Voi cum "comunicati"?

[scarmanus]

Mai fetelor, al naibii si serviciul asta, nu ma lasa nici sa suflu, daramite sa tin pasul cu discutiile noastre.

Am remarcat ca raspunsurile voastre se impart in doua grupe: pe de o parte povestiti de comunicarea-nonverbala, acel tip pe care eu il vad cand exista la baza o, cum sa-i spun, rezonata, asta cred ca e cuvantul potrivit, adica cand celalat intelege ca ti-e frig din priviri, cand din "flecarelile" de zi cu zi se consolideaza rezonanta asta. Apoi, vorbiti de cumunicarea a la carte ca s-o numesc asa, cand suntem intr-un impas, ne asezam, analizam, cadeam sau nu de acord si luam o decizie. Toate bune pana aici. Dar, dar...cum se numeste cand camunicarea nu parcurge pasii astia spre depasirea impasului, cand ai impresia ca vezi in gol prin partener, sau ca e un zid in fata ta, sau un chinez, sau orice altceva la care fie nu ajunge mesajul pe care vrei sa-l transmiti, fie partenerul e paralizat, iti da dreptate, insa solutionarea nu se materializeaza defel in practica. Sa o numesc lipsa de rezonanta cu partenerul, de unde iti vin idei de genul oare el este the one? (auleu, cre ca tot io deschisesem un sobiekt pe tema asta) sau unde este fisura pe care eu nu reusesc s-o depistez in toata "comunicarea" asta a la carte. Pricepeti unde bat, asa-i?

 

 

pisici, flori si jucarele

 

______________________________

When the heart is full of love, the world is full of beauty

 

[Carmen.cita]

Psihicul fiecaruia are un mecanism de 'autoaparare'. Atunci cand mesajul care mi se transmite nu-l pot accepta (din varii motive...), atunci poate el sa fie transmis in fel si chip, si verbal (pe diferite tonalitati) si non-verbal, si prin limbajul semnelor... subconstientul meu apasa pe 'ignore' si gata... Cam asa stau lucrurile la mine. Desi sunt o vorbareata de felul meu, am perioade de 'mutenie' totala acasa, cand nu comunic aproape deloc, sau comunicarea se rezuma la cateva cuvinte, si acelea rostite cu greu.

 

Parerea mea ca se bate prea multa moneda pe aceasta 'comunicare' in cuplu, si aici sunt de acord cu tine , Scarmanusid="blue">... eu nu cred ca prin comunicare rezolvi totul, daca ar fi asa simplu am pune afise prin casa si am aduce la cunostinta consoartei tot ce ne framanta.

 

Subiectul este interesant, pricep unde bate...

[Bee]

Scarmanus, lipsa de rezonanta cu partenerul, dupa mine e un handicap foarte mare, pentru cei mai multi insurmontabil (dar ce obstacole nu pot fi depasite cu dragoste?).Totul e ca ambele persoane sa perceapa la fel dificultatile astea de comunicare si sa fie dispuse sa le depaseasca, adica sa gaseasca impreuna un limbaj comun. Din pacate asta se intampla rar si lucrurile se duc de rapa! Sorry, eu una vorbesc din propria mea experienta dureroasa. O relatie de 7 ani, in care eu una am invatat zeci de mii de "limbi straine", doar doar voi ajunge la sufletul iubitului meu. SI ce folos? N-am invatat-o pe cea care trebuie? REzultatul? M-am imbolnavit incercand sa explic in atatea moduri posibile "ce ma doare", iar el n-a auzit nimic, fiindca nu avea abilitatzile necesare sa ma auda! Si psihologul (la care am ajuns in cele din urma), a facut o analogie intre componentele unui PC (pentru un Pentium I, DVD-ul e doar o chestie proasta pe care el n-o vede-lipsa de compatibilitate).

Eu cred ca membrii unui cuplu sunt de fapt de doua feluri: compatibili si pe aceeasi lungime de unda (deci in mod sigur n-au probleme de comunicare, dar nici nu inseamna ca ei detin solutia si secretul comunicarii- fiindca nu au nevoie) si incompatibili (in cazul asta indiferent la ce "secrete" si "solutii" ar apela, din frustrare si dezamagire doar o minune ii mai poate salva).

 

[Mirunaa]

Scarmanus,daca ne-ar privi cineva din exterior casnicia noastra(adica a mea cu a sotului[:D]) ar putea trage concluzia ca nu exista comunicare.Asta nu inseamna ca nu discutam fiecare ceea ce i se intampla la serviciu, sau despre ce au facut copiii...etc.

Cred ca tu de fapt ai vrut sa aduci vorba despre comunicarea intre parteneri in timpul sau dupa un conflict.Ei bine....aici stam foarte prost, asa s-ar vedea din afara.

 

La inceputul casniciei(noi nu prea am avut timp sa ne cunoastem ca am fost prieteni doar o luna dupa care ne-am casatorit) conflictele erau foarte dese si ,bineinteles, pe nimicuri.El lua tactica mutului....iar eu ma dadeam de ceasul mortii sa-l fac sa vorbeasca.Si eu consideram pe atunci ca ....daca am fi comunicat, adica daca ne-am fi spus pasurile in fata, am fi rezolvat ceva.Era un consum nervos extrem din partea mea.

Cu timpul(destul de repede) , analizand(imi place teribil sa analizez situatii si sa desfic firul in paispe) mi-am dat seama ca cele mai multe conflicte le aveam din cauza lipsei banilor.Eram studenti pe atunci....

Asta pana intr-o zi cand....din nu stiu ce motiv(oricum, o banalitate) ne-am certat.El nu vorbea cu mine si, am adoptat si eu aceeasi tactica.Fetelor, trei zile nu am vorbit cu el....si nu stiu cum naiba nici la facultate nu aveam cu cine vorbi, se nimerise ca nici-o colega din grupa cu care mai discutam...sa fie pe la cursuri.Ajunsesem sa vorbesc singura....sa-mi mai aud glasul[bang].Eu nu sunt o tipa prea vorbareata....dar trei zile de mutenie...m-au "marcat".Cand a vazut omu` meu ca tac....s-a dat pe brazda...

 

Si acum dupa 14 ani de casnicie are aceeasi atitudine ,si eu....ca si el.In cazul nostru nu au fost motive serioase de cearta si, implicit de discutii.

Eu cred ca aceasta asa-zisa comunicare este constructiva doar daca partenerii sunt dispusi sa o faca in mod egal, daca partenerii sunt sinceri, daca vor sa stinga conflictul....si daca sunt diplomati.Sunt situatii cand trebuie facute compromisuri.

 

In familia mea eu sunt sefa a celor mai multe compromisuri.Atat timp cat nu m-am simtit "calcata in picioare" de vreo actiune sau inactiune de a sotului meu....am fost dispusa si am facut compromisuri.Cand s-a intamplat ca sotul meu sa sara calul....am fost ferma pe pozitii si nu am cedat.

 

Toate cele bune!

 

M.P

[Elise]

Noi ne vedem max. 2 ore pe zi (in afara de orele pe care le dormim), pentru ca lucram amindoi pina tirziu. Dar in general ne sunam inainte sa plecam de la joburi si sau mergem impreuna casa, sau iesim pe la vreo terasa si "vorbim vorbe", intr-adevar.

 

Fara acea jumatate de ora de conversatie (pe teme stupide, de cele mai multe ori) nu cred ca am supravietui. Nu ma intereseaza neaparat ce spune, ci sa ii aud glasul...sa socializam, pur si simplu.

 

Cind sint probleme mai grave, ne facem timp si stam si dezbatem. Isi spune fiecare parerea, analizam situatia si luam o decizie. Asta am stabilit de la inceput: sa luam deciziile impreuna, si la bine si la greu.

Daca avem opinii diferite si incepem sa ne enervam, reluam de obicei discutiile dimineata, dupa somn, cind sintem amindoi cu capu' limpede.

 

Elise

[nanuk]

Si eu ma vad cu sotul meu tot vreo 2-3 ore pe zi, de la o vreme, ca ma intrebam daca nu se pot face copii in parcare (unde ne intilnim cind imi aduce de papika la birou) sau pe messenger ori prin telefon. Imi lipseste tare mult flecareala din fiecare seara, dar vin rupta de oboseala, mai lucrez uneori si de acasa. Uneori mi-e teama sa risc prea mult muncind atit si nu se piarda "ceva" intre noi, desi sunt convinsa ca e devotat integral relatiei noastre. Canalul de comunicare e deschis, dar nu apuc eu sa ma conectez...

Scarmanus, nu vreau sa ma intelegi gresit, dar zidul de care vorbeai nu-l sesizezi de la inceput?? Daca vezi ca nu ai feed-back nu te arunci in relatie, nu? Pentru mine cel putin, empatia a fost mereu un criteriu de selectie. Sentiment, sentiment, dar tot trece prin cap, nu?...

 

NANUK

 

http://pg.photos.yahoo.com/ph/singabi_ro/my_photos

 

Zambeste, maine va fi mai rau! MURPHY