Piscotel135 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 O sa va spun si eu o poveste, desi, asa cum o sa vedeti, nu am niciun talent la povestit. Când a inceput sa mearga in picioare, parintii ei au realizat ca avea probleme. La varsta de 5 ani a inceput seria interventiilor chirurgicale care au continuat pana la varsta de 13 ani. In urma interventiilor unul din picioare a ramas mai scurt cu 3.5 cm si a fost nevoita sa poarte incaltaminte cu talpa ortopedica. Pentru ca parintii nu-si permiteau sa-i cumpere mai multe perechi, avea o singura pereche de ghetute cu talpa ortopedica atat iarna, cat si vara. In anul 4 de facultate a auzit ca exista interventii de alungire a membrelor, asa ca a insistat sa faca operatia (desi chirurgul sustinea ca doar o diferenta mai mare de 5 cm necesita interventie). Bucatica de os care a crescut s-a consolidat foarte greu, dupa 1 an, perioada nu tocmai usoara, plina de dureri si cu riscul de a pierde anul de facultate. Nu l-a pierdut pana la urma, dar examenele le-a dat mergând in carje. Abia in anul 5 de facultate a revenit la o viata (cat de cat) normala. Bazinul era echilibrat, asa ca au aparut in peisaj sandalutele :). Sirul de operatii efectuate in trecut lasasera totusi suficiente urme ca sa nu para chiar un om 100% sanatos. Inaltimea mai mica se datora faptului ca in perioada de crestere fusese numai in ghips. Stiind ca problema ei e destul de vizibila, se retrasese destul de mult in sine, construindu-si in ani un zid de aparare atat de puternic si inalt, incat nu multa lume a putut sa treaca de el. Fusese acuzata de multe ori ca este prea rece si distanta, avand chiar un usor aer arogant. Nu se simtea deloc asa, dar nici nu putea sa se schimbe, era prea riscant.Intre timp, bazinul era din nou dezechilibrat, semn ca bucatica de os crescuta la momentul alungirii membrului, incepuse sa se taseze. Cu toate acestea a sperat mereu ca in viata ei va aparea cineva care va reusi sa treaca de zid. Si a asteptat....37 de ani. Atunci a realizat ca e cam tarziu sa mai spere si trebuie sa faca urgent ceva, pentru ca altfel risca sa ramana singura. Initial s-a gandit la adoptie si a reusit sa obtina si atestatul necesar. Dar ceva nu-i dadea pace, voia sa incerce imposibilul, pentru a nu-si reprosa mai tarziu ca nu a incercat totul.Nu e tocmai comod sa mergi la medic si sa declari ca desi nu ai un partener, vrei totusi un copil. Nu e comod nici când clinica iti cere declaratii in fata notarului, traducere legalizata, etc. Toate astea te aduc in fata unor oameni care nu sunt mereu deschisi la minte si carora le pari doar o ciudata si te privesc ca atare, ascunzandu-si cu greu zambetul malitios. Dar inghiti in sec si-ti spui ca toate astea vor merita in momentul in care in viata ta va aparea o minune bebeluseasca. Si strangi din dinti si mergi mai departe. Doar ca se pare ca ai asteptat prea mult si rezultatil obtinut nu e tocmai incurajator. Apoi realitatea te loveste iar peste ochi cand pierzi un embrion (din cei doi obtinuti). Incepi sa te intrebi daca e vina ta, daca puteai sa faci mai multe.. Când AMH-ul este 0,... , când mai ai doar un embrion inghetat de doua ori (si in articolele citite pe net nu ai gasit niciun caz de embrion de ziua 2 inghetat si dezghetat de doua ori care sa duca la o sarcina viabila), când nu ai niciun partener impreuna cu care sa speri la o minune, ce poti sa faci atunci? Sigur, incerci sa te aduni si sa mergi mai departe. Pana la urma, problema ta nu e cea mai mare din lume, sunt oameni cu probleme mult mai grave. Incerci sa te aduni si sa-ti faci curaj sa mergi dupa embrionul in care desi nu mai crezi, nu te lasa sufletul nici sa-l abandonezi. Si da, iti faci planuri pentru un al doilea FIV. N-ai platit inca la banca creditul luat pentru FIV 1, dar ce importanta are, daca cel de-al doilea ti-ar putea aduce minunea in viata? Ca sa nu mai spunem ca, desi embrionul 2 nu pare sa aiba nicio sansa, minuni se pot intampla. Trebuie sa credem in ele. Nu v-am spus pana acum prea multe despre mine pentru ca mi-a fost teama ca voi fi judecata. In momentul asta insa, nu-mi mai pasa ce crede altcineva despre mine (desi e posibil sa sterg postarea mai tarziu). Eu nu pot spera la o sarcina obtinuta natural, nu mai cred de ceva timp in aparitia unui barbat care sa ma accepte. Nu sunt chiar ceea ce viseaza un barbat si ma tem ca uneori si atitudinea mea ii indeparteaza. M-am impacat cu ideea ca nu voi avea o familie a mea (mama, tata, copil si catel), dar inca mai sper ca intr-o zi o sa apara un bebe. Sper sa nu moara si speranta asta....Nu v-am spus povestea de mai sus pentru a fi compatimita, orice numai asta sa nu faceti. Da, viata mea nu a fost tocmai usoara, dar toti avem de dus cate o povara, mai mare sau mai mica...Am scris-o pentru ca, in felul meu, am vrut sa va incurajez sa nu renuntati niciodata. Daca eu ma lupt de una singura, voi, cele care aveti sustinerea unui partener/sot, nu aveti voie sa abandonati lupta asta. Va multumesc mult, fetelor, pentru sustinere si gândurile bune trimise! Va doresc din suflet sa reusiti toate sa va bucurati de minunea de a deveni mame, meritati! Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
dea78 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 O sa va spun si eu o poveste, desi, asa cum o sa vedeti, nu am niciun talent la povestit. Când a inceput sa mearga in picioare, parintii ei au realizat ca avea probleme. La varsta de 5 ani a inceput seria interventiilor chirurgicale care au continuat pana la varsta de 13 ani. In urma interventiilor unul din picioare a ramas mai scurt cu 3.5 cm si a fost nevoita sa poarte incaltaminte cu talpa ortopedica. Pentru ca parintii nu-si permiteau sa-i cumpere mai multe perechi, avea o singura pereche de ghetute cu talpa ortopedica atat iarna, cat si vara. In anul 4 de facultate a auzit ca exista interventii de alungire a membrelor, asa ca a insistat sa faca operatia (desi chirurgul sustinea ca doar o diferenta mai mare de 5 cm necesita interventie). Bucatica de os care a crescut s-a consolidat foarte greu, dupa 1 an, perioada nu tocmai usoara, plina de dureri si cu riscul de a pierde anul de facultate. Nu l-a pierdut pana la urma, dar examenele le-a dat mergând in carje. Abia in anul 5 de facultate a revenit la o viata (cat de cat) normala. Bazinul era echilibrat, asa ca au aparut in peisaj sandalutele :). Sirul de operatii efectuate in trecut lasasera totusi suficiente urme ca sa nu para chiar un om 100% sanatos. Inaltimea mai mica se datora faptului ca in perioada de crestere fusese numai in ghips. Stiind ca problema ei e destul de vizibila, se retrasese destul de mult in sine, construindu-si in ani un zid de aparare atat de puternic si inalt, incat nu multa lume a putut sa treaca de el. Fusese acuzata de multe ori ca este prea rece si distanta, avand chiar un usor aer arogant. Nu se simtea deloc asa, dar nici nu putea sa se schimbe, era prea riscant.Intre timp, bazinul era din nou dezechilibrat, semn ca bucatica de os crescuta la momentul alungirii membrului, incepuse sa se taseze. Cu toate acestea a sperat mereu ca in viata ei va aparea cineva care va reusi sa treaca de zid. Si a asteptat....37 de ani. Atunci a realizat ca e cam tarziu sa mai spere si trebuie sa faca urgent ceva, pentru ca altfel risca sa ramana singura. Initial s-a gandit la adoptie si a reusit sa obtina si atestatul necesar. Dar ceva nu-i dadea pace, voia sa incerce imposibilul, pentru a nu-si reprosa mai tarziu ca nu a incercat totul.Nu e tocmai comod sa mergi la medic si sa declari ca desi nu ai un partener, vrei totusi un copil. Nu e comod nici când clinica iti cere declaratii in fata notarului, traducere legalizata, etc. Toate astea te aduc in fata unor oameni care nu sunt mereu deschisi la minte si carora le pari doar o ciudata si te privesc ca atare, ascunzandu-si cu greu zambetul malitios. Dar inghiti in sec si-ti spui ca toate astea vor merita in momentul in care in viata ta va aparea o minune bebeluseasca. Si strangi din dinti si mergi mai departe. Doar ca se pare ca ai asteptat prea mult si rezultatil obtinut nu e tocmai incurajator. Apoi realitatea te loveste iar peste ochi cand pierzi un embrion (din cei doi obtinuti). Incepi sa te intrebi daca e vina ta, daca puteai sa faci mai multe.. Când AMH-ul este 0,... , când mai ai doar un embrion inghetat de doua ori (si in articolele citite pe net nu ai gasit niciun caz de embrion de ziua 2 inghetat si dezghetat de doua ori care sa duca la o sarcina viabila), când nu ai niciun partener impreuna cu care sa speri la o minune, ce poti sa faci atunci? Sigur, incerci sa te aduni si sa mergi mai departe. Pana la urma, problema ta nu e cea mai mare din lume, sunt oameni cu probleme mult mai grave. Incerci sa te aduni si sa-ti faci curaj sa mergi dupa embrionul in care desi nu mai crezi, nu te lasa sufletul nici sa-l abandonezi. Si da, iti faci planuri pentru un al doilea FIV. N-ai platit inca la banca creditul luat pentru FIV 1, dar ce importanta are, daca cel de-al doilea ti-ar putea aduce minunea in viata? Ca sa nu mai spunem ca, desi embrionul 2 nu pare sa aiba nicio sansa, minuni se pot intampla. Trebuie sa credem in ele. Nu v-am spus pana acum prea multe despre mine pentru ca mi-a fost teama ca voi fi judecata. In momentul asta insa, nu-mi mai pasa ce crede altcineva despre mine (desi e posibil sa sterg postarea mai tarziu). Eu nu pot spera la o sarcina obtinuta natural, nu mai cred de ceva timp in aparitia unui barbat care sa ma accepte. Nu sunt chiar ceea ce viseaza un barbat si ma tem ca uneori si atitudinea mea ii indeparteaza. M-am impacat cu ideea ca nu voi avea o familie a mea (mama, tata, copil si catel), dar inca mai sper ca intr-o zi o sa apara un bebe. Sper sa nu moara si speranta asta....Nu v-am spus povestea de mai sus pentru a fi compatimita, orice numai asta sa nu faceti. Da, viata mea nu a fost tocmai usoara, dar toti avem de dus cate o povara, mai mare sau mai mica...Am scris-o pentru ca, in felul meu, am vrut sa va incurajez sa nu renuntati niciodata. Daca eu ma lupt de una singura, voi, cele care aveti sustinerea unui partener/sot, nu aveti voie sa abandonati lupta asta. Va multumesc mult, fetelor, pentru sustinere si gândurile bune trimise! Va doresc din suflet sa reusiti toate sa va bucurati de minunea de a deveni mame, meritati! Si tu meriti mai mult ca oricine Piscotico...eu fara un partener nu ma vad crescand si dorindu-mi prunci. Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Motisor Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Piscotelule ca si tine fiecare avem o poveste si ne straduim sa facem in asa fel incat sa fim mamici . Dumnezeu ne da cat putem duce si ajung sa cred ca nimic nu este intamplator in viata asta... Nu cred ca aici mana asta de fete cochete care ne-am strans judecam pe careva ... Stii ca esti o persoana deosebita si asta conteaza cel mai mult ... Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
mimi32 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Mie imi place cum povestesti , caci suna chiar ca o poveste ... nu ti-a fost usor, eu in conditiile astea ma consider o alintata cu toate lipsurile financiare, pe care le-am avut si eu in copilarie si mai tarziu si lipsa tatalui de la 20 de ani, cu o sora mai mica oarecum in grija mea, in chirie, care era la liceu ... Esti o persoana puternica Piscotel. Si acum am inteles de ce supararea si probabil si speranta au fost mari. Te imbratisez cu drag si iti doresc sa reusesti sa devii mamica si stiu ca atunci cand o sa devii o sa fii o mamica puternica. Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Ligiutza27 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Multa baftă Piscotel...esti un om puternic ai încredere în puiul tau...Dc este ca tine rezista...nu prea ma pricep eu la incurajari...Si nici nu stiu ce as putea sa mai spun oricum am invatat pe propria pilele ca nimic din ce iti poate spune altcineva nu te ajuta....Te poti ajuta doar tu singur...prin forta interioară Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
EllaMari1981 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Piscotel [flo2] draga de tine! Te înțeleg perfect, e greu sa lupți singura, si la mine soțul meu nu se prea implica, ma susține dar atat. Toate deciziile le iau singura! Trebuie sa lupți pt puiuțul tău , chiar daca acum esti dezamagita, vei vedea câta fericire îți va aduce doar trebuie sa ii dai șansa! Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
EllaMari1981 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Fetele, dupa transfer ați dozat progesteronul? La ce interval? Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Dana0 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Piscotel nimeni nu are dreptul sa te judece,esti o femeie puternica si sunt sigura ca o sa fii bn. Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Dana0 Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Fetele, dupa transfer ați dozat progesteronul? La ce interval? eu l-am facut odata cu beta la vreo 7-8z dupa transfer. Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
LauritaM Postat Februarie 16, 2017 Raport Distribuie Postat Februarie 16, 2017 Dea,Piscotel,m-ati facut sa plang azi.Piscotel,nu sterge postarea,aici nu are cine sa aiba alta parere despre tine decat cea facuta pana acum.Toate fetele suntem aici pt ca ne uneste o suferinta comuna.De ce da soarta greutati numai persoanelor bune si sensibile.Mimi,exact asta simt si eu,nu am nevoie de situatii financiare bune,cariere etc.Un pui de om care sa ne intregeasca.Asta e pt mine cea mai mare reusita in viata.Si cand te gandesti ca pt majoritatea e ceva normal.... Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
)
Recommended Posts