Dorul de drum

[marius]

Unde ești drumule pe care mergeam fără frică

Desculț prin colbul fierbinte de soare-ncălzit?
Nu era piatră, nici mare și nici mică
Căci colbul din tine era făurit.

 

Fugeam, trăgând după mine, o fragedă creangă

Colbul dorind să ți-l spulber ca pe cenușă-n vânt,
Făceam movile și cărări cât o dungă
Peste care-alergam ca trenul făcând.

 

De mă loveam când cu alți copii din sat mă jucam
Eu, colb, de îndată, puneam pe a mea rană
Și-n două,trei zile rana mi-o vindecam
Fără ca să-mi fac griji de pomană.

 

Cand veneau, fără veste, nourii negrii și groși,
Aduncănd tuturor mult doritele ploi,
Colbul, amestecat cu stropii răcoroși,
Se transforma în glod, adică-n noroi.

 

Pe tine mergeam, drumule moale, până-n zare,
Fără vreo frică, călcam cu piciorul tot gol,
Până în ziua cand se forma o cărare
Fără urme de colb și fără nămol.

 

Încetul cu-ncetul, din lutul cel bine uscat
De razele prea dogoritorului soare
Se năștea același colb cald și afânat
Pe care-l calcam din nou în picioare.

 

Atunci, prin colb, prin glod sau pe zvântată cărare
Mergeam desculț și nimic nu era nefiresc.
Văd astăzi asfalt și pietriș, până în zare.
Unde ești drumule, că nu te zăresc?!

 

Autor:

Ion Ghiban

 

Pentru cine nu stie este tatal unei moderatoare DC