“: Credeţi că părinţii români, formaţi într-o societate tradiţionalistă, în care încă se face educaţie cu palma şi violenţa verbală este prezentă în sânul familiilor, iau măcar în serios o abordare cum este cea propusă de dumneavoastră, a parentingului necondiţionat, teorie conform căreia părintele trebuie să colaboreze permanent cu copilul, nu să se situeze pe o poziţie de a forţă, a adultului care le ştie pe toate cel mai bine? A.K.: Aş face o analogie cu o altă întrebare, despre educaţie, care mi se pune destul de des: atunci când vorbesc despre educaţia progresistă, cea care se concentrează pe interesele şi întrebările individuale ale elevilor, nu pe strategiile de a-i face să memoreze informaţii peste informaţii, mi se spune că „în această şcoală sunt prea mulţi elevi într-o clasă şi, din acest motiv, nu putem lua în considerare educaţia progresistă“. Răspunsul meu este acelaşi: obstacolele nu schimbă obiectivul final, ci doar îl fac mai greu de îndeplinit. Acest lucru este valabil şi atunci când vine vorba de aplicarea principiilor parentingului necondiţionat într-o societate mai “tradiţională” - cum spuneţi că este cazul României, dar cum este şi cazul altor ţări, unde gradul de rezistenţă la schimbare este încă mare: obiectivul este acelaşi, doar că e mai greu de îndeplinit. Ar trebui educaţi părinţii şi cei care au putere de decizie, dar, bineînţeles, acest lucru nu se face de pe o zi pe alta. Voi începe prima dintre conferinţele pe care le voi susţine pe 22 noiembrie la Bucureşti prin a-i întreba pe părinţi care sunt obiectivele pe termen lung pentru copiii lor. Cel mai probabil şi ei au aceleaşi obiective pe care le au părinţii din întreaga lume. Îi voi întreba apoi dacă practicile pe care le folosesc în educaţia copiilor servesc acestor obiective pe termen lung şi dacă nu cumva remarcă discrepanţe între cum se poartă cu copiii lor azi şi aceste obiective. „Adevărul“: Am fost învăţaţi că disciplina înseamnă impunerea anumitor restricţii, limite. În condiţiile în care întreaga societate se bazează pe astfel de limitări, nu va fi derutat copilul dacă acasă va fi educat într-un fel (conform principiilor parentingului necondiţionat), dar la şcoală, de exemplu, se va lovi de aceeaşi abordare restrictivă? A.K.: Permiteţi-mi să fac o precizare esenţială: aplicarea principiilor parentingului necondiţionat nu înseamnă lipsa limitelor, a structurii, a obiectivelor, ci înseamnă că, atunci când copilul face ceva greşit, ştie că este iubit şi acceptat de părinţii săi. Atât în cărţile mele, cât şi la conferinţe vorbesc despre abordarea de tipul “a face împreună” în loc de “a face ceva copilului”. Dacă avem acest tip de abordare, o faptă reprobabilă săvârşită de copil sau un comportament care lasă de dorit sunt văzute ca probleme ce trebuie rezolvate împreună, nu ca infracţiuni ce trebuie pedepsite. Copiii nu devin persoane mai bune atunci când noi îi facem să sufere pentru că nu s-au purtat conform aşteptărilor noastre. Dar acest lucru nu înseamnă că noi nu trebuie să avem aşteptări sau scopuri, ci că este de preferat să cooperăm cu cei mici pentru ca acestea să se materializeze, de îndată ce vârsta le permite. Această abordare, care pune accent pe colaborare şi pe un tip de relaţie necondiţionată, este cea mai bună pregătire pentru „lumea reală“, cu toate încercările şi dezamăgirile inerente. Nu îi pregăteşti pe copii pentru situaţii dificile de viaţă făcându-i intenţionat să se simtă nefericiţi când sunt mici. Abordarea tradiţională în care părintele spune “faci cum zic eu, pentru că aşa zic eu, pentru că eu sunt tatăl/mama” îi pregăteşte pentru viaţa în societate, dacă e vorba de o societate totalitară. Dar, înainte de toate, o astfel de abordare este o „bună“ pregătire pentru o viaţa nefericită. Un adult se poate confrunta mai uşor cu greutăţile şi poate trece mai uşor peste momentele dificile dacă, în copilărie, s-a simţit acceptat şi respectat de părinţii săi şi, mai presus de toate, dacă s-a simţit şi dacă se simte iubit pentru ce este, nu pentru ce face - principiul de bază al parentingului necondiţionat. „Adevărul“: Credeţi că părinţii ar trebui să înţeleagă mai întâi problemele pe care le-au dezvoltat ei în urma relaţiei cu propriii părinţi pentru a putea să-şi schimbe radical modul de a interacţiona cu copiii lor? A.K.: Atunci când devii părinte este esenţial să treci printr-un proces de introspecţie, dar nu este o etapă pe care un părinte o bifează şi o încheie într-un anumit moment. În acelaşi timp, un părinte nu îşi creşte copiii în mod tradiţional din simplul motiv că încă nu şi-a încheiat autoanaliza şi nu poate trece la următorul nivel. Nu, creşterea copiilor şi introspecţia pot fi două procese simultane... „Adevărul“: Aplicaţi principiile parentingului necondiţionat şi cu copiii dumneavoastră? Aţi descoperit până acum şi aspecte mai puţin eficiente ale acestei metode educative pe care o promovaţi? A.K.: Da, fac tot ce îmi stă în putere! Nu cred că putem vorbi de aspecte mai puţin eficiente sau mai puţin realiste ale parentingului necondiţionat, ci de cât de greu este, uneori, să avem răbdarea necesară pentru a respecta principiile în care credem. De când am devenit părinte, nu mi-am schimbat convingerile, dar am devenit mai umil în faţa complexei şi dificilei acţiuni de a creşte un copil. „Adevărul“: Puteţi să ne daţi un exemplu clasic de situaţie în care părintele acţionează în mod greşit în relaţia cu copilul său şi cum ar trebui să procedeze în concordanţă cu ideea de parenting necondiţionat? A.K.: Sigur! Vă voi da drept exemplu situaţia în care un copil nu este niciodată gata la timp pentru a pleca la şcoală. Ce poate face un părinte într-o astfel de situaţie? Îl poate ameninţa pe cel mic: „Dacă nu eşti gata la timp, mâine nu te mai duci în parc cu prietenii tăi/nu mai ai voie pe Facebook/nu mai primeşti desert“. A doua variantă este să-i promitem recompense: „Dragule, dacă în următoarele cinci dimineţi eşti gata la timp, în weekend îţi cumpăr ursul de jucărie pe care l-ai văzut la magazin“. Ambele abordări se potrivesc mai bine cu dresajul animalelor decât cu creşterea copiilor şi se concentrează doar obţinerea superficială, pentru o perioadă limitată de timp, a unui comportament dorit de noi. Ce se întâmplă pe termen lung? Relaţia dintre părinte şi copil are de suferit, iar cel mic nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru rezolvarea problemei. Când m-am confruntat cu această problemă, acum mulţi ani, când fiica mea nu era niciodată gata de plecare dimineaţa, am luat-o deoparte (bineînţeles, nu când ne grăbeam cel mai tare, dimineaţa, ci într-un moment mult mai calm al zilei) şi am căutat împreună o soluţie. Am ajuns împreună la concluzia că cel mai mult dura îmbrăcatul, drept pentru care fiica mea s-a culcat de atunci îmbrăcată cu hainele de a doua zi. Nu sugerez că toţi copiii ar trebui să adoarmă îmbrăcaţi, ci că este o modalitate de a rezolva o problemă prin cooperare şi de a pune în practică principiul „Vorbeşte mai puţin, pune mai multe întrebări“. „Adevărul“: Ce teme de discuţie veţi aborda anul acesta în conferinţele pe care le veţi susţine la Bucureşti? A.K.: Prima conferinţă se numeşte „Dincolo de educaţia convenţională - ce e în neregulă cu pedepsele sau recompensele“. Voi vorbi despre consecinţele negative ale pedepselor şi recompenselor folosite în educaţie, pornind de la ideile de bază că manipularea nu îi va ajuta niciodată pe copii să se gândească la ce fel de oameni îşi doresc să devină şi că recompensele şi pedepsele sunt două faţete ale aceleiaşi monede şi că niciuna nu cumpără mai mult decât obedienţa temporară a copilului. A doua conferinţă, „Dincolo de educaţia convenţională - de la condiţionări şi ameninţări la cooperare şi înţelegere - instrumente practice pentru părinti şi pedagogi“, se va concentra pe ce pot face părinţii în viaţa de zi cu zi pentru a abandona strategiile bazate pe autoritate în favoarea celor bazate pe colaborare. Nu veţi pleca cu o reţetă - este imposibil să oferi sfaturi care să se potrivească tuturor copiilor -, ci veţi descoperi câteva linii directoare ce pot fi adaptate în funcţie de situaţia fiecărei familii sau clase. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
riana Postat Decembrie 10, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 10, 2014 (editat) Cel mai mult mi-a placut faza cu "pentru a nu mai intarzia la scoala s-a culcat in hainele de a doua zi"Mie asta nu mi se pare o rezolvare a problemei ci un mod de a ascunde mizeria sub pres . Personal nu cred in solutii universal valabile de buna crestere a copilului. Tine de copil, de parinti luati separat si de toti ca un tot.Nu spun ca aceste articole sunt total inutile...nuuuu, le citesti, le cerni, vezi daca poti sa folosesti ceva din ele...dar nu consider ca trebuie luate, o metoda sau alta, absolut ca o solutie salvatoare. Fi-miu are 7 ani. Are zile cand imi vine sa-i ridic statuie si zile cand l-as face avion prin casa.Cu bune, cu rele, ca o medie, e un copil bun. Dar ne luptam in continuare cu educatia zi de zi...si de multe ori am senzatia, stiti cum e, ca eu vorbesc, eu aud sau ca nu o sa iesim la liman. Am facut un pas, zece in spate si analizand situatia am concluzionat ca ce nu merge bine, nu e vina lui ci a noastra. De ex: are tendinta de a ridica tonul cand protesteaza pentru ca si eu cand imi pierd rabdarea ridic tonul si tot asa. Nu e deloc usor sa iti cresti copilul bine si nu cred ca cineva, psiholog sau nu , a gasit reteta perfecta.Eu caut in permanenta sa vad care sunt butoanele ce declanseaza reactii pozitive din partea lui...si cu varsta vad ca se tot schimba.Acum suntem intr-o etapa in care o interdictie naste din partea lui frustrari si un val de proteste, apoi milogeli false de iertare. Iar o discutie "ca intre adulti" aduce regret sincer, promisiuni sincere, o saptamana de "comportament exemplar" dupa care...uita si iar tipa la bunici de ex.Asta naste frustrari in mine :) ...dar ce sa facem...o luam de la capat cu discutiile, explicatiile si sperantele ca intr-o zi toata dirigentia mea va da roade. Dar ca sa revin la ideea de la care am pornit, a corecta o problema cu un surogat, mi se pare o amagire, e doar o cale de a obtine liniste in casa fara a scapa, in fapt, de problema.In concluzie : nu cred ca e potrivita atitudinea constant severa cum nu e nici cea constant permisiva. Ca peste tot in viata, tot echilibrul cred ca e cel mai bun.Personal, ca sa fiu un parinte zen tot timpul, cred ca ar trebui sa fiu sedata in permanenta. Editat de Decembrie 10, 2014 Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
BlackCat4evR Postat Decembrie 10, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 10, 2014 La noi au functionat recompensele si pedepsele!La 2 ani am postat pe perete 10 reguli, unele de igiena, altele de genul: "Noi nu lovim" Am avut un sistem de magneti pe care ii castiga cand respecta o regula, si pe care ii pierdea atunci cand o incalca. La 2 ani jumate regulile sunt deja insusite, facem dus seara, spalam dintisorii de doua ori pe zi, nu loveste, etc., si sistemul a murit... O sa gasesc alte reguli, de fata mare...Concluzia e ca la gradi e foarte apreciata de educatoare pentru ca nu are probleme de comportament, sunt copii care lovesc, musca, urla, si altele. Inca ceva, nu pot fi in totalitate de acord cu articolul de mai sus, pentru ca, in lumea "reala", lumea pentru care ii pregatim pe copiii nostri, nu intotdeauna ai o optiune, nu intotdeauna esti ascultat, nu intotdeauna glasul sau se aude. In schimb, toate actiunile tale au consecinte. Bune sau rele. De aceea, mie una, un sistem de pedepse si recompense mi sa pare mai aproape de mersul real al lucrurilor... Desigur, discutiile sunt de maxima importanta, poate mai tarziu as negocia cu ea pedepsele si recompensele, pentru ca uneori copii sunt chiar mai severi decat parintii lor, si spiritul lor de dreptate este inca netocit. Exista situatii si situatii, de exemplu daca nu vrea sa manance, o las in pace, dar nu pot adopta aceeasi conduita daca insista sa se smulga din mana mea si sa traverseze strada pe rosu. Este clar ca intr-o astfel de situatie imi impun vointa: "Stai pe loc", indiferent de protestele ei, explicatiile vor veni dupa... Cat despre problema cu dimineata, "textul" meu este ca ma supara sa intarzii la serviciu, si ca nu e in regula sa suparam oamenii, mai ales pe cei pe care ii iubim. O mai cert si imi ies rau din pepeni uneori, dar i-am zis mereu ca o iubesc indiferent cat de nesuferit imi e comportamentul ei uneori, ca o iubesc chiar si cand ma supara, ca nu imi place sa fim suparate, si de-astea. Incerc sa o fac sa inteleaga ce simt eu atunci cand ea face ceva, bun, sau rau. La fel, incerc sa fiu pe faza si sa sesizez cum simte actiunile mele. Dar imi e clar ca fara fermitate aplicata cu consecventa, nu as avea rezultate cu ea... Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Otiliav Postat Decembrie 10, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 10, 2014 Recompensele si pedepsele nu mai functioneaza in general pe masura ce cresc. Bineinteles ca personalitatea copilului conteaza. Sunt copii foarte ambitiosi care nu reactioneaza la amenintari de genul nu ai voie la TV, la tableta, le iei telefonul. Sunt copii pe care nu prea ai cu ce sa ii ameninti sau care daca sunt trimisi in camera lor nu protesteaza. Se adapteaza situatiei si stau bine mersi in camera lor chiar si cu ochii in tavan.Cel mai bine le explici de ce te grabesti, ce se intampla daca intarzii undeva. Identificat ce anume ii face sa intarzie. Poate fi ceva banal, ca nu isi gaseste manusile sau bentita potrivita. Si asa ceva se poate pregati de seara.Si nu in ultimul rand unui copil mai maricel, sa zicem peste 8 ani, i se poate cere opinia. Si copii au idei bune cand se pun pe ei in postura de parinti Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
michelle-usa Postat Decembrie 10, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 10, 2014 scuze, dar mie toata vorbaraia assta mi s-a parut apa de ploaie. nu vorbeste nimic concret. desigur iubire neconditionata, dar asta e ce cred fiecare parinte o ofera copilului lui.in rest nu inteleg ccare, unde sunt sfaturile practice?cand in general amindoi parintii luccreaza 8-10 ore si stau cu copilul doar citeva ore pe seara, greu ...foarte greu pot face diferenta...asstfel, educatia si felul in care este abordata pe umerii gradinitei/scolii pica. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
oana_s Postat Decembrie 17, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 17, 2014 Ce o sa spun acum, o sa supere nicte ochi [bib] . Din pacate sau din fericire, copilul mic (pana in doi ani adica) seamana extrem de mult cu un caine. Am si copii, am avut si caini. Desigur, este doar parerea mea, ca de obicei. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
marius Postat Decembrie 17, 2014 Autor Raport Distribuie Postat Decembrie 17, 2014 La fel si eu... dar nu vad nicidecum o astfel de asociere. Cainele e in stare sa ma linga sa ma alinte si daca l-am certat, copiii nu. Asta ca sa scriu ceva foarte rapid. Cainele este capabil sa-si faca rost de mancare singur, copiii(mici) nu. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
oana_s Postat Decembrie 18, 2014 Raport Distribuie Postat Decembrie 18, 2014 La fel si eu... dar nu vad nicidecum o astfel de asociere. Cainele e in stare sa ma linga sa ma alinte si daca l-am certat, copiii nu. Asta ca sa scriu ceva foarte rapid. Cainele este capabil sa-si faca rost de mancare singur, copiii(mici) nu. Duci asocierea la extrem... Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Recommended Posts
Participă la discuție
Poți posta acum și te poți înregistra mai târziu. Dacă ai un cont, autentifică-te acum pentru a posta cu contul tău.
Notă: postarea ta va necesita aprobarea moderatorului înainte de a fi vizibilă.