Din cand in cand o carte, un scriitor - Ishiguro

[viviana]

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani

 

Intotdeauna numele de Ishiguro mi-a sunat cunoscut. Ca si cartea lui “Ramasitele zilei” pe care nu am citit-o niciodata – nu stiu de ce – dar am vazut filmul. Filmul din 1993 cu Anthony Hopkins si cu Emma Thomson. Oricum l-am uitat.

 

M-am certat putin ca nu am facut-o pentru ca am pierdut ocazia sa citesc o carte inainte ca premiul Nobel sa-I fie atribuit scriitorului ei.

 

La Bookfest m-am hotarat asupra romanului “Pe cand eram orfani” incantata fiind de titlu si de mirosul ei – o mai veche meteahna de-a mea.

 

 

Nu stiu la ce ma asteptam, dar mi-a fost dat sa intru in valtoarea unor intamplari si evenimente care m-au surprins. M-au surprins prin cronologia lor sau mai bine spus prin lipsa lor de cronologie.

 

Cartea este scrisa la persoana I, iar tanarul Cristopher Banks, personaj principal si narator, isi povesteste viata incepand cu 1937, pe parcurs ce scrie, gandurile zburandu-i spre trecut, amesteca trecutul copilariei din Shanghai cu prezentul Londrei anilor ’30 cu o usurinta remarcabila. Cristopher Banks este bulversant, sincer, framantat de disparitia parintilor in Shanghai pe cand avea doar vreo 10 ani, se face detectiv numai si numai pentru a afla ce s-a intamplat cu ei.

Dar nu meseria lui este cea care defineste romanul. Mi s-a parut ca este doar un simbol.

 

Ishiguro, ma plimba, ma face sa contruiesc, reconstruiesc un puzzle de evenimente,  ma imbie sa trec o punte intre trecut si prezent fara sa-mi dau seama si fara sa ma deranjeze,  ma pofteste sa caut cu lacomie cuvintele trecutului pentru a le gasi pe cele ale prezentului.

 

Romanul este structurat in 7 parti, fiecare parte purtand o data. Nu este data evenimentelor din capitolele ce alcatuiesc partile ci data la care Cristopher isi remomoreaza si asterne intamplarile.

 

Cartea este remarcabila, nu am putut-o lasa din mana. M-a intrigat (si asta mi-a placut). Nu prin lumea bizara si personajele ei complexe, nu prin imbinarea atat de realistica si animata a orientului cu occidentul. M-a intrigat, m-a fermecat - mai bine zis, transformarea pe nesimtite a stilului. O secunda am avut impresia ca sunt in alta carte, ca in secunda urmatoare sa imbratisez cu aceeasi placere aceasta “alta carte” – ultimele parti ale romanului.

 

Voi ce alte carti ale lui ati citit?

 

 

 

[Ioana_Pos]

Am citit Sa nu ma parasesti, acum vreo 6 ani? Am ramas cu o tristete nelamurita in urma ei. Ideea distopiei, sa ne facem clone ca sa le casapim dupa cum avem

nevoie e destul de rascolitoare, dar as fi vrut un roman mai razboinic, nu asa mioritico-resemnat. 

 

Si Amintirea palida a muntilor.

[Marox]

De Ishiguro am citit doar "Ramasitele zilei". Este impresionant felul in care a intrat in pielea personajului narator, migala cu care a reconstituit viata din umbra a majordomului. Este aproape antipatic prin rezerva lui, isi reprima orice sentiment, orice opinie personala. De fapt, Anthony Hopkins umanizeaza personajul. Dar poate ca tresaririle, privirile, ezitarile sint mai usor de redat pe ecran.

 

De altfel romanul asta a inspirat un scriitor francez, Pierre Assouline. "Sigmaringen" este scris tot la persoana I, personajul principal este tot un majordom, este atras de o guvernanta, dar sfirsitul este diferit si accentul cade pe oaspetii din castel.

[Letitia1]

Eu am vazut Never let me go, care mi=a placut la nebunie. De Ramasitele zilei nu mai spun ce mi-a placut! L-am revazut de curind cu flacaul si el la fel de placut impresionat.

 

Cum e in orginal titlul la Pe cind eram orfani?

[roxanaz]

 

 

Cum e in orginal titlul la Pe cind eram orfani?

 

 

exact asa: "when we were orphans"

[alinaa2m]

   Nu am citit Ishiguro, nici macar dupa ce a luat Premiul Nobel. Dar e pe lista. Am vazut Ramasitele zilei.