Mamicilor,nu le rapiti copilaria!

[Tzuni]

Ma alatur si eu voua! Mereu le gaseam scuze alor mei, pt ca imi era teama sa-i judec, ca ma vede Cel de Sus. Ma temeam ca poate nu stiu eu ca asa trebuie crescuti copiii, taindu-le mereu aripile, aruncandu-le in fata ca nu sunt buni de nimik, criticand-i mereu si desfiintandu-i ca oameni. M-am lamurit cum stau lucrurile: anul trecut cand dupa 6 ani de relatie m-am despartit de prietenul meu m-au facut in fel si chip: ca sunt o prapadita, ca ii fac de ras in fata rudelor... ca nu sunt buna de nimic, ca nimeni niciodata n-o sa mai uite la mine... De-atunci n-au mai vrut sa stie de mine. Sunt la sute de km distanta. Eu, aici, sunt singura. Dar va am pe voi! Si am liniste. Chiar pot spune ca acum sunt fericita! ___________________________________________________________ [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=/4832&.dnm=da7ere2.jpg&.src=ph"]Tzuni[/url] [sofer] [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=/a487&.dnm=9621re2.jpg&.src=ph"]mic[/url] si [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=2d70&.dnm=567dscd.jpg&.src=ph"]drag[/url] si [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=3110&.dnm=876ere2.jpg&.src=ph"]scump[/url] si [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=/245f&.dnm=f048.jpg&.src=ph"]grasunel[/url] si...[url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/editorella/detail?.dir=/2202re2&.dnm=26eare2.jpg&.src=ph"] pisicos[/url]

[acina]

O [flo] pentru voi fetelor, ca ati avut puterea sa treceti peste toate astea si sa povestiti experientele voastre, sunt convinsa ca veti face totul pentru copii vostri sa nu treaca prin aceleasi experiente neplacute. Anca si [copil] Andrei [url="http://community.webshots.com/user/ancaspiri"]Pozele Noastre[/url] [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/ancaspiri/my_photos"]Buburuzul Mic[/url]

[danitin]

Chiar daca bataile, infometarea, chinurile sunt cele mai grave forme de abuz nu inseamna ca nu exista si altele, in familii teoretic fericite, asta mai ales privit din afara ... nepasarea fata de copil, eterna lipsa de incredere in el, criticile continue pot lasa urme adanci. In ceea ce o priveste pe fetita mea eu vreau sa stie precis ca are mereu o MAMA langa ea. Mama care intelege si explica totul. Mama care NU tipa si NU loveste. Mama care e mereu calma, are mereu o vorba buna si brate ocrotitoare ... pentru asta sunt mama. Cand sunt acasa NIMIC nu e mai important decat puiutul. Daca gatesc si navaleste pentru mine, gatim impreuna - cu pretul unei bucatarii albite de faina si leoarca de apa - daca sunt in ritualul de infrumusetare are si ea acces la borcanelele mamicii, daca citesc cites povesti, daca fac curat are si ea maturita ei... iar cand plec la serviciu Spiridusul meu drag stie ca mama se va intoarce mereu cu dragoste langa ea. Nu stiu daca am reusit sa exprim exact ceea ce vroiam dar, asa, ca o concluzie, eu cred ca dragostea de mama trebuie sa fie, inainte de toate NECONDITIONATA. Mamica de spiridus [url="http://pg.photos.yahoo.com/ph/danitin70/album?.dir=d601&.src=ph&store=&prodid=&.done=http%3a//pg.photos.yahoo.com/ph/danitin70/my_photos"]Poze cu Loriana[/url]

[kores]

Felicitari danitin, frumos si inaltator, imi da aripi si mai mult...probabil ca tu ai fost in tabara cealalta[q]

[oancea]

Am ramas impresionat despre ce ati scris voi aici.Am observat ca niciun barbat nu a avut curajul sa-si descarce sufletul aici.Voi incerca sa fiu eu primul.Nu-mi este rusine sa recunosc ca am avut o copilarie foarte,foarte grea.Tata ne-a parasit cand eu aveam 8 ani.Dar,pana sa plece de acasa luam niste batai sora cu moartea.Imi aduc aminte,ca o data m-a batut cu cureaua,pentru ca am umblat la aparatul de radio.Dupa nici trei ani,mama a adus in casa un alt barbat.Un tip care lucra pe santier si care bea de stingea.Ia dat mamei prima bataie la nici o luna de la venirea in casa noastra.Si din acel moment a inceput showul.El o batea pe mama iar fratele meu il batea pe el.Ziceau vecinii ca-i casa de nebuni.Imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri,de o bataie pe care a primit-o mama.Eram jos in fata blocului si ma jucam,cand am auzit niste strigate ca din gura de sarpe.Cand am ajuns in casa,nea Nelu(cum ii spune-am noi acelui barbat)o alerga pe mama in jurul mesei,cu scaunul in mana,ca sa-i dea cu el in cap.I-am tras atunci o mama de bataie amandoi,pe care nu a uitat-o nici acum.Culmea este ca mama i-a dat tot lui dreptate dandu-ne pe amandoi afara din casa.Am dormit doua nopti la uzina,in vestiar.Ne-a reclamat la militie si am intrat in cercetari pentru tulburarea linistii publice.Am trait ani de zile intr-o teroare psihica si fizica de neimaginat.Si am tinut-o tot asa pana am plecat de acasa,pentru ca nu mai suportam.Deja incepusem sa fac planul cum sa-l omor,ca sa scapam de el.Dar cel mai dureros era ca mama ii dadea lui dreptate de cele mai multe ori si asta dupa ce lua batai de o udai cu apa.Stiti ce m-a salvat sa nu devin un delicvent?Sportul.Am inceput sa fac sport,sa plec din ce in ce mai mult de acasa,sa cunosc alti oameni.Asa mi-am dat seama ca viata poate fi traita si altfel.Dar trebuie sa recunosc ca am lucrat cu un psiholog aproape 4 ani.Pentru ca eram un tanar retras,timid,complexat. Cand ma uit inapoi la ce am realizat totusi,imi dau seama ca sunt un tip norocos,tinand cont prin ce am trecut.Tot ce am realizat in viata se datoreaza sportului.Si,ca o ironie a vietii,acum mama il ingrijeste fiind bolnav de cancer,iar eu ii ajut cu bani,ei avand o pensie foarte mica.

[adimercedes]

quote:

---

Originally posted by oancea
Am ramas impresionat despre ce ati scris voi aici.Am observat ca niciun barbat nu a avut curajul sa-si descarce sufletul aici.Voi incerca sa fiu eu primul.Nu-mi este rusine sa recunosc ca am avut o copilarie foarte,foarte grea.Tata ne-a parasit cand eu aveam 8 ani.Dar,pana sa plece de acasa luam niste batai sora cu moartea.Imi aduc aminte,ca o data m-a batut cu cureaua,pentru ca am umblat la aparatul de radio.Dupa nici trei ani,mama a adus in casa un alt barbat.Un tip care lucra pe santier si care bea de stingea.Ia dat mamei prima bataie la nici o luna de la venirea in casa noastra.Si din acel moment a inceput showul.El o batea pe mama iar fratele meu il batea pe el.Ziceau vecinii ca-i casa de nebuni.Imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri,de o bataie pe care a primit-o mama.Eram jos in fata blocului si ma jucam,cand am auzit niste strigate ca din gura de sarpe.Cand am ajuns in casa,nea Nelu(cum ii spune-am noi acelui barbat)o alerga pe mama in jurul mesei,cu scaunul in mana,ca sa-i dea cu el in cap.I-am tras atunci o mama de bataie amandoi,pe care nu a uitat-o nici acum.Culmea este ca mama i-a dat tot lui dreptate dandu-ne pe amandoi afara din casa.Am dormit doua nopti la uzina,in vestiar.Ne-a reclamat la militie si am intrat in cercetari pentru tulburarea linistii publice.Am trait ani de zile intr-o teroare psihica si fizica de neimaginat.Si am tinut-o tot asa pana am plecat de acasa,pentru ca nu mai suportam.Deja incepusem sa fac planul cum sa-l omor,ca sa scapam de el.Dar cel mai dureros era ca mama ii dadea lui dreptate de cele mai multe ori si asta dupa ce lua batai de o udai cu apa.Stiti ce m-a salvat sa nu devin un delicvent?Sportul.Am inceput sa fac sport,sa plec din ce in ce mai mult de acasa,sa cunosc alti oameni.Asa mi-am dat seama ca viata poate fi traita si altfel.Dar trebuie sa recunosc ca am lucrat cu un psiholog aproape 4 ani.Pentru ca eram un tanar retras,timid,complexat. Cand ma uit inapoi la ce am realizat totusi,imi dau seama ca sunt un tip norocos,tinand cont prin ce am trecut.Tot ce am realizat in viata se datoreaza sportului.Si,ca o ironie a vietii,acum mama il ingrijeste fiind bolnav de cancer,iar eu ii ajut cu bani,ei avand o pensie foarte mica.

---

Oancea, intr-adevar, barbatii isi deschid mai greu sufletul cand vine vorba de asemenea subiecte. Eu sincer te apreciez pt puterea de a admite ca ai trait o copilarie lipsita de bucurii si ca ai fost manipulat si neglijat. Te admir ca ai facut pace cu tine, ca te-ai regasit, ca ai descoperit ca esti altfel decat ei si ca ai avut puterea sa mergi mai departe cu decizia ca TU sa fii tu insuti... E foarte trist ce povestiti voi aici si e greu sa trebuiasca sa faci unor asemenea incercari si apoi sa traiesti cu amintirea lor. "The pessimist may be right in the long run, but the optimist has a better time during the trip." www.bestgames.com.au <--- is live!!! http://acorns.com.au/cs/blogs/literarykaleidoscope/

[grodear]

Eu chiar nu pot sa inteleg cum o mama poate face rau copilului ei...

[MissParker]

quote:

---

Originally posted by Elenalove27
si eu am fost un copil foarte abuzat in copilarie! normal, pentru mine, nu cred ca a existat copilarie , eram constienta ca mama era alcolista casei... eu eram cea mai rau batuta si trimisa cu sacosa de sticle goale la 2-3km distanta sa ii aduc sticlele pilne de bere (10-15 beri)...se imbata si incepea sa arunce cu sticlele goale dupa mine prin casa sa ma duc sa le umplu iar...iesea pe geam si striga/arunca cu ce apuca atunci cand eu ma jucam in fata blocului cu copilashi de varsta mea...ca sa intru in casa si sa spal sau sa fac mancare..casa era din cale afara de murdara,geamurile la casa erau sparte de ea cand se imbata si arunca cu ce nimerea...am spalat-o de vomitat si de kk ...am tarat-o afara la usa sa cheme vecini salvarea ca era in coma alcolica...am facut muuulte pentru ea , dar ceva ce nu am putut face NICODATA este ca nu am putut sa o URASC ! ... acum sunt mare si stiu cat de mult am fost batuta fara sa am 1 zi fericita in cei 14 ani care i-am stat cu ea in casa...dar NU POT SA O URASC pentru ce mi-a facut ... O iubesc ca este MAMA MEA si ca mi-a dat viata! buna sau rea este MAMICA mea. Ma bucur ca sunt departe de ea , stiu ca sufera si ca ma iubeste mult dar fiind departe de ea ma simt mult mai fericita ca imi cresc copii singura si ii educ cum cred eu ca este mai bine...fara sa stau cu frica ca ar indrazni sa ridice tonul cineva la copilashi sau chesti de genul asta... Am vazut-o doar de 10 ori in 16 ani...regreta enorm ca ma abuzat ENORM, dar nu recunoaste nicioadata ... nu vreau sa imi aduc aminte de "copilaria" mea ...dar pe MAMA O IUBESC chiar daca ea este motivul de care nu vreau sa imi amintesc copilaria... Elena[gravi]38+[baietel] [url="http://community.webshots.com/user/elenush29"]POZE[/url] "Happiness is not having what you want.It is wanting what you have."Anonymous

---

Elena draga, tare mi-e teama ca te minti singura. Iata un text pe care l-am tradus de pe homepage-ul lui Alice Miller (www.alice-miller.com) care ti-ar putea deschide ochii (si nu numai tie). “Despartirea de parinti” de Thomas Gruner “Dar venindu-si in sine a zis: 'Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune : Tata, am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.' Si, sculandu-se, a venit la tatal sau.” Fiul risipitor, Evanghelia dupa Luca 15:17-20 “Despartirea de parinti” este titlul unui roman de Peter Weiss, publicat in 1961. Autorul descrie, avand ca punct de plecare moartea ambilor parinti, dificila cautare de sine a unui tanar, drumul lui din casa parintilor, care se opusesera autonomiei fiului, pana la cariera de artist care prin arta sa se opune acelei paturi a societatii din care faceau parte parintii sai. Astfel, cu ajutorul artei autorul se prezinta ca el insusi si opereaza desprinderea de origini. La o noua lectura a acestui roman modern de cultura m-am intrebat daca nu cumva despartirea de parinti are si o semnificatie mai profunda. Fiindca in fiecare adult ale carui nevoi elementare nu au fost satisfacute in copilarie, in fiecare adult care nu a primit acceptare si dragoste pentru fiinta sa exista si la maturitate copilul care adesea continua sa-si doreasca si sa spere o viata intreaga iubirea autentica a parintilor lui. Exista si in adult o parte care nu poate renunta la speranta ca un efort deosebit sau un gest de iertare ii va aduce totusi iubirea parintilor. Caci in copilarie aceasta speranta era vitala. Adesea ea ramane insa doar o iluzie. Despartirea concreta de parinti poate fi necesara in multe cazuri, prin distanta aceasta despartire poate duce la o anume linistire. Uneori aceasta despartire concreta apare numai prin moartea parintilor. Atunci iese la iveala faptul ca parintii continua sa traiasca in noi cu toate mesajele lor, cu toate ratarile lor, cu tot ceea ce poate ne-au dat in viata, cu tot ceea ce ne-au furat in viata, cu lupta lor, cu propria lor istorie, cu visurile si cu nefericirea lor. Moartea mamei si a tatalui nu il elibereaza pe adult de istoria pe care a trait-o el cu ei. Chiar dimpotriva, s-ar putea ca „despartirea de parinti” sa reprezinte pentru multi oameni o sarcina cu care ei trebuie sa se confrunte in viata in foarte multe feluri. Un adult nu mai are nevoie de parinti ca sa traiasca, dar despartirea este atat de dureroasa deoarece in acelasi timp ne luam ramas bun de la sperante si iluzii, de la iubire si de la dorintele copilului din noi. In grupele de terapie pe care le-am vizitat si in forurile „our childhood” de pe internet, oamenii povestesc adesea cum isi revad parintii si de fiecare data sfarsesc prin a fi raniti de catre acei parinti. Parintii nu vor sa stie ce simte copilul lor devenit adult, cum traieste acesta si ce suferinte are. De multe ori parintii vin doar cu pretentii si cereri, fac reprosuri sau palavragesc neintrerupt despre lumea lor marunta, despre vecinul care si-a cumparat o masina, despre florile din balcon sau despre problemele lor cu batranetea. Numai ca in realitate ei nu vorbesc deloc cu copilul lor devenit adult. Cateodata copilul devenit adult nu reuseste sa-si reprime furia fata de parinti, reactioneaza agresiv si are apoi remuscari: daca as fi altfel, daca m-as putea purta altfel, atunci si parintii mei ar fi asa cum am eu nevoie de ei. Aceasta nevoie este insa nevoia disperata a copilului infometat de dragoste din noi. Adultul ar vrea de fapt sa fuga mancand pamantul de langa acesti oameni, insa copilul din noi se simte atras cu o forta irezistibila catre parinti. Copilul vrea sa mai verifice o data si inca o data si inca o data daca nu cumva de data asta, daca nu cumva macar cu scurt timp inainte de moartea parintilor va veni ceva, un gest cat de marunt pe care el si l-a dorit si l-a asteptat dintotdeauna. Acest conflict interior este extrem de dureros, fiindca indiferent cum se zbat si se agita oamenii, adesea este aproape imposibil sa indeplinim concomitent dorintele copilului din noi si ale adultului care suntem astazi. Astfel, de exemplu, o femeie care a fost abuzata in copilarie de tatal ei si nu l-a mai vazut pe acesta de multi ani de zile afla ca el este pe moarte. I se transmite de catre rude ca trebuie sa se grabeasca daca vrea sa-si mai vada tatal pentru ultima oara. Atunci sa moara, gandeste femeia spontan, cat rau mi-a facut acest om si cat am suferit o viata intreaga din cauza lui. Acum va fi si el parasit, la fel cum am fost si eu in copilarie. Insa in aceasta femeie a supravietuit si fetita care isi dorea cu disperare un tatic, fetita care credea in continuare ca intr-o buna zi tatal se va opri cu atacurile incestuoase si va deveni acel tata de care ea avea atata nevoie. Atunci, spera fetita, va putea si ea in sfarsit sa-i daruiasca tatalui intreaga iubire pe care i-o purtase dealtfel toata viata. Aceasta fetita nu l-ar fi lasat niciodata de izbeliste pe taticul ei aflat pe patul de moarte, cu sensibilitatea ei ea simtise imediat atat nevoia si singuratatea tatalui, cat si nefericirea copilului care fusese odinioara tatal ei. Si acea fetita facuse deja totul (TOTUL) pentru a incerca sa-i aline lui suferinta, sa-l salveze. Femeia nu se duce la tatal ei aflat pe patul de moarte, dar copilul din ea sufera. Poate ca tatal ar fi rostit un cuvant iubitor sau si-ar fi recunoscut greselile, isi spune copilul. Cat de mult si-ar fi dorit fetita sa-l mai vada odata pe tata si sa stea de vorba cu el asa cum nu fusese niciodata posibil pana atunci. Nu cu ura, ci in liniste si armonie. Cat de mult si-ar fi dorit femeia sa se desparta de tatal ei in asa fel incat copilul din ea sa nu sufere. Insa femeia este constienta ca nu doreste sa cedeze iluziilor nocive ale copilului din ea. De asemenea, nu-i mai putea oferi tatalui nimic, deoarece ii oferise deja in copilarie atat de mult incat abia daca ii mai ramasese putina putere pentru propria ei viata. Multa vreme dupa inmormantare, la care nu a participat, femeia simte dorinta foarte puternica de a vizita mormantul tatalui. Simte un fel de bucurie, este ca si cum in sfarsit se poate duce fara frica la tatal ei; acum el nu o mai poate rani cu remarci rautacioase, cu incercari de santaj sau cu ignoranta lui. Insa tatal e mort, orice posibilitate de a comunica si de a se intalni cu el intr-un alt mod si la alt nivel apartine definitiv trecutului. Ea stie asta si totusi simte un dor fierbinte, o sete arzatoare pentru ceva ce tatal ei nu i-a oferit niciodata, ceva ce nu va putea primi niciodata de la nici un alt om. Aceasta finalitate o tortureaza cumplit. Cu multi ani in urma s-a rupt de tatal ei, dupa ce a recunoscut atacurile lui incestuoase in adevarata lor dimensiune si tragedie. Nu s-a putut rupe insa de lipsurile timpurii si de golul din ea insasi, ele au fost mostenirea tatalui ei, singurul lucru care i-a ramas de la el. Acel gol ramane ca experienta autentica si ca deficit real in corpul ei. Multi oameni incearca mereu si mereu sa compenseze in viata adulta nevoile si lipsurile de care au suferit in copilarie. Pentru asta se folosesc adesea de alti oameni: prieteni, partenerii de viata sau propriii copii, multi terapeuti isi folosesc pacientii. Cel care nu a putut gasi oameni apropiati rataceste adesea o viata intreaga prin lume cautand ceva, fara a sti exact ce cauta: o sa-mi fie bine si o sa pot face ce–mi doresc cu adevarat atunci cand voi fi gasit ceea ce caut. Abia atunci imi voi gasi linistea. Si apoi mai sunt si aceia care nici macar nu simt acea lipsa, acel gol interior. Ei se multumesc cu surogaturi, se refugiaza (de inteles) in dependenta de diverse substante toxice sau in lacomie si acel comportament materialist care iese in evidenta tot mai clar in societatea noastra. Multi se intreaba, direct sau indirect, cum se pot compensa lipsurile acelui copil, cum putem obtine azi ceea ce am avut nevoie atunci. Raspunsul este foarte simplu: nu se mai poate. Parintii care nu au putut iubi si nu au putut oferi nimic sau au oferit ceva gresit, ceva ce copilului nu-i trebuia, lasa in noi ca mostenire o dorinta si o sete care nu mai pot fi satisfacute niciodata. Cu timpul putem sa „demascam” iluziile si sperantele devenite nerealiste si sa renuntam la ele, insa setea de iubire originara este foarte tenace. Aceasta sete este ca o rana deschisa, peste ea poate creste cu timpul o pielita subtire, care se rupe insa imediat ce rana este atinsa in prezent. Acest lucru se poate intampla la moartea parintilor, la o intalnire cu acestia dupa ani de absenta sau fie si doar la primirea unei scrisori care soseste surprinzator de la unul din parinti. Sau cand suntem parasiti de cineva si cadem imediat prada intregii suferinte a copilului care am fost. Poate fi decisiv pentru viata noastra sa fim capabili sa permitem acestor sentimente sa ia nastere in noi, caci acea sete de iubire spune intreaga istorie traita de copil cu parintii, istorie cu atat mai devastatoare cu cat acea sete a ramas pe veci nepotolita. Sentimentul acela de sete de iubire este insasi dovada ca acel copil nu a primit nimic, ca nu s-a putut satura niciodata. Putini oameni sunt intotdeauna, 24 de ore din 24 sadici, iar parintii care abuzeaza si maltrateaza au si ei momente in care gandesc clar, deci este normal ca o incercare de a se desprinde de parinti sa aduca inevitabil si amintiri ale unor astfel de momente “mai normale”. De exemplu, copilul din interiorul adultului o poate apara in continuare cu devotament pe mama care il batea: dar atunci, in ziua aceea sau cealalta, a fost altfel. Aceste momente au alimentat in copilarie speranta. Acele putine clipe pot fi ca niste promisiuni, a caror realizare un om o asteapta la infinit. Ele nu sunt insa suficiente pentru a servi ca baza vietii adultului. In acest context, integrarea istoriei copilariei noastre reprezinta in ochii mei constientizarea crescanda a nevoii concrete cu care am trait in copilarie si mai ales capacitatea de a intelege sentimentele care provin din copilarie. Intelegandu-mi reactiile, actiunile, deciziile si sentimentele proprii, pot sa-mi ofer mie insumi sau copilului din mine ceva ce parintii nu au reusit niciodata sa-mi ofere. Acest lucru nu repara lipsa si restristea originara, deoarece acestea s-au intamplat deja in trecut, insa comunicarea adulta si matura cu mine insumi ma va determina sa nu mai fiu nevoit sa descarc asupra altora propria mea nefericire sau s-o reinscenez cu alte persoane. Intelegerea pentru propria istorie aduce o crestere a autonomiei. Am putut vedea adesea in grupele de terapie cum unii participanti tot tematizau ani de zile cat de singuri se simteau, cat de tare sufereau de depresii, cat de mare nevoie de ajutor aveau. Chiar daca grupa respectiva reactiona pozitiv si cu empatie la nevoia lor, situatia nu se schimba nicicum. Acest lucru nici nu era dealtfel posibil atata vreme cat respectivul era de parere ca o examinare a detaliilor copilariei ar fi prea dureroasa sau inutila, fiindca trecutul oricum nu mai poate fi schimbat. Daca un om nu poate sau nu vrea sa vada cum au fost parintii lui, in ce cusca emotionala a fost prizonier el insusi in copilarie, ce anume l-a facut sa sufere, atunci el va astepta mereu de la altii salvarea la care a sperat atat de mult in copilarie. Timpul in care acea salvare ar fi fost posibila apartine deja trecutului. Astazi nu ne mai poate „salva” nimeni altcineva decat noi insine si nimeni nu ne poate oferi din afara intelegere si compasiune pentru copilul care am fost. Acest copil nu a avut voie, in disperarea lui, sa-si vada parintii asa cum erau ei cu adevarat, el a trebuit sa ramana orb si sa astepte salvare din afara. Astazi adultul nu are nevoie de nici un salvator, deoarece poate renunta la orbirea emotionala. Speranta ca durerile nascute in trecut nu vor mai aparea este inselatoare. E logic ca o rana sa doara cand o atingem, caci acea lipsa timpurie este inmagazinata in corpul nostru ca experienta reala si nu poate fi stearsa. Durerile pentru respingerile si lipsurile timpurii pot aparea oricand, dar pot fi alinate de indata ce devenim capabili sa le intelegem si sa le exprimam. Cu acea ocazie ne putem convinge ca este vorba de un proces absolut natural, pentru care nu e nevoie de nici un fel de teorii psihoterapeutice complicate. Se declanseaza un sentiment, sentimentul este prezent, sentimentul se modifica. In timp, vom capata in acest fel mai mult spatiu pentru a trai prezentul. Iar o parte a acestui prezent este si trecutul, istoria copilului cu parintii lui. Cu cat a fost mai traumatizanta copilaria, cu atat vor fi mai puternice suferinta si tristetea dupa viata ruinata. Multi oameni sunt preocupati ani intregi sa recupereze o crestere emotionala care ar fi trebuit sa le fie oferita in familie. In timp ce altii isi construiesc o existenta, ei trebuie sa lupte ca sa poata sta pe propriile picioare. Viata lor sta adesea sub semnul lui „prea tarziu”, care le este impus de realitatea prezentului. Ar fi de mirare ca in acest context sa nu apara sentimente de furie sau de durere. Numai oamenii cu emotii total impietrite nu simt nimic in astfel de situatii. Sentimentele isi pierd insa acea intensitate, care la inceput ne inspaimanta, de indata ce devenim familiari cu ele, de indata ce un om se cunoaste si se intelege tot mai bine pe el insusi. In acest context nu este numai o inselaciune, ci si o batjocura atunci cand aceia care se declara singuri „psihologi” sau aceia care se dau drept „guru” folosesc cuvantul „vindecare” pentru a sugera ca suferinta pentru viata vatamata poate fi eliminata definitiv sau ca trecutul poate fi dezbracat ca o haina veche. Eu am lasat trecutul in urma, auzim adesea. In realitate trecutul ne insoteste toata viata, el este pur si simplu o parte a vietii noastre. Femeia care nu s-a dus sa-si revada tatal pe patul de moarte avea tot mereu in fata ochilor imaginea acestui barbat batran, decrepit, care fusese parasit de fiica lui chiar in ceasul mortii. Tatal murise de o moarte lunga si chinuitoare. Ea simtea o mila coplesitoare fata de acest om, simtea in ea insasi singuratatea vietii lui si se intreba daca nu ar fi trebuit sa-i fie indiferent faptul ca tatal ar fi interpretat vizita ei la patul lui de moarte ca pe o impacare si o iertare, pe care ea in realitate nu dorise sa i le acorde. Femeia se mai gandea ca suferise ingrozitor din cauza problemelor psihice ale tatalui ei, insa nici un om nu este vinovat sau raspunzator pentru faptul ca i se imbolnaveste sufletul. Pana cand a realizat ca prelua (din nou!) raspunderea pentru suferinta tatalui, suferinta pe care el insusi o reprimase si o refuzase. Ceea ce „mostenise” ea nu era numai lipsa de iubire, dar si o tolba imensa de nefericire din viata parintilor. Sa poarte aceasta povara mai departe? Vede in fata ochilor imaginea conturata a intregii familii, vede cum din cauza copilariei ea fusese prizoniera intr-un lant intreg de chinuri si rani reciproce, pe care ca adulta nu le putea intrerupe decat daca isi ranea parintii prin ruperea legaturilor cu ei. Insa nu ea alesese de bunavoie acest comportament, ci el ii fusese impus de parinti. Nu ea era cea care nu iubise, dimpotriva, in copilarie ea ii oferise permanent tatalui iubirea ei, insa acesta fie abuzase de sentimentele fiicei, fie le refuzase pur si simplu. Femeia intelege ca suferise deja destul prin nefericirea copilului care fusese. In copilarie fusese ranita si traumatizata atat de puternic, incat ca adulta nu avusese de ales si fusese nevoita sa se apere si sa se salveze. Fusese nevoita sa-si foloseasca toate resursele ca sa lupte pentru propria ei viata. Aceasta fusese o consecinta inevitabila a trecutului cu parintii ei. Si femeia realizeaza ca nu mai poate si nu mai vrea sa dea in continuare numai ea. Din inima l-ar fi iubit pe tatal ei, dar nu mai era posibil si ea intelege acum motivele. Din fagasul de viata pe care ni l-au creat parintii nu se poate iesi dintr-un singur salt, sa devenim brusc liberi si fericiti si sa traim alta viata. Copilul nefericit va continua sa ramana prezent in aceasta femeie, ea nu are voie sa-l ucida, deoarece a avut nevoie de foarte mult timp si a reusit cu greu sa intre in contact cu el. Istoria vietii ei cu parintii nu mai poate fi schimbata, insa este in puterea ei sa identifice (si ulterior sa dezamorseze) acele mesaje toxice inoculate in copilarie de parintii ei si integrate de ea ca atare. Cu cat reuseste sa se identifice mai mult cu ea insasi, cu atat are sanse mai mari sa-si extinda gradul de libertate interioara la care a ajuns. Nu poate sti daca, intemeindu-si in prezent un camin asemanator cu al unui adult care a avut o copilarie sanatoasa si fericita, va reusi vreodata sa-si aline suferinta si dorul dupa ceea ce nu a avut niciodata. Dar poate incerca sa nu renunte la acest tel prea devreme. Inainte de toate este important sa ne simtim acasa in noi insine. Femeia simte tot mai clar ca zbaterea ei interioara vizavi de parinti oscilase permanent intre dorul de iubire si aversiune, intre frica si speranta, asemanandu-se mult cu ruptura interioara a tatalui ei, care intr-o secunda o coplesea cu manifestari de afectiune si in urmatoarea secunda isi descarca furia asupra ei. Poate ca tatal ei crezuse ca-si iubeste fiica, insa femeia adulta stie acum ca nu a fost vina ei daca adeseori acea iubire fusese mai mult ca o otrava care i se injecta. Este o nevoie normala si pentru adult de a-si vizita parintii batrani, de a petrece timp cu ei si de a se bucura de prezenta lor. Multi oameni au primit de la parintii lor in ciuda tuturor conflictelor ceva din care sufletul lor se poate hrani multa vreme. Au fost vazuti si acceptati asa cum erau. Nu au fost nevoiti sa-i menajeze permanent pe parinti negandu-si propriile sentimente si nevoi si ascunzandu-se in spatele unei masti ca sa le faca parintilor pe plac si sa „castige” dragostea acestora prin supunere. Cei care nu au avut parte de acest noroc au de ales: fie continua simulacrul si raman „copii buni” (negand totul si traind cu atacuri de panica si boli neintelese), fie evita contactul cu parintii pentru a nu mai fi raniti, pacaliti sau aruncati in depresii. Ei se afla intre doua rele: prefacatoria le dauneaza, deoarece perpetueaza ipocrizia si minciuna care le sunt necesare parintilor, iar despartirea doare, fiindca si sentimentele copilului trebuie sa tina pasul cu decizia adultului. Ura justificata fata de parinti poate fi ca o „punte de lansare” care usureaza despartirea. Insa intreaga istorie cu parintii devine comprehensiva abia cand toate sentimentele copilului, dorul insetat de iubire, disperarea propriei iubiri abuzate de parinti, remuscarile de a nu fi fost un copil mai bun, cand toate aceste sentimente sunt permise in toata intensitatea lor. Abia atunci putem simti cat de mult a suferit copilul din noi din cauza rupturii interioare provocate de comportamentul parintilor. Este vorba de un proces foarte istovitor, cu care de multe ori se confrunta nu numai copiii care au fost maltratati sau abuzati sexual. Unii oameni se nasc cu parinti care in ciuda celor mai bune intentii nu stiu pur si simplu ce sa faca cu ei. Sunt ca niste pui de cuc intr-un cuib strain. Isi tulbura parintii de la bun inceput cu nevoile lor si cu fiinta lor atat de diferita de a parintilor, pe care acestia inconstient o combat sau o saboteaza. O comunicare autentica intre parinti si copil este astfel imposibila si ramane de vazut pana cand va putea indura copilul adult aceasta stare de mutenie sufleteasca absoluta fara a-si bloca propria dezvoltare si fara a-si face rau lui insusi. « Dar ce mi-au facut parintii, ei sunt asa cum sunt si nu pot fi altfel », spun sentimentele de vinovatie. Si totusi, a te simti strain in propria ta familie poate fi o stare atat de chinuitoare, incat nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa-i pui capat. E nevoie de ani intregi pentru a constientiza propria copilarie cu toate fatetele ei emotionale si adesea viata parintilor se sfarseste inainte de incheierea acestui proces. Adultul este solicitat in intreaga lui fiinta si se regaseste des in dilema copilului mic, care ar fi dorit atat de mult sa le faca pe plac parintilor pana la capat, dar intelege acum ca pur si simplu nu s-a putut. In multe cazuri, doar unul din copiii deveniti adulti se desprinde de parinti, in timp ce fratii se agata cu atat mai mult de mama si de tata. Cand un om simte ca nu mai poate pastra contactul cu parintii, el isi pierde adesea si sora sau fratele, cu toate ca nu a avut niciodata aceasta intentie. In familiile disfunctionale exista de regula un sistem rigid care incepe sa se clatine de indata ce unul din membri incearca sa evadeze din sistem. Apare atunci panica din cauza ca realitatea familiei incepe sa devina vizibila. Astfel, cel care paraseste „sacra familie” va lua rolul tapului ispasitor: el va fi personificarea raului, care isi abandoneaza fara respect si fara bun simt batranii parinti, in timp ce fratii care raman in sistemul disfunctional se considera inconstient eroi, care isi sacrifica timpul si viata pentru parinti, caci aceasta este, nu-i asa, obligatia lor morala. Cei care isi acuza propriul frate sau propria sora pentru ca acesta/aceasta s-a eliberat din sistem se protejeaza de fapt pe ei insisi de constientizarea propriului trecut si ii menajeaza in continuare si pe parinti, proiectandu-si ura asupra celui care a evadat si astfel sustinandu-i pe parinti in minciuna de a-si vedea tot „fiul cel rau” sau „fiica cea rea” ca pe oaia neagra: nerecunoscatori si cu caracter reprobabil. In asemenea familii rareori se pune intrebarea: De ce ai plecat? Intotdeauna se condamna si se arunca raspunderea in carca altcuiva, in disperarea de a mentine sistemul devenit tot mai fragil. Adultul (care s-a despartit de parinti de nevoie!!) ramane cu sentimentul ca pierde totul, ca a ramas singur pe lume, ca nu mai are nimic. Numai ca in realitate nu a existat NICIODATA o familie autentica, nu are loc o pierdere adevarata, ci mai degraba castigul unei realizari dureroase, anume ca acolo nu existase NICIODATA nimic. Si asa ajungem la adevarata, uriasa rana. Toate sentimentele pe care un adult le are fata de mama si tatal sau, fie ele dragoste sau ura, aversiune sau afectiune, scarba sau frica, toate isi au intotdeauna originea in istoria specifica a vietii copilului cu parintii. Un copil nu are niciodata sansa de a influenta sau de a schimba aceasta istorie. O istorie bolnava si alienata ii este impusa. De cele mai multe ori nici macar adultul nu-si poate incheia propria istorie in mod pozitiv, caci urmarile dureroase ale istoriei vietii lui cu parintii erau demult predestinate. Aici totul depinde foarte mult de cata unicitate a putut fiecare om sa salveze sau sa creeze in el insusi, cata capacitate de constientizare si intelegere emotionala pentru propria biografie a putut sa dezvolte, pentru a-si intensifica si realiza nevoile autentice chiar si fara acea substanta vitala, fundamentul oricarei existente, pe care parintii ar fi trebuit sa i-o ofere in copilarie, dar (fie constient, fie inconstient) i-au refuzat-o. Spre deosebire de evanghelia lui Luca, fiii si fiicele risipitoare nu se vor veseli la mese cu parintii, vor ramane pierduti pentru parinti si vor face eforturi imense tocmai pentru a nu ajunge „argatii” parintilor, caci ei au parasit familia tocmai fiindca prea multa vreme fusesera argati. Important pentru ei este sa nu-si (mai) risipeasca adevarata lor fiinta. Concluzia e una singura: daca vrei cu tot dinadinsul sa crezi ca poti iubi cu adevarat pe cineva care te-a maltratat o viata, esti in pericol sa te imbolnavesti, deoarece corpul tau stie adevarul, chiar daca psihicul il neaga. E greu sa accepti ca intre tine si mama ta nu a existat iubire: ea nu te-a iubit (fiindca nici o mama care face ce a facut ea si ce ai descris tu mai sus NU E CAPABILA SA IUBEASCA), iar "iubirea" ta este mai mult speranta si disperarea copilului vatamat care isi sacrifica propria viata ca s-o "salveze" pe "MAMICA" in speranta ca - dupa ce "MAMICA" se va face bine (!) - va primi si el un dram de iubire. Dar numai cand vei accepta si vei integra in carne acest adevar, te vei elibera si emotional si nu va mai fi nevoie sa te indepartezi de copil de teama sa nu-l lovesti, cum facea mama ta cu tine, daca vei constientiza adevarul despre mama ta iti vor disparea si impulsurile inconstiente de a da mai departe ce ti-a facut ea. Iti doresc sa ai puterea sa fii o mama mult mai buna si sa fii fericita cu tine insati pentru asta. [pup] Felicia Ca sa descoperi America, uneori e suficient sa pleci din Spania.

[casandra]

Elena, [flo], oancea,[flo], tuturor, [flo]. Am citit articolul de mai sus, dar nu sunt de acord cu concluzia. Exista cale de impacare si iertare. Celor doritori sa o gaseasca, le recomand seminarul onLine al Maicii Siluana, "Sa ne vindecam iertand". Nu dau link-ul, dar poate fi foarte usor gasit pe google.

[Elenalove27]

MissParker, am citit azi ce mi-ai scris tu pe data de 12,(asta doar la 2 zile de cand a decedat MAMICA MEA)si nu pot decit sa plang...[q] am avut momente cand nu am vrut sa cred ca o iubesc, cand am crezut ca o urasc, dar nu au fost decit MOMENTE!... sunt sigura ca O IUBESC pe MAMA MEA si am spus-o de n ori inainte sa moara...a gresit, dar am iertat-o, chair daca nu si-a cerut scuze de la mine , sunt sigura ca in sufletul ei de mamica amarata ea mereu a vrut sa imi spuna cat de rau ii pare. A murit pe 10 decembrie cu gandul la mine si sa imi ureze la multi ani la baiet si felicitari pentru venirea pe lume a bb2... stiu ca ma iubeste si ma iubit din totdeauna, doar ca suferinta ei ca a lasat-o barbatul singura cu copii la usa casei fara servici si vai de ea...a ajuns sa isi faca prietene care bautura era pe primul loc...poate ca de exista si in romania clinice de dezalcolizare si terapi pentru a opri alcoolul..sigur as fi incercat sa o duc la dezalcolizare! ...si cu toate astea, cand a avut primul infart acum 8 ani...a spus ca nu o sa mai bea niciodata si nu a mai baut...si de 8 ani am stiut ca mama mea, este mama care mi-am dorit sa o am tot timpul ...dar nu a fost vina ei... NU accept nici pentru 1 secunda sa cred ca MAMA a vrut sa imi faca copilaria un vis urat! stiu ca mi-a vrut bine mereu si stiu ca MA IUBESTE MULT!... Nu spun toate acestea pentru ca A MURIT! spun ce am simtit dintotdeauna. Acum ca nu mai este printre noi, tot ce vreau sa spun este : Mamica te iubesc si mereu te-am iubit, imi este dor de matalica si vreau sa imi apari noaptea in vis ca sa te cert ca ai plecat fara sa vorbesti cu mine.[:(][q] Dumnezeu sa te ierte draga MAMICA[ruga] Stiu ca te iubesc mult, dar de cand ai plecat te iubesc si mai mult... [url="http://community.webshots.com/user/elenush29"]POZE[/url] "Happiness is not having what you want.It is wanting what you have."Anonymous