din postura de fiica...

[nemora]

Buna ziua,

nu e chiar o problema "psihologica", mai mult va rog sa-mi spuneti care este parerea voastra in urmatoarea chestiune:

vi se pare normal ca mama mea imi povesteste problemele din viata ei conjugala?

tatal meu este (desi nu pot sa zic ca "este", ca e in lumea lui) un personaj cu probleme grave, a fost neglijat de catre o mama care nu si-a dorit cei 6 copii, o mama absolut fara sentimente, un mostru; este violent, agresiv, nu s-a implicat de niciun fel in viata familiala, etc, etc.

Maica-mea, bineinteles, o drama queen, pentru care suferinta e seducatoare, caci cei doi copii si "eu ce era sa ma fac, unde sa ma duc" nu-mi dau suficienta justificare pentru faptul ca a ramas cu el. mi se pare de-a dreptul dependenta de el.

Acuma isi dau unul altuia ura cat cuprinde, poate ca asta i-a si tinut impreuna.

Eu in final am ajuns la concluzia ca e treaba lor, faca ce-o vrea. Dar sa nu ma tina maica-mea pe mine o ora pe zi la telefon cu problemele ei. Ma deranjeaza ingrozitor, imi crapa capul dupa ce termin de vorbit cu ea. Aceeasi poveste, uneori mai soft, alteori dramatica, cum se poarta tata cu ea, ca o chinuie, ca-i e frica de el, si i-am zis "ma, ai doua variante: ori stai si suferi, ori pleci". Violentul zice ca tot ce au e al lui (au doua apartamente, dar maica-mea castiga foarte bine); si ea imi spune "da cum sa-l las pe el in tot confortul si eu sa plec?" "Bine ma, atunci stai, ce sa-ti zic"; tata i-a spus sa plece, ca nu a vrut-o niciodata, si ca el isi aduce femeie (ideea i-a dat-o cel mai bun prieten al lui care divorteaza acum) - va dati seama ca ascult eu acum la telefon.

 

Cum sa fac? nu mai suport sa vorbesc cu ea zilnic. Daca i-as spune, s-ar supara. In plus, revin cu intrebarea, e normal sa-mi spuna mie de problemele ei?

Cand nu-mi spune ce probleme are, ne facem ca avem o relatie, discutam chestii atat de superficiale, si in plus, visul ei ar fi (s-o iubesc, s-o pup) sa-i povestesc totul de-a fir a par ori chiar ca asta nu e genul meu. Nu stiu daca asta e normal intr-o relatie mama-fiica, sa trebuiasca sa povestesti totul mamei tale, sa-i arati iubire, recunostinta vesnica, etc? Eu am viata mea, problemele mele, cand am avut nevoie m-am dus la psiholog, am dat banu, am rezolvat problema. Am 35 de ani, vreau sa-mi vad de treaba mea, si maica-mea, daca nu are viata personala sa si-o faca. Gresesc?

 

Uf, sper ca am fost coerenta. Multam fain tare.

 

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

 

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

[oana_lex82]

Mama, mama ce mult te inteleg..mama mea e singura divortata de tata de mai bine de 25 de ani,) sta cu mama ei (bunica)..Nu ma ajuta cu nimik..doar se plange atat..ca ea nu se plimba, k nu se distreaza, k n-are bani...k..n chestii...m-am saturat si eu..plus ca n-am nici o baza sa o las cu baietelul meu, k nu are deloc grija de el...adica il lasa de izbeliste...m-am saturat si eu de situatie dar n-am ce face..bine ca nu stam impreuna...[alcool]

[roxy]

viata ei , a mamei tale ati fost de fapt voi , cei doi copii ai ei.Acum mari fiind nu maia veti nevoie de ea si vi se pare o povara, aveti viata voastra .Poate ca asa e normal, dar eu in povestea ta vad nu o relatie mama-fiica ci doua straine, care se suporta greu reciproc.Asta e ceea ce reese din randurile mesajului tau.Si e pacat.Stiu nu ai cerut tu sa fii adusa pe lume, ea a vrut, asa ca obligatia ei a fost sa va creasca , chiar si in acele conditii.Ca nu a divortat e una, da de crescut v-a crescut asa cum a stiut ea mai bine.Acum e destul de urat sa-i spui sa se duca la doctor daca vrea sa aiba cu cine vorbi sa nu te mai deranjeze pe tine.Poate ea crede ca tie fiica ei iti poate spune deschis despre problemele ei , lucruri pe care unui strain nu i le poate spune.Poate ai face mai bine daca i-ai spune in fata ca nu te intereseaza viata ei si sa-si caute de ale ei , decat sa o amagesti ca are in tine o persoana cu care poate comunica.

Pacat.

 

Si inca ceva oamenii de la o anumita varsta devin pisalogi, enervant de stresanti, cu boli mai mult sau mai putin imaginare care pentru ei sunt tragedii dar pentru cei tineri sunt banalitati...dar sa nu uitam ca sunt parintii nostrii asa cum sunt.

 

 

 

roxy mamica lui Alex (17 august 2007)si Cristi (05 iunie 2000)

 

 

 

 

 

[roxy]

tot eu, chiar daca voi parea rautacioasa.Parintii au obligatia sa ne ajute , cel putin teoretic pana dupa majorat, dupa aceea e la alegerea lor daca ne mai ajuta sau nu, nu mai sunt datori.Asta cu "nu ma ajuta cu nimic" e relativa.Aici in germanica dupa majoratul copiilor, parintii sunt liberi , si incep sa faca ce nu au putut face in tinerete, si anume turism.Pleaca cu casa in spate, au masini din acelea rulote, si calatoresc.Nu degeaba nemtii sunt cei recunoscuti cu visitatori, oriunde .Si nimeni nu are pretentii sa le tina copii, am auzit de cazuri cand , asa cum se procedeaza aici, trebuie sa dai telefon inainte parintilor tai sa iti anunti visita, ca la un strain, si daca pot sa te primeasca, nu suni la usa cand vrei tu ca ai trecut pe acolo.

Chestie de respect si de ce nu de visiune .

 

 

 

roxy mamica lui Alex (17 august 2007)si Cristi (05 iunie 2000)

 

 

 

 

 

[nemora]

roxy, daca ar mei ar avea o viata acum ca noi am plecat, eu as fi foarte fericita. dar nu au vrut/stiut/putut sa isi faca o viata, impreuna sau separat.

mie mi s-ar parea abuziv, ca tot am doua fete, sa le supun toata ziua la a-mi asculta problemele personale.

dar cine stie cum o fi cand oi trece de 50 de ani.

si da ai dreptate, suntem doua straine, cata vreme ei nu i-a pasat niciodata ce simt, ce cred, ce gandesc (ma intreaba doar "ce faci?", "unde esti?") si in chestiunile astea nu eu trebuia sa stabilesc trendul.

 

Perlutele mele: Karolina Maria (10.06.2007) si Eszter Maia(14.05.09)

 

Niciodata nu mai poti fi atat de aproape de un copil ca atunci cand l-ai alaptat.

[delsim]

Te inteleg perfect, sunt aproape in aceeasi situatie, cu mici deosebiri.

Trebuie sa faci un echilibru: o si asculti din cand in cand, pentru ca probabil nu are cu cine sa vorbeasca astfel de lucruri intime si personale, dar....trebuie sa-i pui niste limite: daca te suna asa de des...mai scuza-te spune-i ca-ti pare tare rau dar trebuie sa pleci nu stiu unde, sau ai nu stiu ce de facut, astfel incat sa mai "respiri" un pic departe de povestile astea, care oricum sunt mereu aceleasi si TU insati nu ai ce sa faci, chiar nu ai ce sa faci!Si nu te mai simti vinovata!O asculti cu stoicism si te temi sa nu o intrerupi sau sa i-o retezi, pentru ca te simti vinovata ca a stat langa tatal tau ca sa va creasca!Te simti vinovata, pentru ca asa ti s-a indus, vina asta a fost cultivata in tine, dar sa stii ca a fost alegerea ei de adult,motivele ei au fost motivele ei si nu au legatura cu voi.Fiecare sa-si duca crucea asa cum stie si cum poate.La atatia ani petrecuti cu tatal tau e foarte greu sa se desprinda si probabil ca e o relatie de dependenta abuzat-abuzator.Poti sa-i sugerezi sa mearga la un psiholog, poate o ajuta sa gaseasca, sa vada solutii de desprindere.

Si de ce zice ca o sa ramana totul tatalui tau?Nu o sa se faca partaj pe bunuri si imobile?

 

Delia

 

"Ceea ce suntem contribuie mai mult la fericirea noastra decat ceea ce avem." Schopenhauer

[Mickyyy]

Relatia mea cu mama a fost identica o perioada foarte lunga de timp. Dupa ce-a divortat de tata si-a ramas singura, aveam discutii (adica monologuri mai mult) interminabile despre el, mereu aceeasi placa, cat de nevinovata a fost ea si cat de magar a fost el, cu diverse variatiuni e tema asta. A durat cativa ani buni, mai ales ca eu sunt singura la parinti, adica singura pe care o putea "teroriza"! Iar daca faceam imprudenta sa pun paie pe foc si sa nu ii dau dreptate, vai de urechile mele ce-si auzeau, basca ore-n sir pierdute.

 

Din fericire, fetele mele au crescut, si-am avut curajul sa le las in vacanta la ea. Asa ca acum subiectele noastre de discutie sunt copii. problemele ei "conjugale" au trecut pe planul doi, a gasit ceva cu care sa-si umple timpul, altceva despre care sa povesteasca si care sa-i faca placere.

 

Solutia, schimba cat mai des tema de discutie, gaseste ceva care-i place (carti, filme, politica, telenuvele), sau daca nu gasesti nimic, vorbeste-i despre problemele tale, eventual unele care n-o intereseaza in mod deosebit, in asa fel incat discutia sa fie cat mai plictisitoare pentru ea.

Dupa o anumita varsta, unii oameni isi fac mai greu viata personala. Sau renunta mai greu la confortul si siguranta unei familii, oricat de imperfecta sau de falsa ar fi ea.

[rrox3]

Nemora vorbeste cu ea si explica-i ca iti face rau sa asculti toate astea si roag-o sa nu ti le mai spuna. Nu o ajuti cu nimic daca le asculti asa cum o faci acum si iti faci si tie rau.

E dreptul tau sa pui limitele de care ai nevoie.

 

Roxy deci parintii au tot dreptul sa isi vada de viata lor dupa majoratul copiilor, dar copiii nu au acelasi drept?

 

 

Roxana, Maria (n. 1 iulie 1999) si Ioana (n. 23 martie 2005)

[roxy]

rrox3 normal ca si unii si altii au dreptul cu conditia sa se respecte reciproc, macar daca nu poate fi vorba de mai mult (eu una consider ca intre parinti si copii ar trebui sa fie ceva mai mult de iubire , adica sa fie totul unii pentru altii, dar asa sunt eu mai idealista) .Adica nici parintii sa nu sufoce copiii , sa-i ajute daca pot si cat pot daca copii le cer ajutorul (adica nu ajutor din ala cu dea sila ), dar nici copiii sa nu faca pe nervosii si stresatii daca parintii nu sar in sus de bucurie cand li se pune in brate nepotii sa-i creasca, ca parintii au altele de facut si ei ca bunici si asa nu mai au alte activitati.

Totusi vorbim de relatia parinte copil nu de relatia cu vanzatorul de la colt, si aluia ii mai zambesti din cand in cand cand iti da restul ...[flo]

 

 

roxy mamica lui Alex (17 august 2007)si Cristi (05 iunie 2000)

 

 

 

 

 

[A_Iulia]

Roxy [flo] din pacate relatiile cu parintii sunt foarte variate...de unde si reactiile de tot felul si din partea copiilor, si din partea parintilor.

 

Nu-mi ramane decat sa ma consider o fericita ca in primul rand inca am o mama, care imi cere sfatul, si pe care pot s-o ajut cand are nevoie si o fac cu tot sufletul. Nu pot sa descriu relatia cu mama si nici nu cred ca-si are locul, poate doar sa-mi para rau pentru altii ca nu simt la fel si cred ca ei au o mare pierdere aici.

Si cu asta am raspuns si intrebarii Nemorei...