Rugaciune colectiva pt. a dobandi prunci buni (85)

[caciantoni]

Vindecarea prin Taina Spovedaniei

 

In ziua de astazi, cei mai multi oameni nu se mai simt bolnavi. Considera ca nu au rani care trebuie vindecate. Daca acestia ajung in fata duhovnicului pentru a se spovedi, o fac nu avand constiinta bolii ce trebuie inlaturata, ci doar pentru a primi atributul de “vrednic” pentru Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Ea nu mai este facuta de dragul vindecarii, ci doar ca pretext pentru a se impartasi.

Cel care nu a avut niciodata constiinta ca este un om pacatos, deci lipsit de sanatate, isi poate inchipui ca duhovnicul il intreaba pe fiul sau sufletesc aflat cu crestetul sub epitrahil orice, pana si cum va fi vremea maine.

Oamenii nu mai stiu ca pacatul in traditia ortodoxa aduce vatamare omului. De aceea Sfintii Parinti, atunci cand vorbesc despre prezenta omului in fata duhovnicului pentru a se marturisi, il indeamna sa isi “dezgoleasca rana in fata doctorului". Si dupa cum la doctor nu mergem doar in anumite perioade ale anului, ci ori de cate ori simtim ca suntem bolnavi, tot astfel trebuie sa stim ca ne putem spovedi ori de cate ori simtim nevoia sa o facem. Deci, nu doar in cele patru mari posturi din cursul anului bisericesc.

Iar daca am ajuns la doctorul sufletesc, e bine sa luam seama ca ascunderea chiar si a unui singur pacat lasa neiertate si pacatele pe care le-am marturisit. Cu alte cuvinte nu este de ajuns sa fiu ingrijit la o rana, iar pe alta sa o las netratata. Caci din cauza celei din urma, intreg trupul imi poate paraliza sau pot muri. Asa ca ce folos mi-a adus doar tratarea unei rani? Desigur, acest lucru nu este valabil in cazul in care nemarturisirea se datoreaza uitarii sau necunostintei. Dar e bine sa ne rugam inainte de a ajunge in fata duhovnicului, ca Dumnezeu sa ne aduca aminte toate pacatele savarsite.

Exista o categorie de persoane care nu ajunge la duhovnic pe motiv ca nu a postit. Trebuie sa cunoastem ca marturisirea pacatelor nu implica si obligatia de a posti in prealabil. Insa, pentru ca in zilele noastre spovedania este strans legata de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, se crede ca ea nu este posibila fara post.

Acum sa nu credem ca privind boala cuiva, intelegem si cat de pacatos este. Caci nu toate bolile sunt urmari ale pacatelor. Dar toate pacatele duc la boli. Deci, orice om care ramane in pacat, este un om care fie se va imbolnavi, fie va adanci boala din cauza pacatului.

[caciantoni]

Mostenim pacatele parintilor?

 

Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.

Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.

Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.

Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?

Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.

Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”

Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.

[caciantoni]

Doamne ajuta!

 

 Dragutelor si Ciprian....sinaxarul de azi......

 

 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie02.htm

[caciantoni]

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Depresia apare atunci cand oamenii nu-si mai inteleg menirea pe acest pamant"

 

"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"

- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Trăim o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie.

- Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

[caciantoni]

Sarbatoarea Intampinarea Domnului

 

Parintilor si fratilor si iubiti credinciosi,

Iata care a fost istoria praznicului Intampinarii Domnului. Nichifor Calist, un istoric bizantin din secolul XIV, spune: Arhanghelul Gavriil s-a aratat sfantului si dreptului Simeon si i-a spus ca nu va muri pana ce nu va vedea pe Hristos Domnul.

 

Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicand: de la zidirea lumii si pana la moartea lui Avraam au trecut 3.407. In vechime, adica de la Set pana la Avraam, oamenii traiau foarte mult, cum a trait Adam 930 de ani, cum a trait Matusalem 969 de ani, Set 812 ani si Eva 950. Dar dupa aceea, a inceput sa scada viata omului; inainte de potop, a zis Dumnezeu sa fie anii omului 120, iar pentru cei drepti numarul acesta a fost intrecut. Pentru ca il vedem pe Avraam ca traieste 175 de ani. Deci de la Adam pana la Avraam a scazut viata omului cu 755 de ani. De la Avraam si pana la imparatul Ptolemeu Filadelf, cand traia si Sfantul Simeon Batranul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie).

 

Si in timpul acestui imparat Ptolemeu, care traieste cu 283 de ani inainte de venirea Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, s-a intamplat un mare eveniment cu Sfanta Scriptura. Atunci s-a facut traducerea ei din limba evreiasca in cea elineasca, numita Septuaginta, pentru ca a fost talcuita de 70 de mari carturari, pe care imparatul Ptolemeu Filadelf i-a pus sa talcuiasca Scriptura, deoarece evreii erau in robia lor. Si intre acesti 70 de barbati care au talcuit Dumnezeiasca Scriptura a fost si Sfantul Simeon Batranul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Si s-a impartit Biblia, dupa cum spune istoricul Egesip, in 70 de parti, iar fiecare carturar si preot, care era pus la talcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul talcuia Facerea, altul Iesirea, altul Numerii, altul Deuteronomul si altul cartile Regilor, si celelalte care urmeaza in Scriptura. 

 

Iar sfantului si dreptului Simeon (care, cum am spus, era batran de 77 de ani) i-a cazut sa traduca pe Sfantul Prooroc Isaia, care vorbeste de nasterea Mantuitorului din Fecioara. Si traducand el, a ajuns la locul unde Duhul Sfant spune prin gura acestui prooroc: „Iata, Fecioara in pantece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuil“ (Isaia 7, 14), care se talcuieste: „Cu noi este Dumnezeu“. Si acest om, cu toate ca era sfant si carturar mare, cand a auzit acest cuvant din Scriptura, s-a indoit: “Cum poate o fecioara sa nasca? Ca fecioara nu poate sa nasca, fara numai femeia care a trait cu barbat, numai aceea poate sa nasca. Si si-a zis in mintea lui, ca om, ca locul care s-a pus mai inainte de el in Scriptura nu e bun. Si si-a luat, fiindca fiecare talcuia in camaruta lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de vitel sau pe piele de ied. Si a luat Sfantul Simeon cutit si a ras de pe membrana textul acela: „Iata, Fecioara in pantece va lua…“ si a scris dupa mintea lui altceva: „O tanara tainuita de barbatul sau va lua in pantece“ (Cuvant la Mineiul lui februarie). 

 

Cata hula era aici: dintr-o fecioara facuse o femeie care a cazut pe ascuns de barbatul ei! Si a scris asa, ca i s-a parut lui ca asa trebuie sa fie: o tanara care fara stirea barbatului a trait cu altul poate sa nasca, macar ca nu-i femeia acelui barbat, dar fecioara sa nasca nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Si fiindca era seara, s-a dus sa se odihneasca. Si cand a venit dimineata in camera sa, unde avea de lucru, a gasit scris din nou, mai frumos: „Iata, fecioara in pantece va lua…“. Si s-a minunat intrebandu-se : Cine a intrat noaptea asta la mine si mi-a sters sensul si a scris altfel decat am scris eu? Si a ras a doua oara de pe membrana cuvantul cel hotarat de Duhul Sfant: „Iata, Fecioara…“ si scris: „O tanara tainuita de barbatul sau…“. Si a tradus mai departe, pana seara, si atunci i-a zis gandul: „Lasa ca am sa incui camara, am sa pun lacat, sa vedem cine o sa intre sa mai poata sterge ceea ce am scris eu!“. Si s-a dus sa se odihneasca. Si cand a venit, a treia zi, a gasit a doua oara, mai luminat si mai frumos: „Iata, Fecioara in pantece va lua…“; si s-a speriat, caci stiuse usa incuiata, si si-a zis: „Cine a putut sa stearga acest text pe care l-am sters eu si sa scrie iar cum era scris inainte?“. 

 

Si a indraznit si a treia oara sa stearga, si atunci l-a prins de mana Arhanghelul Gavriil, iar el a cazut cu cutremur la pamant: „Stai, Simeoane! Au ti se pare ca acest lucru este cu neputinta la Dumnezeu? Adica Dumnezeu, Care a facut pe femeie din barbat la inceput fara de barbat – ca Adam a nascut femeie din coasta lui fara amestecare de femeie –, nu poate sa scoata barbat din fecioara fara de barbat si fara sa-si strice pecetile fecioriei ei? Deci, pentru ca n-ai crezut cuvantul Domnului, care se va implini la vremea lui, iata vei trai si n-ai sa mori pana ce n-ai sa vezi cu ochii tai pe Hristosul Domnului si pana n-ai sa-l pipai cu mainile tale“. Si s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dansul. Si era Simeon atunci, cum v-am mai spus inainte, de 77 de ani.

 

Si de la faraonul Ptolemeu Filadelf si pana la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Acestia si cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atata a trait Simeon Batranul. Si era o spaima in Ierusalim, ca atatea randuri de oameni murisera si lumea se minuna ca omul acesta traieste, nu dupa legile firii, ci dupa minunea lui Dumnezeu. Ca el era legat si nu spunea la nimeni taina ce-a vazut-o. Dar toti carturarii legii vechi stiau ca el traieste de 360 de ani, intr-un timp cand nimeni n-a mai trait atata. Ca v-am spus ca de la Adam pana la Avraam au scazut 755 de ani din viata omului si a ramas Avraam cu 175 de ani. Si Isaac a trait 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam pana la David, timp de 839 de ani, a mai scazut 100 de ani din viata omului si Duhul Sfant a hotarat prin gura lui David: „Zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani; iar de vor fi in putere, optzeci de ani… “ (Psalmii 89, 10-11). 

 

Va sa zica Sfantul Simeon Batranul traieste dupa ce Duhul Sfant a hotarat prin gura lui David sa traiasca oamenii 70 de ani, iar de vor fi in putere, 80. Si dupa alcatuirea firii, unii din ei traiesc si astazi pana la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era sa vezi un om de 360 de ani, in timpul de la David pana la Hristos, imparatul Ptolemeu traind cam la 600 de ani dupa David! Si iata cum a luat fiinta, praznicul de astazi. Acestui Sfant Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil sa nu moara pana ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, ii spuneau la Templul din Ierusalim, si carturarii, si arhiereii, “Simeon cel fara de moarte“, pentru ca ei credeau ca nu va mai muri. Si-l intrebau: “Pana cand ai sa traiesti tu?“. Iar el spunea: “Pana cand va voi Domnul“. Dar nu spunea taina, ca l-a legat pe el Domnul.

 

Iar cand a venit Prea Sfantul nostru Dumnezeu cu trup, Cel Ce s-a nascut din Prea Curata Fecioara Maria, la 40 de zile in biserica, dupa randuiala legii evreiesti, sa aduca jertfa de curatire doua turturele sau doi pui de porumb, acest om sfant si drept – caci spune Evanghelia de azi ca era drept si temator de Dumnezeu – a venit in biserica, indemnat fiind de Duhul. Duhul Sfant i-a zis lui Simeon: “Batrane care esti legat de ciolanele astea vechi, du-te acum in biserica si vezi pe Acela despre Care, cu 283 de ani in urma, nu credeai ca se va naste din Fecioara! Du-te si-L vezi, du-te si-L ia in brate, si te dezleaga de la Dansul, ca El te-a legat, prin Arhanghelul Gavriil!“. Si s-a dus Simeon in Templul lui Solomon.

 

Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curatire. Dar venind batranul Simeon, garbov si foarte plecat, cu vederea si auzul slabite, s-a facut de unde era Maica Domnului – intre atatea mii de femei si barbati – o raza de lumina ca soarele. Si pe acea raza de lumina el a mers pana la Maica Domnului. Iar Mantuitorul stralucea in bratele Maicii Domnului ca fulgerul. Si cand L-a vazut batranul Simeon, L-a luat in brate si cu lacrimi a spus: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa Cuvantul Tau in pace“, adica acum da-mi, Doamne, drumul sa ma duc cu liniste in cealalta lume, „ca vazura ochii mei mantuirea Ta“. Caci Tu ai venit sa mantuiesti lumea, „ca vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetii tuturor popoarelor…“. Auzi, n-ai venit sa mantuiesti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Si a mai zis: „… lumina spre descoperirea neamurilor“; adica prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pamantului. Si la urma a zis: „… si slava poporului tau Israil“, pentru ca dupa trup Mantuitorul se trage din neamul lui David si al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Si este slava pentru poporul acela. Si zicand aceasta, batranul s-a risipit acolo in biserica. Si osemintele lui le-au ingropat langa biserica si le-a adus imparatul roman mai tarziu la Constantinopol.

 

Iubiti credinciosi, asa s-a intamplat Intampinarea Domnului. Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile in biserica, sa aduca jertfa de curatire lui Dumnezeu? Oare exista legea aceasta si in legea darului? Da, exista, pentru ca in legea veche a spus Moise in Levitic (cap. al XII-lea): „Toata femeia care va zamisli si va naste… necurata este“; pana la 40 de zile sa nu se culce cu barbatul sau si la 40 de zile sa aduca pruncul sa-l imbisericeasca in biserica, sa i se faca aghiasma si sa aduca jertfa de curatire lui Dumnezeu, si apoi poate sa intre in biserica. Asa era in legea veche si aceasta randuiala s-a pus in legea darului la fel. Dar oare se pazeste in legea darului? Ne-a venit la ureche ca nu. Ne-a venit la spovedanie si ni s-a spus ca barbatii n-au rabdare si femeile n-au ce face si nu pazesc curatenia pana la 40 de zile. Si aceasta e mare pacat. Pentru ca copiii care se nasc din aceste amestecari, daca barbatul se impreuna cu sotia pana ea nu se curateste, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi si cu nici un fel de fericire in viata. 

 

E o pedeapsa a lui Dumnezeu ca n-au infranare nici macar sase saptamani, pana se curateste femeia de urmele nasterii ei. Deci luati aminte de la praznicul Intampinarii si aduceti-va aminte sa nu va ispiteasca satana ca sa nu paziti curatenia dupa copiii dumneavoastra, ca veti fi sub blestem si veti avea pagube si scarbe in viata aceasta, iar dincolo – munca cea vesnica. Ca si legea casatoriei are o masura de curatenie. Nu dezlegati fraul – nici barbatul, nici femeia – ca dobitoacele, macar ca si acelea au randuiala lor. Cat timp femeia este in timpul necuratiei ei, barbatul n-are voie sa se culce cu dansa; la fel timp de 40 de zile dupa nastere, cat este in curatenie, n-are voie; nici in sarbatori, nici in posturi, in duminici si asa mai departe. E o masura de curatenie pentru toti, si daca nu e pastrata, din mocirla asta ne ducem in fundul iadului.

 

Dar oare de ce trebuie sa aduca doi pui de porumb, iar cei mai bogati un miel fara meteahna, adica nici schiop, nici chior, nici cu vreo alta meteahna in trup? Acesta era simbolul lui Hristos celui desavarsit, Mielul lui Dumnezeu. Si simbolul desavarsirii jertfei noastre, adusa lui Dumnezeu, care trebuie sa fie curata, nu intinata de furtisaguri, sau de alte pacate. Iar cel mai sarac aducea jertfa doua turturele sau doi pui de porumb. De ce se aducea jertfa de catre cei saraci porumbelul? Pentru ca porumbelul este o pasare care foarte mult iubeste pe sotia sa, si sotia pe el. Mare dragoste este intre porumbei. Asa trebuie sa traiasca sotul cu sotia, in mare unire, in mare dragoste, in mare blandete. Ca zice Hristos: „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii!“. Si ce mai face porumbelul, chiar si cel salbatic din padure, si turturica? Daca i-a murit sotul, pana la sfarsitul vietii el nu se mai insoteste. Tot asa si turturica. De aceea spune Sfantul Efrem despre calugari: „Pentru ce oare, monahe, cu turturica cea vaduva te-a asemanat pe tine proorocul, care niciodata sotie nu mai cauta, si se tine in vai si in pustie, cautandu-si linistea? Asa trebuie sa fie calugarul: pururea fara casatorie, pururea cautand pe Hristos“. 

 

Asa face si porumbelul salbatic: dupa ce i-a murit sotia, el zboara prin munti, pe dealuri, prin poiene, prin vai, si plange dupa sotia lui. Dar nu se mai casatoreste cu alta, si niciodata nu sta pe craca verde, ci totdeauna pe craca uscata. Eram cu oile – ca eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani si pe piciorul unui deal pandeam niste porumbei salbatici. Poate erau si aceia stingheri, ca de cate ori veneau, stateau pe varful unui mesteacan uscat. Si ma minunam de ce stau pe cel uscat, cand tot codrul e verde! Iata de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taina si un simbol. Caci spune Marele Vasile ca din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne invatam cele ale intelepciunii. Caci toata lumea aceasta simtita si vazuta este scoala sufletelor celor cuvantatoare. Stiti de ce nu sta porumbelul si turturica pe lemn verde dupa ce i-a murit sotul? Lemnul verde e simbolul dulcetii omenesti, caci ceea ce-i verde si sanatos traieste in indulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul ca femeia, dupa ce i-a murit barbatul, nu se mai indulceste cu alt sot. Sa stea pe ramura uscata! 

 

Acesta e simbolul uscaciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – asa spun dumnezeiestii Parinti. Porumbelul care sta pe lemn uscat ne arata noua sa ne uscam cu postul, cu lacrimile, cu umilinta, cu foamea si cu setea. Femeia careia i-a murit barbatul sa planga, sa se roage, sa duca o viata curata si cinstita, si de foarte mare fericire se va invrednici daca va ramane asa pana la sfarsitul vietii ei. Iar daca nu poate, atunci dupa ingaduinta marelui Pavel, poate sa se marite, dar mai bine este daca ramane nemaritata si petrece in post, in rugaciune, in foame si in sete, in truda si in osteneala, plangand nu dupa mirele ce l-a avut, ci dupa Hristos; dupa Acela sa suspine, dupa Acela sa planga, ca trebuie din nou sa fie cu Acela cu Care s-a impreunat la botez, ca Acela sa ne duca pe noi nu la unirea cea trupeasca, ci la cea duhovniceasca si la bucuria cea fara de margini din ceruri.

 

Iubiti credinciosi, dar de ce spune oare evanghelia de astazi ca batranul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif si pe Maica Domnului? Dupa unii istorici, el a fost preot al legii vechi; altii zic ca nu, ci a fost un om drept, batran si sfant. Dar mai tarziu el s-a aratat oarecarora dintre sfinti imbracat preoteste, dupa randuiala legii vechi, si cu un toiag verde in mana, incredintand ca a fost preot. Dar pe cine blagosloveste Simeon? Pe Maica Domnului si pe Pruncul pe Care-L tine in brate. Vedeti smerenia lui Hristos? Vedeti bunatatea Lui cea fara de margini? Se lasa blagoslovit de un om drept. Cel Ce blagosloveste toate popoarele pamantului si toate tarinile, si toate viile, si toate mosiile, si toate vietuitoarele din apa, din aer si de pe uscat, Se lasa blagoslovit de un om, care avea darul preotiei. Vedeti cat de mare e preotia? Duhul Sfant da preotia preotului, dar ne invata ca si Insusi Dumnezeu S-a smerit ca sa fie binecuvantat de preot, de dreptul Simeon. Astazi, Dumnezeu Cuvantul, Care a facut cerul si pamantul, vine, Se face prunc intru smerenie si blandete si, tacand, Se lasa binecuvantat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cat e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme sa va spun. Iar dumneavoastra, cand treceti pe langa un preot, poate nici buna-ziua nu-i ziceti. Vai de cel ce face asa! Sa stiti dumneavoastra ca arhiereii si preotii in lumea aceasta sunt izvoarele binecuvantarii.

 

Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreste pururea sa fie blagoslovit de arhiereu si de preot! Cand treci pe langa un preot, chiar daca este departe, ia-ti caciula din cap, du-te si zi: “Blagosloveste-ma, parinte sfinte!“ Caci zice dumnezeiescul Gura-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura si darul le lucreaza pe toate“. Si mai zice acelasi: “Sfanta este limba preotului si preasfanta este gura lui“. Si cand te-ai dus la el si te-a binecuvantat, Domnul te-a umplut de toata blagoslovenia Duhului Sfant, ca nu el blagosloveste, cu Duhul Sfant cu Care este imbracat. Iata ce pilda ne-a dat Mantuitorul la sarbatoarea de astazi. El, Care blagosloveste pe toti Sfintii si Arhiereii, si pe toti Sfintii Ingeri, Se blagosloveste pe pamant de la un preot? De un batran cinstit? Si apoi, pe cine tine Sfantul Simeon in brate? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce tine in cumpana si in bratele Sale cerul si pamantul, si toate cerurile cerurilor si toate vazduhurile, si noianurile, si vanturile, si muntii, si toate cetele de sus, si toata zidirea cea de jos; si acum vine cu atata smerenie ca sa-L tina in brate un batran slab, care a asteptat cu suspin si cu umilinta 360 de ani venirea Lui. Iata bunatatea si mila lui Dumnezeu pana unde se coboara, ca vrea sa fie binecuvantat de om, vrea sa fie purtat de om, in nemarginita Lui dragoste, ca si noi la vreme sa dorim blagoslovenia Lui si sa-L purtam pe Dumnezeu. Dar oare nu-L purtam si noi pe Iisus Hristos? Oare numai batranul Simeon L-a purtat? Doamne fereste! Noi Il purtam mai mult decat Sfantul Simeon. 

 

Sufletul omului are chipul si asemanarea lui Dumnezeu, caci are minte, gand si cuvant. Mintea noastra, sufletul nostru sunt chipul si asemanarea lui Dumnezeu, Care sta in minte si in inima, si S-a varsat in toata firea trupului ca focul prin fier, cum arata dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare crestin, care s-a scaldat in biserica si s-a imbracat cu Hristos, dupa cum canta biserica: “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat, Aliluia!“, poarta pe Hristos in el. De aceea ne chemam toti crestini, ca purtam pe Hristos in noi, avem pe Dumnezeu Cuvantul si pe toata Sfanta Treime cu noi. Sfantul Simeon L-a purtat in brate, iar noi Il purtam pururea pe Hristos in inima si in minte. Toti suntem purtatori de Dumnezeu, dupa cum a spus Sfantul Ignatie, caci cand l-a intrebat imparatul Traian: „Dar de ce te chemi tu asa, Teoforul? (adica “purtator de Dumnezeu“), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Imparate! Ma numesc Teofor pentru ca port pe Dumnezeu in mine; caci toti crestinii care s-au botezat poarta pe Dumnezeu in ei“.

 

Deci, fratii mei, daca purtam pe Dumnezeu in noi si daca acesta este adevarul si nimeni nu poate sa-l tagaduiasca, atunci cum trebuie sa fie purtarile noastre, cum trebuie sa fie gandurile noastre, cum trebuie sa fie cuvintele noastre, ce fel de miscari trebuie sa facem? Oare ce nu stie Dumnezeu, Care este in noi si pe Care Il purtam pana la moarte? Ce nu stie El din viata noastra? Caci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?“. Care sfat? Sfatul inimilor. Despre aceasta a proorocit batranul Simeon. Caci dupa ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel“ (Luca 2, 34). Care e caderea, care e ridicarea prin Hristos? Toti care Il hulesc vor cadea de la Dansul, caci de buna voie se desprind de dragostea Lui. Si-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Si prin sufletul tau va trece sabie“. Cand a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a nascut dupa legea firii, dar in acelasi timp mai presus de fire, caci n-a avut dureri. Dar durerea pe care trebuia sa o aiba la nastere a avut-o la sfintele si preainfricosatele Patimi, cand a vazut pe Mantuitorul rastignit, de a suferit nenumarate chinuri si a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la nastere, pentru ca n-a cunoscut ea vreodata barbat si de aceea a nascut fara durere. Dar durerea de la nastere a trebuit s-o aiba la patima Domnului, ca sa fie partasa a patimilor si suferintelor Lui. Iubiti credinciosi, luati seama: Hristos a venit spre surpare si stavilire. Toti care se impotrivesc, toti care hulesc, toti care defaima poruncile Lui vor cadea de la El. Si toti care cauta sa-L iubeasca din toata inima si sa faca poruncile Lui se vor ridica prin dragostea Lui la locasurile mai presus de ceruri.

 

V-am spus aceste putine, la praznicul de azi, ca sa nu ingreuiez auzul dumneavoastra, ca multe sunt care imi vin in minte. Va spun numai atata: tineti minte femeilor, de la praznicul acesta, sa paziti curatenia dupa copii pana la 40 de zile. Daca una ramane vaduva, sa stea pe lemn uscat, ca porumbita cea salbatica, adica sa petreaca in post, in rugaciune, in foame, in sete, si sa suspine dupa Mirele Cel ceresc, dupa Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar daca nu se va putea infrana si se va casatori, sa se casatoreasca cu un barbat crestin, care n-a mai lasat o sotie incurcata, si sa aiba cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oara pe capul celor ce se cununa, dupa randuiala Sfintilor Parinti. Apoi, sa dorim binecuvantarea preotilor si arhiereilor. Pana veti ramane in viata aceasta, sa doriti blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru ca Insusi Dumnezeu S-a pogorat de sus, ca sa fie blagoslovit de un sfant preot al legii celei vechi.

 

Dar sa va mai spun ceva: sa nu boliti de indoiala. Niciodata nu am putea vorbi mai mult de indoiala ca astazi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfantul Simeon Batranul 283 de ani, cati au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf pana la Hristos? Pentru ca s-a indoit. N-a crezut ca Hristos se poate naste dintr-o fecioara. Si i-a dat Dumnezeu canon sa mai traiasca 283 de ani, ca sa vada pe Cel nascut din Fecioara. Asa s-a indoit Avraam. Caci cand i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca sa-ti dau pamantul acesta de mostenire… a zis Avraam: «Stapane Doamne, pe ce voi cunoaste ca-l voi mosteni?». Atunci a zis Domnul catre Avraam: «Sa stii bine ca urmasii tai vor fi pribegi in pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute de ani»“ (Facerea 15, 7-13). Dar a stat in robie 430 de ani. De aceea a intrebat Moise: de ce, Doamne, a depasit cei 400 de ani, ca s-au implinit anii. Si a zis Dumnezeu: anii s-au implinit, dar pacatele poporului, nu. Deci, in loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat in robie 430 de ani. 

 

De ce n-a murit Moise in pamantul fagaduintei, ci a murit la muntele Nebo? Caci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai bland om de pe fata pamantului, cum se spune la Numeri: „Moise insa era omul cel mai bland dintre toti oamenii de pe pamant“ (Numerii 12, 3). Pentru o greseala nu a intrat in pamantul fagaduintei, pentru o greseala l-a pedepsit Dumnezeu sa nu treaca Iordanul: pentru ca s-a indoit la stanca Rafidim. Ca Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul si aduna obstea, tu si Aaron, fratele tau, si graiti stancii inaintea lor si ea va va da apa; si le veti scoate apa din stanca si veti adapa obstea si dobitoacele ei. A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si au adunat Moise si Aaron obstea la stanca si a zis catre obste: «Ascultati, indaratnicilor, au doara din stanca aceasta va vom scoate apa?» Apoi si-a ridicat Moise mana si a lovit in stanca cu toiagul sau de doua ori, si a iesit apa multa, si a baut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul catre Moise si Aaron: «Pentru ca nu M-ati crezut, ca sa aratati sfintenia Mea inaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta in pamantul pe care am sa i-l dau»“ (Numerii 20, 8-12). Pentru indoiala aceasta Moise n-a vazut pamantul fagaduintei. Asa s-a indoit si Toma la Invierea lui Hristos si a trebuit sa fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindca M-ai vazut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au vazut si au crezut!“. 

 

Hristos a pus astfel fericirea a zecea dupa Inviere, ca sa intareasca credinta celor ce nu vad si cred, precum suntem noi si cum trebuie sa fie toti crestinii pana la sfarsit. Ce spune Apostolul Iacov: „Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale“ (Iacov 1, 8). Omul indoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad sau nu este?“, acela este ca un nor pe care il poarta satana cum vrea, caci el nu crede cu fermitate, cu tarie, in existenta lui Dumnezeu. De aceea satana il duce oriunde.

 

Sa va dau o pilda. A venit un mosneag deunazi si a zis: “Parinte, iata ce am vazut la restaurant in ziua de Sfantul Vasile. Vor merge toti aceia in iad? Eu cred ca nu vor merge toti“. I-am raspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfant ne spune in psalmi, prin gura Sfantului Prooroc David: Ca Tu esti Dumnezeu care nu voiesti faradelegea, nici va locui langa Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai. Urat-ai pe toti cei ce lucreaza faradelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata ca Dumnezeu nu-i partas la faradelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezamantul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urat invatatura si ai lepadat cuvintele mele inapoia ta? (Psalmii 40, 17-18). Si mai zice in psalmi: “Pune-voi faradelegea ta inaintea ta si te voi mustra.“ Iar Hristos a spus: “Intrati pe poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este poarta si ingusta calea care duce la viata si putini sunt care o afla.“ (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira ca merg multi la joc sau ca cei care merg la bine pe cararea cea stramta sunt putini“. Tot lucrul bun este rar.

 

Deci nu va indoiti de cuvintele Mantuitorului. Nu sta la indoiala cand e vorba de a implini porunca lui Hristos si de a te feri de pacate. Daca n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru indoiala, daca nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au indoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti, le-a dat astfel de pedeapsa ca sa nu se munceasca vesnic, dar noi, daca vom trai in indoiala, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa vesnica. Pe el l-a pedepsit pe merit sa nu moara, pana nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede ca avem pe Hristos in noi si ca El traieste in noi si stie cuvintele noastre, si gandurile noastre, si faptele noastre, atunci munciti vom fi in vecii vecilor. Mantuitorul Hristos si Prea Curata lui Maica sa ne ajute tuturor, sa nu uitam ca Il purtam in toata vremea in noi, ca El stie toate gandurile noastre. Amin!

Parintele Ilie Cleopa

[esperanza]

Caciantoni, cu aceasta postare ai anticipat ceea ce am vrut sa intreb eu, dar oare poate Domnul sa imi auda rugaciunea si sa ramin insarcinata cind din punct de vedere medical pentru mine aceasta este aproape imposibil. De multa vreme cerem de la Domnul un prunc sau mai multi, insa atunci era posibila o sarcina naturala, acum practic nu. Si imi este atit de greu citeodata sa cred si sa ma rog, nu este zi cind nu pling insa minunile care s-au intimplat cu alte fete imi dau putere. 

Recunos ca ma indoiesc zilnic si sovai in credinta, asa crestina sunt eu. Cind ma rog citeodata simt asa o liniste in suflet, insa cel mai des simt o durere ascutita in piept. Fetelor nu mai stiu ce sa fac.

[caciantoni]

esperanza - am sa iti spun ceea ce mi-a spus mie doctorita mea ginecolog (care este si nasa unuia din baieteii mei -pentru ca asa a randuit Bunul Dumnezeu, nu pentru ca am ales-o no i- o sa revin cu amanunte)....citez..."medical iti spun ca este imposibil sa ramai insarcinata, dar Dumnezeu lucreaza si face minuni"....asadar Credinta, Nadejde si Rugaciune.....in cabinetul acestei doctorite am vazut adevarate minuni.....o femeie de aproximativ 40 ani care avea un fibrom uterin mai mare decat era sarcina si a carei sarcina decurgea normal, o femeie care in urma unui accident rutier avusese un traumatism grav in zona abdominala (coastele ii strapunsesera unul din ovare) si care a adus pe lume doi copii frumosi si sanatosi....tot din povestirile doctoritei despre cum lucreaza Dumnezeu stiu de sotia unui preot care are 7 operatii de cezariana.....si este bine si copii sunt bine....deci....Dumnezeu lucreaza incet, dar sigur....aveti nadejde si rabdare (nu vreau sa dau sfaturi, incerc doar sa va incurajez)...si sa nu uitam de Mara (maraanisia).....ce minuni s-au intamplat in viata ei.....si cum spunea IPS Bartolomeu Anania "...Cand esti pe fundul prapastiei, sa nu disperi"...

[caciantoni]

si pentru ca tot am pomenit de IPS Bartolomeu Anania, va postez mai jos un link unde veti gasi poze din expozitia organizata de fostul sef de cabinet al IPS Bartolomeu, parintele Ivanov, in memoria celui ce a fost supranumit "Leul Ardealului"

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/fotografii-nestiutecu-leul-carpatilor-bartolomeu-anania-cand-varful-muntelui-nuametesti-fundul-prapastiei-nu-disperi-1_54cfa625448e03c0fd36ec90/index.html

[caciantoni]

si bineinteles sinaxarul de azi.....

 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie03.htm

[esperanza]

Multumesc mult pentru incurajare, ma voi ruga mereu sa ne auda Dumnezeu pe toate si bineinteles sa se faca voia Lui. Nu stiu de ce, la un moment dat mi-a parut ca ma rog in zadar, caci sunt putine sanse sa concep natural, sa ne ajute si pe noi Domnul sa fim parte unor asemena minuni si sa le marturisim altora pentru intarirea credintei. 

Cind am asemenea stari de suflet imediat intru pe DC, caci stiu ca e foarte posibil sa gasesc alinarea, inca nu mi-am gasit un duhovnic carui sa i marturisesc toate framintarile si sa ii cer sfat.

Iti multumesc inca o data, cred ca anume despre asemenea cazuri vroiam sa aud, sa stiu ca se intimpla si astazi minuni mari. Sa aveti o zi binecuvintata [flo2]