Rugaciune colectiva pt. a dobandi prunci buni (85)

[Lili_g]

Am deschis azi si am vazut ca au fost 100 de vizualizari in 2 zile...pai asta e bine 

 

Mai scrieti si voi...mie tare imi e drag "locul" asta.

 

Sa aveti un week-end frumos, cu soare si bucurie alaturi de cei dragi. [flo2]  [flo2]  [flo2]

 

Lili

[maryella77]

Lili se vede ca ti-e drag de casuta asta.Tu o sustii cel mai mult.Eu mi-am cam prins urechile in renovari si sunt destul de obosita in mare parte.

Anna slava Domnului ca acum sunteti bine si v-ati revenit! In rest ce progrese a facut puiul tau?

Lili ai mare dreptate ca Dumnezeu ne trimite tot ce avem nevoie dinainte.De atatea ori , cand nu mai vedeam lumina de la capatul tunelului am primit ajutor neasteptat, la fix si exact cat aveam nevoie. De cate ori am lasat rezolvarea unei probleme in mana Lui,de atatea ori rezolvarea a venit repede si peste asteptari.Mai am insa de lucru la capitolul asta, ca de indoiala isi mai vara coada uneori si mai incurca socotelile.Dar prin rugaciune si tot cu ajutorul lui Dumnezeu intr-o zi voi descrie aici povestea nasterii copiilor mei si drumul parcurs pana la a-i tine in brate.

[Anna85]

Efrem crește, îi dau dințișori... Are deja 5. A început să se ridice în picioare, merge susținut de mânuțe.Mulțumesc de gândurile bune Maryella!

[georgia_c]

Buna fete dragi

A trecut asa mult de cand n-am mai trecut pe la voi

Habar nu am cum am ajuns pe forum caci cautam altceva ..dar trebuia sa citesc postarea Lilianei , deci iata-ma aici

[Lili_g]

Cuvânt al Starețului Nikon de la Nea Skiti către tineri: „Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?”

by Laurențiu Dumitru

 

Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.

 

În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.

Nu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.

 

Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

 

Tot pe vremea când eram student am vizitat „Şcoala de surzi” alături de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul că aceşti copii nu pot vorbi pentru că nu pot auzi. Nu ştiu că există sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca să ne arate cum reuşeşte să-i facă să înţeleagă că există sunete pentru ca, în final, copii să poată vorbi. Îi ia mâna copilului şi-i duce mâna la gâtul ei, iar pe cealaltă, la gâtul lui. Doamna deschide gura şi zice „A!” S-a uitat la copil sugerându-i că vrea să facă şi el acelaşi lucru. Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat dezamăgită. Îi sugerează că nu asta doreşte. Doamna deschide gura din nou şi zice „A!” Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat, pentru a doua oară, dezamăgită.

După mai multe încercări, copilul a înţeles că atunci când doamna deschide gura făcea şi altceva care producea în gâtul ei o vibraţie. A înţeles asta cu ajutorul mâinii lui şi a înţeles că acelaşi lucru trebuia să-l facă şi el, adică să producă acea vibraţie în gâtul lui. Exersa, exersa, iar când a reuşit să scoată primul „a”, imediat doamna îl îmbrăţişa, îl săruta, îi dădea ciocolată, caramele. Copilul, aflându-se în culmea fericirii, alerga toată ziua „Aaaaa”, pentru că învăţase să-l pronunţe. După aceea trebuia să înveţe şi celelalte sunete fără să le fi auzit vreodată. Ne mai spunea directoare ce muncă ducea cu ei ca să-i facă să înţeleagă diferenţa dintre „g” şi „h”, dintre „d şi th (theta)”. Mă întreb din nou: De ce să nu audă aceşti copii, iar eu să aud? De ce mi-a dăruit Dumnezeu auzul şi vorbirea? Era dator la mine? De ce să ne dea glasul şi urechile? De ce să nu vorbească aceşti copii?

 

I-am spus vreodată mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi? Îl auzim pe prietenul nostru, îi auzim pe părinţii noştri, auzim tot ce ne spune cel de lângă noi, ascultăm muzică, auzim sunetele. Am spus vreodată „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri şi bine este să le dobândim, dar să spunem şi un „mulţumesc”. Să spunem şi un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

 

Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”. Aşadar să ne învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să spunem pentru toate „Slavă Ţie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar şi pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici măcar pentru cele bune pe care ni le-a dat.

 

Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost găzduit în Atena de un arhimandrit. Acesta din urmă i-a spus: „Preasfinţia voastră, aş vrea să vă arăt trei sfinţi în parohia noastră”. „Desigur, cu plăcere”, a spus episcopul. L-a dus, aşadar, la trei fraţi care erau paralitici. Episcopul a înmărmurit. În cele din urmă a spus: „Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, să-L slăvim pe Dumnezeu ca să ne dea răbdare, să răbdăm deoarece El ştie de ce îngăduie ca anumiţi oameni să aibă anumite accidente…”. Când şi-a sfârşit cuvântul său, îi spune cel mai mare dintre fraţi: „Nu vorbiţi corect, preasfinţia voastră. Unde aţi văzut accidentul? Nu este un accident că suntem paralitici, ci un succes. Dacă am fi avut picioare şi am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toţi trei împreună să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, aşteptând ora în care Îl vom întâlni?”

 

Vedeţi un om care are mintea lui Hristos cum gândeşte? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare şi care l-au dus în iad, să se fi născut fără ele? Vedeţi cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucrează pentru fericirea şi mântuirea noastră? Închipuiţi-vă acum că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele rele pe care ni le trimite, şi pentru neplăcerile pe care nu le trimite, şi pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am început să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis şi ni le trimite.

„Mulţumiţi pentru toate!” Ca să mulţumim pentru toate, şi pentru cele rele, să începem de la darurile pe care ni le-a dat. Veţi spune „Slavă Ţie, Dumnezeule” de dimineaţă până seara. „Slavă Ţie, Dumnezeule” fără încetare! Oricât de mult aţi spune, nu veţi achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le merităm. Nu am făcut nimic ca să le merităm. Nu suntem mai sfinţi decât acei copii care nu aveau mâini, sau decât aceia care nu puteau să vorbească. Să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Avem la Mănăstirea Filotheou un părinte orb. Am fost împreună la Mănăstirea Xiropotamou. Acest părinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boală înfricoşătoare. Dacă apucă să fie scos acest parazit, omul nu se mai îmbolnăveşte. Dar sunt în cazuri în care nu sunt scoşi la timp, iar mai apoi iarăşi apar. Oamenii care au această infecţie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie să fie operaţi foarte des. Îi operează, li se scot paraziţii, după o perioadă iar apar, şi tot aşa. Acest părinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problemă serioasă cu ficatul, suferea de secreţie insuficientă de insulină, iar eu îi duceam mereu dulciuri. Într-o zi am mers la dânsul şi deasupra brâului său avea o pâine ascunsă. Îi spun:

- Ei, părinte, ce se întâmplă, mâncare pe-ascuns?

- Ce mâncare pe-ascuns?

- Unde duci pâinea? Crezi că nu te-am văzut? Crezi că dacă sfinţia ta eşti orb, suntem orbi şi noi?

- Ce pâine, măi părinte? Ia pune mâna aici!

Întind mâna, mi-o pune acolo şi simt că nu era pâine, ci umflătura provocată de ficatul său care aproape stătea să iasă din trup. Ce durere simţea, ce trăgea… nu vă puteţi închipui. Urla de durere, striga „Preasfânta mea, Preasfânta mea!” atât de tare încât răsuna toată mănăstirea. Am mers să-i spunem egumenului să-l liniştească, ca nu cumva lumea să spună că îl chinuim noi. „Ce să-i fac sărmanului? Trece printr-o adevărată mucenicie”. Fireşte, ce-i putea face omului? Într-o zi îl văd venind din capătul holului, strigând „Preasfânta mea, Preasfânta mea!”, şi am înţeles că l-au apucat crizele iarăşi şi îl durea foarte tare. Aşadar, am pregătit repede nişte dulciuri că să i le dau. În acelaşi timp, treceau prin faţa bucătăriei alţi doi părinţi. Unul dintre ei i-a spus: „

 

- Hai, părinte Isidore, ai răbdare! Spune „Slavă lui Dumnezeu!” Numai El ştie de ce îngăduie ceea ce îngăduie”.

 

Părintele Isidor i-a răspuns mâniindu-se:

 

- Ce ai spus? Să spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”? Nu o dată, ci de mii de ori spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Şi nu o spun aşa, superficial, ci din adâncurile inimii mele. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule” . Ce credeţi, dacă Îl roagă pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente în Arizona), sau părintele Paisie (n.tr. actualmente Sfântul Paisie Aghioritul) sau părintele Efrem Katunakiotul, nu mă voi face bine? Un singur cuvânt să-I spună aceştia lui Dumnezeu şi mă voi face bine.

Părintele cu care vorbea a înmărmurit. Nu înţelegea unde vrea să ajungă părintele Isidor.

 

- Ia imaginează-ţi, spuse părintele Isidor, să mă fac bine, să-mi dobândesc vederea şi să am războiul trupesc care i-a aruncat pe-atâţia şi-atâţia din mănăstiri? Aş îndura oare războiul? Ştie Dumnezeu ce îmi trimite. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule”!

Toţi am rămas fără cuvinte. Celălalt părinte nu putea să creadă că nu are războiul trupesc. Ştie ce trimite Dumnezeu. Părintelui Isidor, despre care ştia ca va îndura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut să o îndure, nu i-a trimis-o. Războiul trupesc, pe care părintele Isidor nu l-ar fi îndurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care ştia că-l va putea îndura.

 

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu? Vom învăţa să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”?

[Lili_g]

ce ma bucur ca ai ajuns din intamplare Georgi... Te pup

[MaraAnisia]

Doamne ajuta!

 

Dragelor, ma bucur de fiecare data cand gasesc o noua postare aici si imi pare rau ca nu am mai intrat sa scriu ceva. mereu parca dam vina pe lipsa timpului dar mie mi se pare ca de fapt ,cel putin eu am constatat asta, nu reusesc sa ma organizez cum trebuie pt a reusi sa fac cat mai multe lucruri intr- o zi. in aceste luni de cand s-a nascut Efrem, simt ca scopul fiecarei zile este in principal el, sa ma bucur de zambetul lui de dimineata si pana la scancetele de seara , dinainte de somnic, parca simt ca vreau sa ma bucur pt toti anii in care ma rugam si aproape imi parea imposibil ca vreodata sa fim atat de binecuvantati, cu 2 copii minunati - Irina, care a terminat clasa a 2-a cu FB si e o frumoasa si ne daruieste iubire infinita din sufletul ei curat de copil, si Efrem - un bebe pufos cu ochi albastri si un zambet care ne topeste pe toti.

Ca de obicei, mesajul meu este acelasi - de a va ruga si a crede ca visul acesta frumos de a dobandi prunci buni chiar se poate implini, doar cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

de asta cred ca e f important sa mai scriem noi cele mai de demult, sa amintim mereu fetelor ca se poate,sa staruiti in rugaciuni si cu siguranta sufletele va vor fi mangaiate de un zambet cald de copilas. 

 

Multumesc din suflet, Lili pt toate lucrurile pe care ni le impartasesti si pt ca nu uiti de acest grup. [flo2]  [flo2]  [flo2]

 

Ma gandesc cu drag la voi si va citesc cu interes.

 

Mara

[maryella77]

Mara superb mesajul tau.Iti multumim pentru incurajarile tale si te felicit pentru copiii tai reusiti!Sunt ferm convinsa ca Dumnezeu a aranjat lucrurile asa frumos la voi atat de bine; Irina trebuia sa ajunga la voi in casa , sa dezvoltati o relatie nemaipomenita cu ea si in acest cadru sa vina si Efrem. Inca un exemplu ca intelepciunea lui Dumnezeu si voia Lui in ceea ce ne priveste sunt mai benefice decat orice ne putem dori noi. Tu Mara esti dovada vie ca daca vrei sa fii mama poti fi si ca rugaciunile sunt intotdeauna auzite si implinite la timpul potrivit.

Lili multumesc draga mea pentru faptul ca nu ai abandonat casuta si pentru ca esti mereu aici sa ne incurajezi , sa ne sustii si pentru ca ne postezi pilde din care avem ce invata.

Honey ce se aude cu bebe 2? Am senzatia ca ai o veste buna de dat.

[Lili_g]

„În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă virtutea dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Dreapta socotinţă este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final.”

Părintele Stareț Ștefan Nuțescu, Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu - Muntele Athos

 

 

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2015/06/28/invitat-athonit-la-scoala-brancoveneasca-parintele-staret-stefan-nutescu-chilia-buna-vestire-schitul-lacu-video/

[just_blue]

Buna, fetelor!

 

Sa nu ma bateti pentru ca nu am mai scris de ceva vreme, desi gandul mi-a fost mereu la voi, la cele care m-ati sustinut la bine si la greu si stiu ca o faceti in continuare.

Ma bucur sa aud vesti bune de la mamici si bebei, asa repede a trecut timpul...

 

Ieri s-au implinit 9 luni de cand nu am mai vazut-o pe iubita noastra, Maria. E tare tare greu, parca a fost ieri, totul e viu in memoria noastra si va ramane asa cat vom trai. 

 

Va imbratisez pe toate si va doresc sanatate si numai bine!