Jump to content
O nouă casă pentru FORUMUL DESPRECOPII ×

🎉 Alătură-te Comunității Noastre! 🎉

🔹 Membrii înregistrați beneficiază de:

  • ✨ Funcționalități suplimentare
  • 💬 Participare la discuții active
  • 🏆 Puncte pentru tombole lunare cu premii atractive
  • 🗣️ Oportunitatea de a-ți exprima opinia
  • 🤝 Ajutor reciproc între părinți
  • 🎁 Șansa de a câștiga premii

🚀 Ce te oprește?

...stiam totul despre nastere...

gesi

Recommended Posts

gesi Nou venit

gesi

Publicat
Publicat
18.07.2005 Siguranta cu care pleci la un examen cand ai învãtat lectia foarte bine...asta am simtit îndreptându-mã spre maternitate. Stiam totul despre nastere, doar trecuserã prin aceastã experientã sora, cumnata si majoritatea prietenelor mele. Unele dintre ele chiar de douã ori! Cu gentuta micã de voiaj pregatitã minutios dupã lista din timp notatã de la prietene, cu unghiile facute „french” cu o searã înainte, cu banutii mãrunti în buzunar pregãtiti pentru micile plãceri ce urma sã mi le cumpãr în spital si cu viitorul tatã mai emotionat ca niciodatã, am ajuns la camera de gardã. Aici mi-am asteptat cuminte randul. La ora douasprezece internarea era facutã. O întreb pe Doamna Doctor în ce salon sã mã duc. Râde. <<Nu ai venit sã nasti?! Te duci direct în sala de nasteri!>> O rog sã mai fac o ecografie ca sã aflu exact greutatea fetitei. <<Dacã nu mai ai rãbdare câteva ore...îti scriu trimiterea...!>> Cu trimiterea fluturând în mânã mã îndrept catre ecograf, sar peste rand cã nu am timp...”eu nasc astãzi”. Aflu cã fetita are 3.300 kg. Mã bucur: nici prea mare sã nasc greu, dar suficient cat sã am pe ce sã pun mâna. Plec din cabinetul doctorului fãrã sã iau prea în serios ceea ce îmi spune: <<Marja de eroare este de trei-patru sute de grame>>. „Hai fugi!” zic în sinea mea. Si mã îndrept cuminte spre sala de nastere, unde primesc un pat nu foarte comod, cãci toate cele bune s-au dat. Lucrul ãsta mã îngrijoreazã...nu dau nici un semn cã as naste curând...”cum o sã dorm pe un pat atat de incomod?” Îmi ocup cuminte locul. Imi rânduiesc, lângã pat, pe noptierã sticla de apã, pachetul de vatã si o revistã. Asa am vãzut la celelelte mamici! O asistentã dragutã, înaltã cu ochiii albastri si mereu zâmbitoare vine sa-mi ia tensiunea si îmi injecteazã calciu. O întreb dacã pot sã mananc. Îmi rãspunde întrebându-mã dacã am mancat ceva pânã atunci. <<Douã sandwichuri, de dimineatã>> spun salivând de poftã. <<Suficient! O sa-ti pun o perfuzie cu glucozã mai târziu!>> O urmãresc cum se îndepãrteazã de patul meu...cu privirea întrebãtoare...”oare ce întelege prin mai târziu??? Doamne, nu m-am gandit niciodatã cu jind la o perfuzie!” Îmi sun sotul si il asigur cã totul e curat în sala de nasteri descriindu-i zugrãveala de pe pereti, deoarece de cand lucreazã în domeniul constructiilor, acesta e etalonul lui de curãtenie...si îl asigur cã poate pleca acasã...cã mai dureazã. <<Probabil ca la noapte>> apreciez eu. <<Tinem legãtura prin telefon!>> Nu trece mult timp si se întoarce asistenta drãgutã. Tot zâmbind. Zâmbesc si eu cã poate primesc portie dublã. Mã întreabã cum am avut tensiunea în ultima vreme...eu asteptam mai degrabã ceva de genul: „cum doriti glucoza? Îndulcitã sau cu lapte?” Asa cã rãspunsul mi se sterge total din minte. Întind dosarul cu toate analizele si cu tabelul format .xls în care am trecut pulsul si tensiunea din sãptãmâna 37 de sarcinã. Mã priveste multumitã. „Ne-am împrietenit? Se poate mai târziu sã fie acum?” o întreb cu privirea... Îmi ia tensiunea, asculta bãtaile micutei si-mi recomandã plimbare. <<Pot sã cobor pânã jos?>> <<Da, urcatul si coborâtul scãrilor ajutã!>> Plec, legãnandu-mi soldurile, precum o rãtuscã. Intru în bufetul din curtea spitalului, cu banutii mãruntei facuti sul în mânã. Jumãtate din fiinta mea se revoltã: „Îmi e atât de foame...oare am la mine bani suficienti pentru intreg raftul de acolo???”. Cealaltã jumãtate încearcã sã o tempereze pe prima:”Ai înebunit? Asistenta a spus sã nu mãnânci nimic!”Privesc stânga-dreapta precum un copilas fugit de acasã cu banii din pusculitã si cer o eugenie. Astfel am împãcat si stânga si dreapta „eu”-lui meu.Forfota din holul spitalului nu o mai observ...sunt doar eu cu eugenia mea...pe care o savurez. Urc la etaj scuturand cu grijã de pe piept si burtã orice urmã a vinovãtiei mele. Când intru în sala de nasteri am bucuria sã aflu cã am fost mutatã într-un pat mai bun, cãci una dintre fete a plecat sã nascã prin cezarianã. Îi tin pumnii! Asistenta cea dragutã trece din când în când sã mã întrebe dacã au început contractiile si sã-mi asculte bãtãile inimii micutei mele. De fiecare datã când rãspund, privesc în jur la fetele care plâng, unele cu vorbe, altele fãrã: <<Încã nu!>> Imi întinde pe burtã gelul rece. <<Uite ai o contractie!>> <<Care?>> ridic capul miratã. <<Când se întãreste burta asa, înseamnã cã ai o contractie!>> <<Da? Pãi, asa am avut si ieri, cand sotul meu conducea cu 60KM/h si eu speriatã, îi spuneam sã meargã mai încet cã mi s-a întãrit burta de fricã. Am crezut cã trebuie sã si doarã!>> <<Si nu doare?>> Mã uit în jurul meu la fetele schimonosite de durerile facerii: <<Nu. Simt ca o durere surdã, asa cum am în zilele acelea de indispozitie. Nimic mai mult!>> <<O sã doarã când or sã fie mai dese! Urmãreste, te rog ceasul si spune-mi la cât timp apare urmãtoarea.>> Ochii îmi rãmân atintiti pe ceasul mare asezat pe perete chiar deasupra mea. „Cinci minute! Cam des...poate mi s-a pãrut de foame...sã astept alta!” <<Cinci minute!>> anunt asistenta dupã ce a doua contractie îmi confirmã durata. Zâmbeste si nu crede...se aseazã lângã mine si asteaptã. La contractii mai rare de atât fetele din jurul meu au dureri groaznice. <<Asa e! Cinci minute! Nu doare?>> <<Tot asa...încet. Pot sã mã mai plimb?>> <<Cat vrei, dar fãrã sã mai cobori, cã trebuie sã soseascã Doamna Doctor la control>> <<Am sã stau aici pe coridor!>> spun zâmbind, încercând sã-mi dau seama dacã s-a prins de escapada mea de mai devreme. Mã ridic si ies sã mã mai plimb pe coridor, îmi iau si telefonul sã vorbesc cu sotul. Îi spun cã am contractii din cinci in cinci minute. <<Vin cãtre spital!>> <<Nu, nu veni, cã nu nasc acum, cã nu doare. Am contractii, dar nu doare! Mai dureazã!>> Vorbim câte zece minute. Când mã prinde contractia în picioare, simt nevoia sã mã tin de ceva...apare o senzatie nouã, aceea cã nu am aer. Nu pot vorbi atunci, cã trebuie sã respir...sotul nu se supãrã. Întelege. El e de fel foarte întelegãtor! Mã întorc în salon, cãci vine Doamna Doctor si începe sã ne controleze pe fiecare în parte. Îmi spune cã nasc ultima cã m-am dilatat cel mai putin. <<Are contractii din cinci în cinci minute>> spune asistenta cea drãgutã. O corectez: <<Din trei în trei!>> Mi se pune un supozitor sã ajute dilatarea. Doamna doctor îmi rupe apa...farã sã simt ceva...doar cãldura apei care curge pe picioare. Am scãpat de senzatia de pepene spart în burtã de care îmi vorbeau prietenele mele. Mã întorc în patul meu, de unde nu mai plec decât pânã la toaletã sã usurez un pic situatia. Durerile nu sunt mari, un pic mai accentuate decât la început. Respiratia mã supãrã... încep sã respir asa cum mi s-a arãtat...poate un pic prea des...datoritã senzatiei cã nu am aer suficient... Nu mã mai uit la ceas...nu mai e nevoie...simt cã contractiile sunt tot mai apropiate...Fetele din jurul meu tipã din ce în ce mai tare. „Doamne pânã ajung si eu sã tip ca ele...mai am...cred cã nasc la noapte!” îmi spun în timp ce încerc sã respir corect. Simt nevoia, din nou, sã merg la toaletã. Cer voie Doamnei Doctor, precum un elev din clasa I învãtãtoarei, dar nu mi se dã. Doamna Doctor vine langã mine si nu mai pleacã de lângã patul meu.. E ceva cu bãtãile inimii copilului. <<Nu sotul tãu vroia sã asiste le nastere? Spune-i sã urce sã-l echipãm!>> Fac ochii mari...”la asta nu m-am gandit cã îl echipeazã din timp...trebuie sã vinã repede la spital...o sã-i spun cã nasc”...mi-am amintit cum se lãuda cã dacã e sã mi se rupã apa el în zece minute e la maternitate. Profit de un moment când se îndepãrteazã Doamna Doctor, ca sã nu audã: <<Puiule, nasc. Vino repede! Urcã direct sus la nasteri>> Puiul meu e descurcãret. Sunt sigurã cã vine imediat. Doamna Doctor se întoarce. <<A urcat sotul?>> <<Acum!>> Ascultã din nou batãile micutei mele si din nou nu-i place ce aude. Spune ceva pe o limbã pe care nu o înteleg. <<Hai sã te ajut sã te urci pe masã!>> Încadratã de Doamna Doctor si asistenta cea dragutã mã urc pe masa de nastere, gândind: „ce e atat de grav cu copilul de mã suie pe masã?” Asistenta îmi vede îngrijorarea si-mi traduce: <<Inima îi bate prea repede!>> Sotul a sosit, asa cum mã asteptam: foarte repede! Cineva îl echipeazã corespunzãtor, dupã care rãmâne cuminte afarã, asteaptând sã fie chemat. Doamna Doctor îmi spune sã împing ca sã scap de problema spinoasã pe care o am. Îmi aduc aminte cã sorei mele i s-a fãcut clismã. Mã bucur pentru ea...eu acum trebuie sã împing...cã pânã nu rezolv problema...nu nasc...de vreme ce insistã atat Doamna Doctor. Si împing! Simt ceva mare, care trece prin mine! Realizez cã e capul copilului! „Doamne, de fapt nasc! A reusit sã mã pãcãleascã D-na Doctor! ” Mi se spune cã micuta mea are cordonul în jurul gâtului si cã trebuie sã împing foarte tare ca la urmãtoarea contractie sã iasã afarã. Realizez, punând cap la cap toate cunostintele în materie de nastere, cã greul a trecut...si nici nu vreau sã mã gandesc cã mã opintesc aici dupã atâtea luni. Si împing! Gata! Uite-o e la picioarele mele! E atât de roz! E minunea mea roz! Toatã lumea o admirã. <<E mare!>> spun asistentele cântãrind-o din ochii experimentati. Asa e! Vine confirmarea: 3,700 kg si 54 cm. Un pic socatã de frumusetea ei întreb într-una: <<Acolo e copilul meu?>> <<Se aude fetita mea?>> De fiecare datã vocile rãbdãtoare din jurul meu rãspund: <<Da, e fata ta!>> De parcã rãspunsul lor nu mã multumeste, întreb iar si iar, de teamã ca visul frumos sã nu se spulbere! „Doamne, ce fatã mare si frumoasã am! Multumesc, Doamne!” Urmeazã o ultimã contractie si iese placenta. Doamna doctor mã felicitã: <<Ai fost o curajoasã, fãrã epidularã!>> Eu, mã gândesc cã curajul constã în a face epidulara! <<Ai nãscut prima, pânã la urmã! Si usor! Dar am ceva de brodat la tine!>> În acest timp mi se schimbã brãtara de la mânã...care initial mi-a fost scrisã atât mie cât si fetitei cu alt nume. Mama a cãrui nume îl împrumutasem, nu e atat de norocoasã ca mine...mai are câteva ore bune pãnã sã nascã. Micul incident mã duce cu gândul la neplãcerile care se pot întâmpla din neatentia asistentelor. Închid ochii ca sã-mi verific memoria vizualã...fetita mea dragã e în fata ochilor mintii mele...acolo v-a rãmâne, panã ce acestia se vor închide pentru totdeauna! Încep sã gândesc mai departe de mine si copilul meu. Gandul mã duce la sotul meu iubit. Realizez cã nu a fost lângã mine, asa cum ne-am dorit initial. Pãrerile sunt împãrtite: pe de-o parte asistentele spun cã era prea alb la fatã si nu au mai vrut sã-l bage în salon, de teamã sã nu i se facã rãu; de partea cealaltã el crede cã atunci cand doamna doctor a strigat sã se punã paravanul între mine si altã mãmicã, copilul s-a nãscut, fãrã sã mai dea rãgazul necesar acestei operatiuni. Eu nu sunt de nici o parte, cred cã asa a vrut Doamne-Doamne, care nu lasã nimic la voia întâmplãrii! Asistenta cea drãgutã îmi aduce telefonul, ca sã pot vorbi cu sotul nerãbdãtor. Doar el vorbeste, cãci eu stau cu degetele în gurã si musc cu putere din ele. Doamna Doctor coase de zor: <<Ai atâta anestezie fãcutã cã nu are ce sã te doarã!>> Eu, nu si nu, îmi musc degetele pânã las semne. Trebuie sã fie durere si în povestea mea, nu? Mãcar post-nastere! Sotul îmi spune cã i-a fãcut filmulet si fotografii micutei, cã e foarte frumoasã si cã el este extrem de fericit. Eu realizez cã a vãzut-o mai bine si mai mult ca mine. Nu-i nimic, am timp sã recuperez! Sunt scoasã afarã pe o masã, sã-mi pot îmbrãtisa sotul, tãticul meu drag. Îmi prinde bine îmbrãtisarea lui cãlduroasã, cãci tare frig mi s-a fãcut! Plângem amândoi de fericire! Sunt sigurã cã Alexandra face acelasi lucru! Sunt dusã din nou în salon, unde gãsesc timp sã mã rog bunului Dumnezeu. Îi multumesc pentru nasterea usoarã pe care mi-a dat-o si pentru fata frumoasã pe care mi-a trimis-o. În rugãciunea mea, un loc aparte îl are Doamna Doctor Adriana Simonescu de la Spitalul „Profesor Dr. Panait Sârbu”. Fãrã încrederea pe care a reusit sã mi-o transmitã în timpul celor nouã luni de sarcinã, nimic nu ar fi fost la fel. Sã-i dea Dumnezeu sãnãtate si putere sã aducã pe lume multe minuni! Prin fata ochilor înlãcrimati încep sã se perinde diverse imagini ale trecutului apropiat. Trãiesc încã o datã momentul plecãrii cãtre maternitate... ...stiam totul despre nastere. Cel putin asa credeam atunci! ******** Privesc neputincioasa cum cea care mi-a tinut de foame si sete, care mi-a tinut de cald si de urât, care m-a leganat când nu puteam adormi, se scurge usor pe langa mine. Cineva a scos dopul si usor, usor bazinul din jurul meu se goleste. Nu e usor sa te desparti de ceva atât de familial dupa noua luni de placuta companie. Ma cuprinde teama de necunoscut si inima începe sa-mi bata din ce în ce mai tare. Poate prea tare! Încep sa vad supapa de evacuare. Întâi ca o luminita mica la capatul tunelului, apoi ca o posibilitate de a urma apa care mi-a fost alaturi atâta timp. “Ce sa fac eu aici, în bazin, fara ea…as fi ca pestele pe uscat…Am plecat!!!” Nu ma sperie nici tunelul strâmt, nici cordonul care nu-mi da pace si ma tot preseaza sa ramân, amenintandu-ma cu strangerea sa în jurul gatului meu. Ramâne cum am hotarât: plec! Necunoscutul ia fata unei lame de bisturiu foarte aproape de mine. Asta da sperietura! Cu toate ca nu ma vizeaza pe mine direct, ci dimpotriva îmi deschide calea spre afara, bisturiul ma lasa fara grai cateva secunde bune. Îmi revin repede si încep sa-mi strig prietena draga: <<aaaaaaaaaaaaaaaa>>pa, unde esti? Prietena mea sa scurge pe podea: pic, pic, pic, pic. Fiecare picatura îmi rasuna în urechi: „ma-ma-ma-ma.” Cu ultima suflare îmi da de înteles ca asta e momentul pentru care m-a pregatit în tot acest timp: întalnirea cu mama. Nu stiu ce sa fac sa plâng a despartire sau sa râd a regasire! Nu fac nimic. Ma las purtata pe brate, curatata de tot ce înseamna amintirea prietenei mele. Locul prietenei se umple repede: lumini, umbre, mirosuri, voci ma înconjoara. Unele sunt total noi, altele îmi sunt cunoscute. Astept clipa cea mare! Aceea în care voi simti bratele mamei în jurul meu: calde si ocrotitoare, parfumate si dezmierdatoare, asa cum mi le-am închipuit în cele noua luni. Asteptarea e mai obositoare ca drumul pe care l-am avut de parcurs pâna aici! Ma scufund într-un somn adânc. Adorm cu dorinta de a ma trezi înconjurata de mama. Linistea se topeste în voci. Voci ascutite de bebelusi fericiti la prima atingere a mamicilor si voci de mame emotionate la prima strângere în brate a bebelusilor. Încep sa plâng caci mama nu vine. O asistenta ma împaca cu cateva gurite de glucoza. Adorm cu gândul la mamica mea. Ma trezesc plângând de frica sa nu i se fi întamplat ceva rau. O asistenta ma ia în brate. “O, nuuu! Nuuu mai vreau glucoza! Vreau la mama! “ încerc sa spun printre tipete. De fapt ma luase în brate ca sa ma dea mamei. Îi simt mâinile în jurul meu si tac. Vreau sa-i ascult fiecare respiratie si glasul care ma dezmiarda. O simt emotionata. Nu vad, dar cu siguranta lacrimeaza. Emotiile regasirii sunt maxime si de o parte si de alta. Ma pune la sânul ei. Eu nu ma satur de mirosul ei. L-am retint de cum am venit pe lume si mi se pare, ca si atunci, îmbatator. Ma fascineaza! Vocea cu care imi sopteste…e un pic schimbata, fata de ce auzeam eu în burtica, dar in mare o recunosc. Da, ea e mama: frumos mirositoare, voce dulce, mâini tremurânde de emotie. *** Asa am început sa ne cunoastem! Din trei în trei ore mama ma vizita, ma punea la sân, îmi vorbea, ma pupa, ma ciupea de picioruse când atipeam, si iar ma pupa. Ma admira. Ma savura. Asa a fost ziua de marti si în mare parte cea de miercuri, când pe la jumatatea zilei a venit tata sa ne ia acasa. Nici nu am intrat bine in casa, ca au si aparut primii vizitatori: rudele curioase sa vada minunea în roz. Nu eram în roz, ca lu’ mama nu-i place rozul! Si nici nu i-am vazut, ca dormeam! În somn am facut cunostinta cu restul familiei si cu majoritatea prietenilor. Asta pentru ca, mare parte din zi, dormeam, iar când mâncam, mami nu accepta pe nimeni lânga noi. Ca sa îmi pice bine mâncarea. Si îmi pica! Poze [copil] http://community.webshots.com/user/ogesi „Imaginatia e mai importanta decât cunoasterea!”- Albert Einstein
Link to comment
Distribuie pe alte site-uri
  • Răspunsuri 57
  • Creat
  • Ultimul răspuns
Dianami Membru junior

Dianami

Postat
Postat

Gesi,id="red"> asteptam de mult povestea nasterii Alexandrei! De fapt ne-ai facut o surpriza, pt. ca ai spus ca o vei posta la 1 an [;)].

Ai povestit foarte frumos, nici nu ma asteptam la altceva! Sa va dea Dumnezeu o viata frumoasa alaturi de printesa voastra, iar tie multa inspiratie sa poti asterne pe hartie toate bucuriile si descoperirile minunii voastre! [bis]

 

Multi pupici! [pup]

 

P.S. Nu ne povestesti nasterea si din perspectiva Alexandrei, asa cum faci in jurnalul ei id="size2">[flo]?id="purple">

 

Diana, mami de superbebelusa (15 iulie 2005)id="Comic Sans MS">id="green">

 

[copil]Puiul meu iubit e atat de mare[copil]id="purple">

 

Iulia Anastasiaid="red"> Povestea unei mameid="orange">

Link to comment
Distribuie pe alte site-uri
gesi Nou venit

gesi

Postat
  • Autor
Postat

Nu am mai avut rabdare pana la un anisor...si am crezut ca aici nu ma gasiti...si ca o sa pot trimite si la bb de iulie-august la momentul respectiv...sa fac surpriza...dar mi-ati facut voi mie![bis]

De acum in colo o sa intorc capul pe strada sa vad daca nu ma urmareste Joker.[:D] Cum m-ati reperat asa repede??!!

 

[foto][copil]http://community.webshots.com/user/ogesi

In zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model.[mamica] De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"? [batcap]

Link to comment
Distribuie pe alte site-uri
gesi Nou venit

gesi

Postat
  • Autor
Postat
quote:Originally posted by meu_meu72

Felicitari, Gesi! Sper ca fetita ta iti mosteneste talentul narativ. Pe mine m-ai emotionat bine de tot! Pe bebe l-am abandonat cu buni ca sa pot sta un pic cu voi, dar ma intorc la el. Pupam

id="quote">id="quote">Mã bucur sã vad cã povestea noastrã a "scos" de la tine primul mesaj. La mai multe! Bine ai venit printre noi![foto][copil]http://community.webshots.com/user/ogesiIn zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model.[mamica] De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"? [batcap]
Link to comment
Distribuie pe alte site-uri
joker Membru incepator

joker

Postat
Postat
quote:Originally posted by gesi

Nu am mai avut rabdare pana la un anisor...si am crezut ca aici nu ma gasiti...si ca o sa pot trimite si la bb de iulie-august la momentul respectiv...sa fac surpriza...dar mi-ati facut voi mie![bis]De acum in colo o sa intorc capul pe strada sa vad daca nu ma urmareste Joker.[:D] Cum m-ati reperat asa repede??!![foto][copil]http://community.webshots.com/user/ogesiIn zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model.[mamica] De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"? [batcap]

id="quote">id="quote">Am fler in meseria aleasa, nu?Sincera sa fiu ma gandeam sa postez povestea Edutzului dar ezit...[ilp]Joker...mama de ied zapacit http://pg.photos.yahoo.com/ph/marin_a_i/my_photos
Link to comment
Distribuie pe alte site-uri

Archived

This topic is now archived and is closed to further replies.

Go to topic listing
×
×
  • Adaugă...