silvi8

Se crede că ar fi apucat drumul spre orașul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin și să devină folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului. Așa credeau toți, și crâșmarul și Sam și apicultorul și nevestele lor și toți ceilalți care puteau emite o opinie. Este greu să stai toată ziua singur, izolat de lume și de tot. Asta e clar pentru toată suflarea, așa că nu e greu de înțeles că a plecat spre satul său natal, care nu știe nimeni unde se găsește, și că a luat-o și pe dânsa cu el. Sau poate că dânsa se prăpădise prin văile de peste muntele cel mare, după ce adusese pe lume ultimul copil al uriașului. Ar fi și asta posibil, dar e mai comod și mai romantic și puțin mai interesant de răspândit acest zvon, cei doi plecând împreună ca să trăiască fericiți. Ce? Nu ar fi posibil? El oricum stătea izolat ca un cuc. Mai trec oameni pe acolo, dar nu se opresc niciodată să vorbească cu el. Trec utilaje la câmp, trec uneori căruțe spre baltă. Dar el e singur. În cea mai mare parte a timpului stă pe lângă turbină, acolo unde are și locuința. Cartierul lui general e la turbina de lângă șosea, celelalte două sunt mai departe, la vreo 2 sau 3 kilometri de prima cu o distanță mică de cinci, șase sute de metri între ele. Pe acolo chiar nu trecea nimeni, niciodată, dar el tot se ducea de două ori pe zi. Asta e tot ce trebuie să facă, să stea lângă turbina principală și să facă două vizite la celelalte turbine de două ori pe zi, cu toate că e câmp deschis și nu îi opturează nimic vederea. Dacă cineva s-ar apropia de obiectivele pe care el le păzește ar vedea de la mare distanță. Este aici de aproape doi ani și nu s-a întâmplat încă să vină cineva. Nici nu ar avea ce să fure sau să strice...dar el tot păzește, că asta trebuie să facă, e paznic. Meseria lui nu e cu program, el muncește tot timpul. Locuiește într-o rulotă parcată lângă turbine cea mai apropiată de șosea. A amenajat locul pentru un trai decent. E împrejmuit cu un gard de sârmă și are chiar și o barieră. Lângă barieră e o gheretă mică de fier, ruginită, în care nu stă niciodată. E doar o masă acolo și o banchetă de metal, fixate în podea și câteva unelte: o lopată pentru zăpadă, o coasă, o greblă, un ciocan, o cutie cu cuie și sârme îndoite. Când găsește un cui vechi, un șurub sau o bucată de sârmă o pune acolo în cutie, să fie. Bucăți de sârmă a mai agățat și prin gard, l-a mai cârpit pe ici-colo. În spatele eolienei e parcată rulota lui mică și prăpădită. Are doar strictul necesar: un pat, o masă, o sobă cu butelie la care se poate și găti și care încălzește rulota iarna, un dulap în care își ține puținele haine și lucruri pe care le mai are. Cu prima nevastă a stat mai mulți ani și a construit chiar și o casă, doar că a ridicat-o pe terenul ei, și în final l-au dat afară. Era violent. Avea el motivele lui, dar chiar și așa legea a fost de partea ei. Și nici copii nu au fost de partea lui. Are doi băieți care îl disprețuiesc cu adevărat, nu vin niciodată să îl vadă. Nu veneau nici înainte, când era însurat cu a doua nevastă și nici când locuia la mama lui, adică bunica lor. Ei nu înțelegeau că un bărbat nu poate să suporte ca nevasta să umble prin vecini când nu e mâncare acasă, sau să stea cu coțofenele cu orele când el a ajuns de mult acasă. Nu ar trebui să știe și el pe unde umblă? Și apoi, banii lui, munciți cu greu, pe ce se duc, pe rochii, pe vopseluri? Ea era fată crescută în puf, fată de primar, nu dădea doi bani pe el. Dar orgoliul lui, cum să-i permită să accepte să-i întoarcă fundul și să plece prin vecini la cafea? Dar băieții nu vedeau decât că tata e rău, e violent și nebun. Așa spuneau toți. Numai cumnatul lui, sotul primei neveste a văzut că nu era chiar așa rău. El i-a găsit și locul ăsta de muncă, paznic la turbine. A doua nevastă avea și ea casă. Mai fusese căsătorită, dar nu avea copii. Casa era a părinților ei și o vreme a fost foarte bine. Era paznic la conductele de gaz. Înainte lucrase tot acolo, dar avusese ceva probleme cu băutura și îl trecuseră la pază. Avea sectoare în care patrula ca să fie atent, dacă cumva se spărgea vreo conductă. Muncea doar noaptea, dar era mulțumit, dimineată se odihnea iar după amiază era liber. Totul s-a stricat când a prins-o pe nevastă-sa cu șeful lui. Se pare că de multă vreme își petrecea nopțile la ei acasă, doar el nu știa. Și când a aflat s-a terminat căsnicia lor iar nevasta l-a dat afară. Din nou! Se bucura femeia că fusese descoperită, că acum putea să își organizeze viața cum voia. Noroc cu fostul lui cumnat că îi găsise munca asta. Măcar nu mai deranja pe nimeni. Se gospodărea singur. Nu făcuse niciodată asta înainte, dar acum nu avea de ales. În plus, chiar îi plăcea. Descoperise cu uimire că nu era chiar așa de greu. Se gândea uneori că dacă ar fi făcut de mâncare când era însurat cu prima nevastă poate că nu s-ar fi certat așa de rău, poate o învăța și pe ea să gătească, poate ar fi plesnit-o mai rar, poate ea nu l-ar fi părăsit... Vara făcea focul afară, improvizase o vatră din câteva cărămizi și punea ceaunelul peste. Făcea câte o tocăniță delicioasă. Punea capcane pentru iepuri și uneori avea noroc. Iepurii de câmp la ceaun erau delicioși. Chiar în fața rulotei făcea focul și stătea pe scăunelul pliant și asculta vântul. E greu să stai toată ziua singur, izolat de lume și de tot. Dar e și mai greu să stai înconjurat de lume care nu dă pe tine nici o ceapă degerată. Se minuna și el de cât de puține lucruri îi trebuie unui om pentru o viață liniștită. De la scara turbinei și până la rulotă legase un cablu pe care atârna rufele lui la uscat, prosoape și lenjeria. Le spăla în fiecare săptămână. Nu era așa de dificil să mențină curățenia. De ce unele femei nu înțelegeau asta? Tot pe lângă scara de urcare în turbină eolienei, scară pe care nu urca niciodată nimeni, se afla o bucată de gard de tablă și o ușă metalică cu ramă. Probabil intenția fusese să construiască acolo o anexă, dar rămăsese așa, doar o bucată de gard cu o ușă. Stăteau ciudat așa fără rost. Rele nu erau, că țineau piept vântului și nu mai era așa curent în fata rulotei, dar alt folos nu aveau. Într-o zi de noiembrie a ieșit la plimbarea de dimineață și s-a uitat lung spre moriștile eolienelor din deal care se roteau monoton și sacadat, ca în fiecare zi. S-a întors agale, cu mâinile în buzunare spre rulota lui și a împăturit un cerșaf și două prosoape pe care le zvântase vântul în cursul nopții căci bate vântul prin părțile alea de nu-ți vine să crezi, nu degeaba au pus eoliene acolo. Uneori sufla așa de aprig că părea că o să mute rulota cu totul. Uneori se uita pe geamurile micuțe, acoperite cu perdelute imprimate cu frunze de palmieri și se mira că nu l-a mutat vântul pe malul bălții, sau că nu l-a proptit în vreun stejat mai mare, la marginea pădurii. De obicei are mereu ce să facă, paradoxal și greu de crezut din exterior, dar chiar nu are momente de plictiseală. Doar că în ziua aia de noiembrie cu soare, dar cu vânt tăios, după ce și-a băut cafeaua și a mâncat un ou fiert a ieși în fața rulotei și s-a îndreptat spre ușa de metal, fără nici o treabă. Ușa avea o cheie în broască. De doi ani de când stătea acolo nu realizase asta. Nu doar că avea o ușă așezată în mijlocul gospodăriei lui improvizate, care nu folosea la nimic, dar ușa asta avea și o cheie. A răsucit cheia care a scrâșnit, a păcănit, dar s-a învârtit și a descuiat ușa care s-a deschis apoi cu ușurință. A rămas un cadru de metal, ca un dreptunghi desenat într-un peisaj idilic de toamnă. Fără nici un motiv a trecut prin deschizătură și a închis ușa în urma lui. Noroc că nu era un om prea complex și nici un bărbat fricos, căci s-a trezit într-un loc străin și nefamiliar. Nu s-a mirat și nu și-a pus întrebări. Stătea pe o cărare ce șerpuia printre ierburi înalte și flori de tot felul coborând către o așezare umană. În fața lui se vedeau case și oameni. A început să coboare. Cu cât se apropia vedea că era un sat ca oricare altul. Chiar acolo unde se termina poteca pe care cobora el se deschidea un fel de obor, un loc bătătorit, unde erau adunate vite. În partea stângă oamenii le sortau și le împărțeau. Se pare că vitele tocmai veniseră de la păscut. În dreapta mai multe femei scoteau apă dintr-o fântână și o turnau în uluce. Câțiva se uitau insistent la el apoi cineva a zis: - Este Karl! - Este Karl, Karl Legland! a zis altul. S-a rostogolit această informație și a înțeles și el că e Karl. El e Karl. Apoi lumea s-a adunat în jurul lui, dar nu foarte aproape, părea că se tem de el. I-a salutat simplu iar unul mai burtos, cu o privire vicleană l-a întrebat: - Cum de ai coborât? Trebuia să cobori când aveam să fim în mare pericol, sau la grea încercare. - Poate acum e timpul, a spus el simplu. A văzut că toți se uitau spre drumul pe care venise așa că s-a uitat și el și a văzut o căsută din piatră, ciudată, cu două hornuri înalte, suspendată cumva într-o stâncă a dealului din spatele lor. Era destul de departe și nu se vedea bine în ce stare e casa, dar a înțeles că se presupunea că aceea e casa lui. Așadar, Karl nu locuia în sat. Și încă ceva a dedus: lumea fie nu știa cum arată Karl, fie el arăta exact ca acest Karl. - Seară bună, le-a urat el, apoi a continuat să meargă, traversând agale oborul. - Unde mergi? a întrebat un altul, scund și îndesat. - Să văd satul. N-am mai fost de mult pe aici. - Asta așa e, au râs unii. - Să te oprești la crâșma mea, e nevasta acolo, a zis un altul. Eu sunt nepotul lui Cole, Cole crâșmarul. - Am să merg, cu siguranță, a zis el și a continuat să meargă. Și în timp ce mergea pe stăduța de pământ bătătorit auzea oameni care șușoteau în urma lui. Se crease o rumoare și liniștea serii era acum dezechilibrată de acest eveniment neașteptat și special, se pare, pentru comunitate. Nu e așa înalt cum credeam, ziceau unii dintre locuitori. Strămoșii noștri erau mai scunzi, ziceau alții. - Nu vezi că noi, cu fiecare generație suntem mai înalți? - Numai tu nu, îi întoarse vorba cel cu privirea vicleană celui scund și îndesat, pe nume Sam, Sam cel gras, ca să fim mai exacți. Sam cel gras se întoarse spre el și îl lămuri, dar nu cu supărare: - Eu sunt mai scund pentru că mama m-a născut mai devreme de vreme, ai uitat? S-a speriat de vulcanul cel mare. Nu a mai erupt de când m-am născut eu! - Da, și atunci nu a venit Karl să ne ajute, și nici când ne-au invadat ploșnițele. - Nici când a plouat trei luni fără oprire, ne-a luat apa casele și vitele și Karl tot nu a coborât. - Da, s-au rugat femeile la baza muntelui, au pus ofrande și nici un răspuns, a zis un alt bărbat. - Să-i cerem socoteală a zis cel cu privirea vicleană, Nate apicultorul. Și au plecat, un grup compact, lăsând în urmă vitele, ca să îl ajungă pe Karl. Nu l-au mai prins din urmă atunci, iar mai apoi ar fi avut și alte lucruri pentru care să-i ceară socoteală, dar asta e altă poveste. Mai mult, nu era ușor să îl ții în loc pe Karl. Și în plus, era Karl, avea așa o putere mare că nu te puteai pune cu el. Iar acum se crede că ar fi apucat drumul spre orașul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin și să devină folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului.

Am o mare problemă cu somnul. Într-o noapte în care nu puteam să dorm, iar, am intrat pe un site și mi-am făcut un cont. E un forum pentru ăștia ca mine care nu pot să doarmă, insomniacii. Unii iau diverse tratamente alții însă sunt în negare, ca mine. Adică, știu că am o problemă, dar încă nu cred că somnologul este doctor adevărat sau că a fi consilier pe probleme de somn este o meserie. Noaptea trecută am intrat iar pe forum. Dacă nu dorm, măcar să văd ce fac cei ca mine...mai schimb o vorbă cu cineva. Ce faci? mă întreabă un utilizator. Nu dormi? Nu dorm, zic eu...doar vezi că sunt viu. I-am pus și o față care râde. Tu ce faci când nu poți să dormi? mă întreabă el. Cred eu că este un el dar poate să fie și ea. Acum în spatele unui nickname și a unui ecran poate sa fie oricine sau orice, poate să fie chiar o mașinărie. În fine… păi, stau treaz, îi răspund eu. El, o să zic în continuare că e un el, îmi pune multe fețe vesele care râd...nu prea înțeleg de ce. Și ce faci, stai așa degeaba? Ce tehnici folosești ca să adormi? Nu am tehnici. Doar stau. Despre ce tehnici vorbești? Mai întâi sunt cele clasice, știi tu... Nu prea. Care? Știi tu, numeri oi, sari pe norișori pufoși, te duci cu gândul într-un loc din copilărie unde îți era bine, un loc cald, unde te simțeai în siguranță. Dar la.mine nu funcționează metodele astea. Aha. Păi și la tine ce funcționează? Mai e și varianta să rememorezi ziua care se încheie și să îți faci o listă, mental, cu ce planuri ai pentru a doua zi. Pai și asta nu te stresează mai tare? Ba daaaa, maxim! Încep să cred că m-am înșelat și este o ea. Și ca să nu uite ideea de la care pornisem întreb iar: la tine ce funcționează? Încerc să citesc în fiecare zi o povestioară amuzantă, o știre fără implicații emoționale negative și apoi mă gândesc la asta. Despic firul în mai multe fire și fac cumva o dezbatere cu mine și pentru că nu mă afectează, îmi distrage atenția de la probleme și apoi adorm. Pare cumva logic. Și mie îmi place sa citesc, zic eu. O să încerc varianta ta. Ai citit ceva astăzi? Da. Chiar e haios că numai ce am citit un pasaj dintr-o carte și am pus-o în coș, la precomandă. Înseamnă că e interesantă, dacă te-a atras de la primele pagini. Povestește-mi, poate după asta adorm. Păi - cred că am dezvoltat un tic verbal cu păi - e despre un tip care se duce la super market. Bagă o fisă, ia un cărucior, lipește lista de cumpărături pe bara din față ca să o aibă la îndemână și urca pe banda rulantă. Brusc realizează că mâinile îi sunt lipite de mânerele căruciorului. Nu cu lipici sau superglue, nu e o glumă, ci căruciorul pare că are viață și s-a contopit cu el, cu mâinile lui, care acum par niște rădăcini înfipte adânc în carnea de metal a căruciorului. Omul se sperie cumplit și începe sa alerge, dar nu se poate desprinde de cărucior în nici un fel. În doar câteva secunde își dă seama că metalul a pus stăpânire pe el și că nu poate să facă decât ce îi dictează obiectul. Pare să fie o mașinărie complicată. După mai multe încercări nereușite de a se desprinde din simbioza ciudată omul se hotărăște să își taie mâinile ca să scape. El sau ea, nickname-ul de pe forum, mă întrerupe: Și omul visa? Sau care e chestia mișto? Clar e o ea, e gagică, că prea e sensibilă. Nu dormea, nu visa, pur și simplu asta se întâmpla. Era real. Cred că e vorba de un semnal de alarmă referitor la inteligența artificială și alte asemenea, nu am stat să mă gândesc la simboluri, semnificații. Stai să îți zic mai departe Și alergă ăsta cu căruciorul atașat de el și încercă să îl așeze pe linia de tramvai, dar nici căruciorul nu se lasă, se opune și începe un fel de lupta și când omul aproape se dă bătut, fiind sleit de puteri, căruciorul îl împinge în fața tramvaiului care îl spulberă și îl secționează în mai multe bucăți. Și când se adună mulțimea curioasă, cineva ia căruciorul și îl mută ca să vadă mai bine grozăvia...și așa căruciorul își găsește următoarea victimă. Nu pot să cred că mi-ai povestit așa ceva la.miezul nopții. Acum chiar că nu voi mai putea adormi. Nu am mai apucat să zic nimic pentru că partenerul meu de discuție s-a deconectat. Îmi pare rău, dar el, sau ea, mi-a cerut să povestesc. Oricum, la mine a funcționat, după ce am terminat de povestit am dormit foarte bine. Îmi pare rău doar că nu a stat mai mult logat ca să aflu în ce zonă locuiește, pe unde își face cumpărăturile. Părea un candidat foarte bun.