ce sa fac oameni buni?!

[pisigri]

lori, nu stiu daca mai citesti la vremea asta mesajele de pe topicul asta si nici nu stiu daca problemele tale mai sint de actualitate.... l-am cunoscut pe sotul meu, dar era cu 20 de ani mai mare ca mine; vreo 3 luni am mintit-o pe mama intinerindu-l cu vreo 10 ani, apoi a venit momentul adevarului. a iesit un scandal monstru, cu "crize de inima" cu cine te-a crescut, parca n-ai fi copilul meu, ii rup picioarele daca il prind ca te mai cauta si alte ineptii de-astea. a trebuit sa le prezint orarul de la facultate, eram verificata non stop. asa ca am inceput sa chiulesc de la cursuri ca sa ne putem vedea. am avut un an mai dificil, cu restante, cu stres acasa, cu certuri cu partenerul ca lipsesc de la scoala, am luat o pauza de o saptamina (atit am rezistat amindoi) pentru ca "el nu vrea sa-mi distruga viata", am inceput sa ne revedem cu conditia sa ma tin serios, ca la inceput de facultate. n-aveam eu de gind sa renunt la facultate, da prea mi-o luasem in cap. am incercat sa sugerez macar pe departe ca as vrea ca el sa stea de vorba cu ai mei, ai mei nu suportau nici macar sa mai aduc vorba despre asta, "cum te-ai culcat tu mama cu el???? nu vezi ca si-a batut joc de tine???" dar daca ziceam ca stiu de pe la prieteni (ca eu chipurile nu mai stiam nimic de el) ca vrea sa vina sa discute cu parintii mei, sareau in sus de numa-numa...intre timp eu mi-am vazut de ale mele, incet incet s-a mai relaxat regimul de acasa (nu mai eram asa supravegheata) am inceput sa inventez iesiri cu prietene, am inventat iubiti, gaseam pe cite cineva sa vina sa ma ia de acasa ca sa il vada mama pe "noul meu iubit"...au fost ANI de minciuna care m-au indepartat enorm de parinti dar in care am invatat sa fiu pe picioarele mele si sa imi asum singura toate deciziile pe care le-am luat, ca nu mai era mama care sa-mi dea sfaturi...atitudinea ei de "nu vreau sa-l vad, nu vreau sa aud de el" m-a ranit cumplit, dar m-a invatat sa fiu singura si puternica. apoi, dupa aproape 3 ani de minciuna, ai mei au plecat un week-end la tara, eu am dormit la el acasa...si dintr-o neglijenta de-a mea au aflat ca nu am dormit acasa. m-au cautat a doua zi la job (era duminica inainte de prinz) si m-au intrebat unde am petrecut noaptea. am afirmat senina acasa, au spus nu e adevarat, pentru ca...asta te-a dat de gol. si desi aveam antrenamentul de ani de zile de minciuni, in momentul ala nu am avut puterea sa inventez nimic, si am spus adevarul. drama de drama...nu intru in detalii ce cosmar. dar au inteles ca daca am putut sa mint atitia ani, stiu ce vreau si nu mai au ce sa-mi faca. ncet incet m-am mutat la actualul meu sot (inca stiam amindoi ca nu vrem sa auzim macar de casatorie)cu catel si purcel, ne-am luat pisici, ne-am luat ciine....am inceput sa mergem in week-end cu parintii mei la tara la bunici...si pina la urma am fost ceruta de nevasta de omul care stiam ca nu se va insura NICIODATA. am fost atit de mirata de ce aud, ca am reactionat super aiurea, am crezut ca glumeste si am inceput sa fac si eu bancuri de un mare prost gust dat fiind faptul ca...el vorbea serios. nunta a fost superba, toti cei care ne cunosteau ne ziceau "nu ne vine sa credem" nu exista retete universale. fa ce simti tu ca e bine pentru voi ! mult succes si multa fericire !!

[lili81]

Cea mai mare problema mi se pare ca fiecare incearca sa nu-si dezamageasca parintii, lucru oarecum de inteles. Poate ca si el ar vrea sa mai amane momentul casatoriei, dar prefera sa arunce pe taica-su. Poate nu vrea sa se certe cu ei. Daca amandoi va doriti asta, nu mi se pare neaparat o catastrofa sa te casatoresti la 23 de ani. Voi spuneti ca daca ati din nou mai tinere ati mai astepta. Da, asa e, dar tocmai asta e cheia, ca nu stii ce va fi, daca ar sti omul ce il asteapta si-ar pune direct streangul de gat. Mai greu e pt persoanele care au o viata sociala activa, discoteci, petreceri, etc, fara treburi casnice si casatoria ar aduce exact inversul. Dar eu am si prietene care nu prea ieseau din varii motive si mai faceau treaba si "la mama acasa" si care au spus ca nu au simtit nici o diferenta. Nu stiu daca tot asa or sa spuna peste 10 ani, dar... Si mai sunt fetele care sunt educate ca asa trebuie sa te mariti de tanara si isi doresc asta, ba mai imi si spun mie: gandeste-te Lili, ai 25 de ani, trebuie sa te orientezi, ca daca treci de 30 de ani nu te mai ia nimeni[bang] Bine, ca daca as fi fost acum intr-o relatie de cativa ani probabil ca m-as fi gandit serios la casatorie. Si nu ma vad stand asa la infinit intr-o relatie fara sa ma casatoresc. Nu din cauza altora ci pt ca n-as putea pur si simplu. De cand ma stiu imi imaginez cum va fi nunta mea, pe cine as invita, etc. Stiu ca e doar un moment, dar mie mi-a da un sentiment de liniste, cred.... E o chestie de optiune personala, nu puteam avea toti aceeasi viziune aspra unui anumit aspect al vietii si ar trebui sa ne respectam reciproc parerile. Eu cred ca prea va grabiti sa il catalogati pe el drept un papa-lapte care nu are puterea sa se rupa de parinti. Si pe ea o doare ca sunt dezamagiti parintii, daca si el ar intreba pe un forum unde sunt mai multi barbati poate ar primi aceeasi replica: auzi mai, mai bine o lasi pe fata asta in pace, nu vezi ca o sa plece mereu urechea la ce o indeamna mamica, esti tanar, mai bine vezi-ti de viata ta. Si atunci voi ati spune: ai vazut, [porc], magarul, si-a batut joc de ea. Principala problema este ca parintii intervin prea mult in viata voastra si nu va lasa sa luati decizii singuri. Ce D-zeu voi cand va mai traiti viata daca ei or sa va dirijeze asa mereu? Fiecare face cum considera ca e mai bine pt copilul lui, dar sunt si ei oameni si pot gresi. Si cred ca gresesc deopotriva si mama ei si tatal lui.