Rezilienta la Pandemie

[Otiliav]

A trecut mai mult de un an de la primele stiri despre Covid-19.

Un an in care au fost multe momente de stres, sperante naruite, vacante anulate, stiri de tot felul.

Si din pacate situatia aceasta continuua.

De aceea consider ca e util sa impartasim anumite trucuri care ne ajuta sa mergem inainte, sa apreciem ce avem, sa punem in plan secundar grijile si planurile esuate. Fiecare zi vine cu provocarile ei.

 

In concluzie:.

Cum stati cu rezilienta la pandemie si tot ce a insemnat pentru voi?

Ce faceti pentru a trece cat mai bine peste provocarile de zi cu zi?

Cum faceti sa mentineti optimismul si moralul cat mai sus?

[danielag]

Eu îmi spun că bunicii și părinții noștri au trecut prin situații poate cu mult mai grele decât cea de acum. E drept, eu nu am copii, deci am avut de gestionat doar frustrările personale. Pentru cei cu copii mai mici sau mai mari a fost mai complicată perioada asta.

[Mik]

Complicat pentru toata lumea, intre groaza si speranta sistematic. 

 

Parintii nostri au trecut prin situatii mai complicate insa fara asemanare cu ceea ce se petrece acum. 

Cred profund ca viata isi va relua cursul normal, poate vom fi mai prudenti si mai responsabili dupa. 

 

Am inceput cursurile cu studentii in amfiteatru si am senzatia ca si ei s-au schimbat : sunt foarte atenti in curs si foarte gravi, de parca nu ar avea virsta pe care o au. 

 

Sunt optimista pentru perioada de dupa. 

[monicabo]

Momentan cam nasol, ca sa zic asa... Mie una, pe moment, mi-a picat f prost acest val 3, mutatii, tot, la fix un an de la inceputul pandemiei, iar cu perspective sa se suspende tot, sa ne carantineze in case, se vorbeste de un Paste la fel cu cel trecut... Am o senzatie de deja-vu, parca ruleaza un film prost pe care nu-l poti opri, e asa, repetitiv, o bucla din care parca nu mai iesim.

Si perspectiva asta de a mai dura ani buni, cu restrictii tu tot, m-a cam ofilit. Cu masca, chiar daca nu-mi place, m-am obisnuit, as purta-o toata viata daca ar fi necesar, pe mine ma termina chestia asta cu "distantarea sociala" si izolarea, statul mai mult in casa... Am ajuns sa-mi fie frica sa ma vad si cu parintii, m-am tot vazut asa, pe fuga, nu m-am mai vazut cu nimeni asa pe indelete, doar asa pe fuga si la distanta... pe ideea ca nu iau, sa nu dau (fara sa stim), fetele la fel izolate in online de 1 an de zile cu scoala, nu prea s-au mai vazut cu nimeni (ca nah, fiecare e la "cutia" lui), noroc ca mai fac antrenamente, asta parca a raas singura legatura cu o oarecare normalitate, eu la fel izolata de 1 an de zile cu serviciul tot online (iar la unele proiecte, in online le fac mult mai greu, neputand lua legatura cu oamenii decat pe email sau video, se misca lent... ce faceam inainte intr-o saptamana, acum fac in 3, desi nu e de 3 ori mai mult volum de munca, tot atata e, dar e intins, multe intreruperi etc). 

 

Sper sa mai apara si vesti bine in tot noianul asta de val 3, mutatii super contagioase etc. Sa vedem cu o merge vaccinarea, ma vaccinez atunci cand imi vine randul si aia e. Sper ca intr-o buna zi sa scapam si sa putem sa dam si mana si sa ne imbratisam (cu cine simtim nevoia), sa putem iesi la o terasa fara stres

[dana vio]

Sincer, ca si curba lui Gauss. 

 

Dar ma autosugestionez ca este o situatie nu mai rea decat altele, ma gandesc ca altii au suportat razboaie si n-au avut mijloacele de aparare din zilele noastre sau perioada de ciuma sau alte boli ... etc

 

Ca vorbeati de copii, acestia gestioneaza situatia dupa cum vad la parinti.

Eu am avut o problema cu Alexandra, facuse un atac de panica intr-o zi la o plimbare singura in oras. A venit acasa spunand ca nu era multa lume si nu neaparat pe langa ea, dar ca a simtit nevoia sa ajunga urgent acasa. Dupa 1 sapt mi-a facut aceeasi faza cu mine fiind in oras. 

Ieri a vrut singura afara si incep eu: ai grija sa... si mi-a taiat-o : nu ma mai speria. 

Asa ca am tacut si a fost ok.

 

Copiii se adapteaza si se informeaza, eu cred ca vor iesi mai puternici din situatia asta si vor aprecia mai mult viata si prietenii si compania fizica a acestora. 

[Otiliav]

Eu acum apreciez fiecare iesire la restaurant sau la bazin.

De fapt la fel e cu orice iesire undeva.

E cu semnul intrebarii pana chiar se intampla.

E ca un bonus atunci cand se poate, cand e o perioada mai calma  intre valuri.

Nu, clar nu imi place incertitudinea dar nu avem ce face.

Ca sa scap cumva de senzatia lipsei de control am inceput sa pregatesc si planul B.

La modul daca se inchide bazinul in we viitor pregatesc planul B o iesire in natura.

O lista cu 2-3 posibile destinatii in functie de vreme.

Pentru mine acesta e un mecanism de succes in ultima vreme. Practic, facem oricum ceva in familie. Fie el chiar si un puzzle mare sau tricotat o bentita.

 

Pe mine personal cel mai rau m-a afectat anularea vacantelor, faptul ca suntem blocati intre granitele tarii. A fost ca un cosmar anul trecut in martie. Am sperat pana in ultima clipa ca vor merge in Tenerife. N-a fost sa fie. Aniversam un an de la anulare  . Dar ma incurajez ca vor fi si vremuri mai bune si vom merge totusi candva acolo. Deh, speranta nu moare niciodata.

 

Clar vom ramane cu diverse mecanisme. Le-am explicat si fetelor cat de important e sa fim flexibili. Sa nu facem o tragedie ca nu putem merge undeva ci sa ne bucuram ca in schimb putem face totusi ceva impreuna.

 

Vio, mi-a placut ca l-ai integrat si pe Gauss in discutie. Si da, ai dreptate cu copii. Noi suntem modelele lor. Daca noi stam sa bocim la fiecare pas atunci ii influentam negativ.

 

Monica, noi nu am vazut nici o ruda de aproape 2 ani. Din fericire ne putem suna si vedea. 

[Marox]

Am o senzatie de deja-vu, parca ruleaza un film prost pe care nu-l poti opri, e asa, repetitiv, o bucla din care parca nu mai iesim.

Primul ministru francez a zisi ieri la televizor ca sintem ca in filmul "Ziua cirtitei" (cu Bill Murray - ziua care se repeta la nesfirsit - se scoala in fiecare dimineata, are speranta ca poate va fi diferit si nu, aude iar si iar o melodie a lui Cher).

 

Eu am renuntat sa fac proiecte de viitor. Acum 2 saptamini am plecat in vacanta o saptamina. In Franta, bineinteles. Am rezervat o casa de vacanta vineri pentru duminica. Voiam sa mergem la munte si am ajuns la mare. Asta e, ne-am adaptat (bine, n-am plecat la munte pt ca anuntat 17° si ne gindeam ca nu va mai fi zapada). Ne-am adaptat si cu lipsa restaurantelor. Mai naspa a fost cu mersul la toaleta (muzeele, restaurantele si barurile fiind inchise am cautat supermarket-uri). Dar ne-am simtit bine, soare generos, plimbari pe plaja, vizite de cimitire (american si german, ca eram in Normandia, unde au debarcat americanii in '44).

[CorinaDani]

Pe mine nu ma afectează prea mult starea actuala. Covid am făcut, imunitate avem o perioada, urmează vaccinarea. În vacanta puteam sa mergem anul trecut, in Turcia, dar am anulat de teama covid și chiar regret. Am fost de câteva ori la noi la mare, în weekend. Cam cu teama și fereala, dar tot a fost bine și asa decât deloc.

Am făcut rezervare pentru anul asta, tot în Turcia, ce-o fi o fi. 

Nu suntem foarte plimbareti de felul nostru, nu avem prea mulți prieteni.

Într-adevăr, faptul ca nu mi-am putut vizita părinții pe îndelete (sau ei pe noi), ci doar pe fuga, cu masca la gura, fără sa intram în casa (ai mei n-au avut covid, iar acum sunt vaccinați, au și imunitatea formata) - asta m-a întristat, dar compensează faptul ca sunt sănătoși, discutam la telefon și ne vom vedea pe saturate în curând, cel mai probabil de Paște sau chiar mai devreme.

Copila ia lucrurile ca atare, s-a plictisit de online, dar încearcă sa găsească și partea pozitiva a situației - nu se mai trezește prea devreme pentru a merge la școală, nu mai este nevoita sa circule cu autobuzele jegoase din Ploiești, nu e nevoita sa îndure interdicțiile pe care le-a experimentat în cele 4 zile mari și late în care a fost la școală în ultimul an. Nu mai pierde timp pe drum la întoarcerea de la școală, după ce termina orele online, dacă are chef mănâncă imediat sau trage un pui de somn.

Cat despre socializare, are gasca ei de amici/colegi cu care se vede în weekend, se întâlnesc în centrul orașului, se plimba, iși iau ceva de mancare/băut la o terasa exterioara, mai discuta, mai rad, se simt bine, atât cât se poate în condițiile actuale.

Am încercat mereu sa fiu optimista și sa vad partea plina a paharului. Sa îmi spun ca va veni și sfârșitul acestei pandemii. 

Cel mai mare stres, pe care nu îl conștientizam, a fost teama de a ne îmbolnăvi de covid, de a nu face ceva greșit și sa ajungem la spital, noi sau părinții. După ce am trecut prin boala și am scăpat cu bine cu toții, abia atunci am realizat cât de mult ma afecta și apasă teama asta de a face covid.

Monica, te simt foarte panicata în mesaje, e adevărat ca nu e de gluma cu covid, ca e pura loterie și nu ai de unde sa știi ce forma vei face, dar nu poți trai la nesfârșit cu teama asta. Pe de o parte ți-e teama de covid, dar ai risc crescut de a face tocmai pentru ca fetitele merg la antrenamente. În plus faptul ca lucrezi online te-a bulversat sau în fine, nu e confortabil. Mie mi-a fost de mare ajutor dpdv psihic sa reușesc sa ma angajez după 8 luni de stat acasă în șomaj, și chiar am noroc unde am nimerit, colegii sunt ok, patronii la fel, volumul de munca este rezonabil. Ma plictisisem acasă, ma învățasem leneșă și comoda, nu aveam chef de nimic, procrastinam la greu - lasă, ca fac ordine pe balcon într-o zi cu soare, lasă că fac alta data sortarea hainelor pe care nu le mai folosim, etc. De ieșit la terasa am tot ieșit vara trecuta, singuri sau cu niște prieteni de familie. În aer liber nu aveam asa mare stres ca luam covid.

Ma scoate din sărite felul în care pandemia a făcut sa iasă la iveala toți idioții conspiraționisti și antivaccin, sosoacele, cumpanasii și teodosii de serviciu, corupția și jaful din banul public, felul în care mulți nesocotesc regulile și interdicțiile,  din cauza lor treneaza epidemia și apar noi și noi cazuri sau focare. Autoritățile se bâlbâie, se sucesc, fac chestii fără logica sau fără sa ia în calcul anumite situații, apoi încearcă sa dreaga busuiocul din mers. Și faptul ca se continua cu același stil comunist de plan cincinal, ce masuri și rezultate grozave avem pe hârtie și la TV, dar realitatea e alta, în privința pandemiei. Suntem la pământ cu sistemul sanitar, doamne ferește sa te îmbolnăvești de ceva grav și sa ai nevoie de consult, internare, operație, și sa nu îți permiți sa mergi "la particular". 

[dana vio]

Sotul meu a fost operat de fiere acum cateva luni, nici nu mai stiu cand, la spitalul județean ca noi nici n-avem spitale private serioase. Alexandra merge la dentist ptr aparatul dentar în continuare, eu am fost la dentist vrea 2 luni pana am terminat ce-aveam de lucrat pe-acolo. Deci nu e chiar asa de speriat sistemul asta sanitar. 

In plus, la noi mall-ul este închis în week-end. 

Pe mine nu ma deranjează foarte tare scoala online, dar mi-ar plăcea ca Ale sa iasa mai des afara. Colegii ei însă s-au relocat pe la tara asa ca nu prea are cu cine. 

E logic sa lucreze online toti cei care pot face asta, inclusiv școlile. 

[monicabo]

Este adevarat in parte, ceea ce spui, am experimentat teama in cele 2 luni de stare de urgenta cu stat in casa obligatoriu si cu politie peste tot, si armata in unele locuri.

Si m-a apucat iar o stare de groaza acum, cu cresterea asta brusca a valului 3 si cu mutatiile astea nenorocite, care ba sunt mai contagioase, ba mai letale. Simt ca oriceam face, virusul e peste noi.

Da, singura concesie am facut-o cu fetele la antrenament, sunt putini, aceiasi copii  mereu, stau la distanta, antrenorii poarta masca, copiii poarta dupa ce ies de acolo. 

Pe cea mare nu a fost de acord sotul meu sub nici o forma sa o lase intr-o deplasare (eu eram cam 50-50, incercam sa aflu informatii unde ar sta etc), era vorba de 2 nopti, i s-a parut prea riscant fiind cu dormit si mancat in alta parte.... Fata a plans zile in sir, isi dorea f mult,  Probabil ca si asta mi-a dat mie o stare proasta, nu stiu... m-a durut enorm sa o vad plangand in fiecare zi, seara de seara timp de cateva zile, sa o vad atat de trista...

Si atunci am realizat ca filmul de anul trecut se repeta, ca virusul nu ne va lasa sa facem ce ne dorim (nu excese) multa vreme, oricat respectam regulile, ca suntem captivi si ca rezolvarea e departe... Se vorbeste deja de un Paste ca anul trecut, adica inchisi in casa.

In rest, fetele nici nu ies din casa, si colegii lor stau fiecare la "cutia" proprie sau sunt plecati pe la bunici, fiind orele online. Se mai vad cand si cand cu cate o prietena, dar nu regulat.

Cea mai dura regula pt mine e asta cu distantarea, desi nici inainte nu eram adepta aglomeratiilor umar la umar, gen mall plin sau coada la ski sau telecabina, concerte sau unde se aduna inainte multa lume.

 

Monica, te simt foarte panicata în mesaje, e adevărat ca nu e de gluma cu covid, ca e pura loterie și nu ai de unde sa știi ce forma vei face, dar nu poți trai la nesfârșit cu teama asta. Pe de o parte ți-e teama de covid, dar ai risc crescut de a face tocmai pentru ca fetitele merg la antrenamente. În plus faptul ca lucrezi online te-a bulversat sau în fine, nu e confortabil. Mie mi-a fost de mare ajutor dpdv psihic sa reușesc sa ma angajez după 8 luni de stat acasă în șomaj, și chiar am noroc unde am nimerit, colegii sunt ok, patronii la fel, volumul de munca este rezonabil. Ma plictisisem acasă, ma învățasem leneșă și comoda, nu aveam chef de nimic, procrastinam la greu - lasă, ca fac ordine pe balcon într-o zi cu soare, lasă că fac alta data sortarea hainelor pe care nu le mai folosim, etc. De ieșit la terasa am tot ieșit vara trecuta, singuri sau cu niște prieteni de familie. În aer liber nu aveam asa mare stres ca luam covid.

 

Editat de Martie 17, 2021