In fiecare zi cu Dumnezeu (partea a 10-a)

[Arhistefy]

Sunt si acestea niste trepte: credinta in Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu, iubirea fata de Dumnezeu si fericirea care vine din iubirea fata de Dumnezeu. Aceasta este calea fericirii. (Pr.Paraian) ________________________________________________ La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine. Cu drag, Mihaela www.bconsulting.3x.ro

[anda141]

„Dar toate aceste lucruri... sunt date la iveala; pentru ca ceea ce scoate totul la iveala este lumina. De aceea zice: ’Desteap- ta-te tu, care dormi, scoala-te din morti si Hristos te va lumina’.” (Efeseni 5,13.14)

 

"Desi m-am nascut cu un spirit de aventura si am continuat sa il cultiv, trec uneori prin situatii in care Tatal ceresc ma provoaca, dar in acelasi timp ma pune in incurcatura, in dorinta mea de a „iesi in fata” pentru Numele Sau. Exact acest lucru mi s-a intamplat in cele 5 minute cat vanzatoarea imi marca si ambala cumparaturile. Am auzit in spatele meu o conversatie intre doi cumparatori: „Daca ai reusit sa rezisti fara ele doua luni, de ce cedezi ispitei acum?” spunea un barbat.

Fara un plan premeditat, i-am cerut vanzatoarei sa ma scuze un moment. M-am trezit sarind peste bara cromata ce despartea casele de marcat si, inaintand spre doamna cumparatoare, i-am spus: „Nu aveti nevoie de tigara; aveti nevoie de o imbratisare. Dumnezeu va iubeste atat de mult, iar eu sunt aici ca sa va imbratisez din partea Lui.”

Fara nicio ezitare, a venit spre mine cu bratele intinse si m-a imbratisat la randul ei cu mare entuziasm si cu un zambet radios. Nu mi-a spus nimic, dar in timp ce punea la loc, pe raftul din spatele ei, pachetele de tigari, comenta catre cel ce-i marca si ambala cumparaturile: „Chiar nu am nevoie de tigari. Mai degraba cumpar o prajitura.”

Mi-am terminat cumparaturile si am plecat spre masina intrebandu-L pe Dumnezeu: „Oare ce-a fost in capul meu?”

Am descoperit ca, daca sunt sensibila la indemnurile Sale, Dumnezeu are pentru mine multe clipe de slujire, in care lumina Lui sa ajunga prin mine la ceilalti. Si, desi nu mi-a dat explicatii cu privire la intamplarea de la magazin, am plecat mai departe impacata cu gandul ca, pentru o clipa, acea femeie a revenit la viata si a zambit spre Dumnezeu, in timp ce El o imbratisa cu mainile mele."

 

Ce anume te indeamna Duhul Sfant sa faci azi? Lasa-L pe Hristos sa te lumineze!

 

Autor: Catherine Carpenter

 

 

 

http://www.copaculdehartie.ro

[Arhistefy]

NEPATIMIREA Nepatimirea este o stare superiora. Stiti ce spune Sfantul Ioan Scararul despre nepatimire? Spune ca este invierea sufletului inainte de invierea cea de obste a trupului si mai spune ca nepatimirea este cerul cel de pe pamant. Nepatimirea are niste semne dupa care o putem cunoaste. Sa ne gandim la urmatorul cuvant din Pateric: Se spune ca la un parinte s-a dus o fecioara care i-a spus asa: „Am invatat Vechiul si Noul Testament pe de rost”. „Si?” „Sase zile postesc si a saptea dezleg”. Si l-a intrebat pe parintele ce mai trebuie sa faca, gandindu-se ca, cu ceea ce a realizat pana acum, a facut mult. Si parintele a intrebat-o asa: „ti s-a facut ocara ca cinstea?” Ea a zis: „Nu”. „Ti s-a facut lipsa ca indestularea?” Ea zis: „Nu”. „Ti s-a facut paguba ca castigul?” Ea a zis: „Nu”. Si atunci parintele a zis: „Du-te si pune inceput bun, caci cu ceea ce ai facut inca nimic n-ai facut”. Despre un parinte din Pateric se spunea ca din multa bunatate nici nu mai stia ce-i rautatea. Nu mai presupunea rautatea. Nu se mai gandea la nimic rau, din multa lui bunatate. Noi avem o alta stare sufleteasca. Noi din multa rautate, de multe ori, nu mai putem presupune bunatatea. Amestecam niste lucruri rele si in lucrurile bune. Cum putem ajunge nepatimitori? Cum putem sa ne curatim de patimi? Raspunsul cel dintai este acesta: de patimi ne curatim cand ocolim pricinile patimilor. Adica degeaba vrem noi sa scapam de patimi, daca mergem acolo unde sunt ispite, unde sunt tentatii pentru pacate. Multi marturisesc la spovedanie ca le vin tot felul de imagini necurate in minte. De ce? Pentru ca au trait in ele, sau pentru ca traiesc in ele, se uita la lucruri necuviincioase, la filme spurcate si apoi vor sa aiba limpezime in suflet. Nu se poate asa ceva. Sfantul Moise Arapul, pe care-l pomeneste Biserica noastra in 27 august, a fost cel mai iscusit dintre Parintii din pustia sketica, el care inainte a fost talhar. Un talhar ajunge sfant! Cum ajunge un talhar sfant? Cu energiile cu care a lucrat in rautate, cu acelea lucreaza in bunatate. Se spune ca cineva zicea asa catre Dumnezeu: „Doamne, invredniceste- ma sa Te iubesc pe Tine cum am iubit altadata pacatul!” Pentru ca tot cu iubirea pe care o port in suflet am iubit si pacatul, acum as vrea sa Te iubesc pe Tine macar asa cum am iubit pacatele de odinioara. Nicolae Iorga spune ca numai dintii bolnavi simt fierbinteala sau raceala alimentelor pe care le primesc. Daca dintele nu-i bolnav, nu simte durere nici cand bea rece, nici cand bea ceva cald, pe cand daca dintii sunt bolnavi, atunci sufera. Asa-i si cu mandria. Cand esti mandru nu-ti place sa-ti faca cineva vreo indreptare, esti nemultumit si asta arata ca patimesti de mandrie, dar daca primesti indreptarea, primesti ocara chiar cum ai primi cinstea, ai biruit mandria. O SINTEZA A GINDIRII PARINTELUI TEOFIL IN 750 DE CAPETE ________________________________________________ La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine. Cu drag, Mihaela www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

Fericirea a treia talcuita de Episcop-vicar Irineu Bistriteanul

 

 

"Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul"

 

Traind in societate, semenii nostrii se pot opune uneori vointei

noastre, drepturile nu sunt totdeauna respectate si de multe ori

putem fi pagubiti si jigniti. In astfel de situatii, firea noastra

pacatoasa ne indeamna sa ne maniem, sa ne infuriem, sa ne razbunam cu cruzime impotriva dusmanilor si chiar sa lovim. Hristos Domnul, Care

a rabdat lipsa de credinta a celor din neamul sau, Care a fost

indulgent cu slabiciunile si frica Apostolilor Sai si a primit

moartea ca un Miel nevinovat, ne invata blandetea si ne spune:

"Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima" (Mt. 11,

28). Blandetea a caracterizat pe Sfintii Apostoli, pe care

Mantuitorul i-a trimis in lume ca pe niste oi in mijlocul lupilor

(Mt. 10, 16). Ea trebuie sa fie principala virtute a oricarui

crestin, caci Domnul numeste adesea pe credinciosi "oi" (In. 10, 1)

si "miei" (In. 21, 15), animale recunoscute ca cele mai blande.

 

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si al iubirii aproapelui.

Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu

silinta de a nu supara si a nu se supara de nimic. Ea este o putere a

sufletului desavarsit prin care omul isi pastreaza calmul si

seninatatea in mijlocul necazurilor ce-i vin de la semenii sai.

Sfantul Marcu Ascetul arata ca "blandetea este temelia rabdarii,

ajutatoarea fratietatii, frana impotriva enervarii, imitarea lui

Hristos si pricina de bucurie". Prin blandete se izoleaza raul, se

curma galceava si scanteia razboiului nu ia foc. Cel bland nu

carteste impotriva lui Dumnezeu, nici a semenilor, nu-si bate joc, nu

graieste de rau, nici nu osandeste pe semenii sai. El nu se manie si

nu se razbuna cand este infruntat si jignit. De aceea, inteleptul

Solomon graieste: "Cel incet la manie e mai de pret decat un viteaz,

iar cel ce-si stapaneste duhul e mai de pret decat cuceritorul unei

cetati" (Pilde 16, 32).

 

De blandete da dovada acel credincios care priveste ocara sau

nedreptatea ca venind din partea lui Dumnezeu in vederea unui bine ce-

l va primi mai tarziu (cf. II Regi 16, 12). Culmea blandetii sta in

iubirea fata de cei ce ne pricinuiesc necazuri si suparari, poruncita

de Mantuitorul prin cuvintele: "Binecuvantati pe cei ce va blestema,

faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si

va prigonesc" (Mt. 5, 44). Sfantul Ioan Scararul defineste blandetea

"pastrarea seninatatii interioare si a iubirii fata de cel ce ne

supara cand este de fata". Blandetea ne invata sa nu raspundem cu rau

celor ce ne batjocoresc, sa ocolim orice prilej de vrajba. Cu asprime

si cel bun se inaspreste, pe cand cu blandetea se face bun si cel

rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand un om manios intalneste pe

un om bland, este ca si cum s-ar scufunda in apa un fier care arde".

O minunata lectie de blandete ne da Sfantul Macarie cel Mare. Odata

mergea cu un ucenic prin pustie. Inaintand mai repede, ucenicul a

intalnit o raspantie de drum pe un preot pagan caruia s-a adresat cu

manie: "Du-te din calea mea, tu slujitor al diavolului". Preotul

pagan, maniindu-se, l-a lovit cu un baston pe acest tanar, care a

cazut la pamant ametit. Plecand mai departe, preotul pagan il

intalneste pe Macarie si ii zice: "Dumnezeu sa-ti ajute, iubite

frate, si sa-ti lumineze calatoria". Miscat de acest salut, popa

idolesc ii zise: "Cum de ma numesti frate, ca doar sunt pagan si

tocmai mai inainte ti-am trantit la pamant ucenicul". Macarie ii

raspunse: "Acum, cu atat mai mult, iti doresc drum bun, dupa ce ai

apucat pe un drum rau, al razbunarii. Iar frate te numesc pentru ca

toti avem un Tata, pe Dumnezeu". Vorbirea binevoitoare a Sfantului

Macarie l-a emotionat profund pe preotul pagan si, dupa o lunga

convorbire, a cerut sa fie botezat si s-a increstinat. Iata cum

blandetea cucereste inima si face bun pe cel rau.

 

Blandetea este echilibrul spiritual fata de sine si fata de semeni.

Un asemenea echilibru aduce celui ce-l poarta un titlu de mare

noblete: "om bland". Cei blanzi sunt scutiti de multe suparari si

tulburari, capata o buna inraurire asupra celor din jur si pot sa

stinga ura si mania indreptate impotriva lor. Fiind impacati cu

Dumnezeu, cu semenii si cu sine, cei blanzi se bucura de o stare de

liniste si siguranta deplina. Innobilandu-se necontenit pe sine, omul

bland emana din fiinta sa o mare putere de transformare a societatii.

Pe calea blandetii, el patrunde in sufletele oamenilor si, prin

puterea blandetii, el castiga simpatia si bunavointa oamenilor. Numai

aceia care au inima blanda, plina de sentimente de ingaduinta si

rabdare, pot afla cu adevarat "odihna sufletelor" (Mt. 11, 29).

 

Rasplata promisa celor blanzi este mostenirea pamantului. Aceasta

fagaduinta poate fi interpretata si ca o proorocie pentru urmasii lui

Hristos care, prin blandete, aveau sa stapaneasca sufleteste lumea,

cucerind-o pentru viata crestina. Viata si atitudinea celui bland

este tonica in domeniul aplanarii conflictelor dintre oameni. Prin

forta spirituala a celui bland participam si noi la mostenirea scumpa

crescuta din legea fratiei, a respectului si iubirii fata de om ca

chip al lui Dumnezeu. Pamantul fagaduit celor blanzi este "pamantul

celor vii" (Ps. 114, 9), unde moartea n-are loc de salasluire, iar

viata este fara de sfarsit. Cei ce intrupeaza blandetea Mantuitorului

traiesc cu nadejdea ca, pentru blandetea, rabdarea si smerenia lor,

vor primi dincolo de taramul acestei vieti, ca mostenire vesnica,

"pamantul cel nou" (II Pt. 3, 13; Apoc. 21, 1).

 

 

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

Pilda cu oaia cea pierduta. Ce se spune in aceasta pilda? Ca daca

cineva, cioban fiind, pastor de oi fiind, pierde o oaie din o suta de

oi, le lasa pe cele nouazeci si noua si se duce si o cauta pe cea

pierduta, si cand o gaseste – fiti atenti – „se bucura de ea si o

pune pe umerii lui si o duce la turma”. Sfantul Ioan Gura de Aur

observa ca nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii

lui si o duce la turma. Si zice catre prieteni si catre vecini:

„Bucurati-va impreuna cu mine, ca am aflat oaia mea cea pierduta”. Si apoi adauga o concluzie, care singura numai daca ar exista din

Evanghelie, tot ai sti Evanghelia, si anume zice asa, ca: „Bucurie se

face in cer pentru un pacatos care se pocaieste – fiti atenti – mai

mult decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au trebuinta de

pocainta” (Luca 15, 7). Parca te iau fiorii cand te gandesti la

astfel de lucruri. Asa a privit Domnul Hristos, cu bunatate, pe

pacatosi. Nu pentru ca sunt pacatosi, ci pentru ca ar putea sa nu mai

fie pacatosi si ar putea sa se intoarca la Dumnezeu.

 

 

O SINTEZA A GINDIRII PARINTELUI TEOFIL IN 750 DE CAPETE

 

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

"Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui"

 

Cat timp traieste pe pamant, fiinta omenesca indura multe si felurite

suferinte. Unii sunt bolnavi iar altii sunt singuri si parasiti. Unii

n-au pe nimeni sa-i ingrijeasca si sa-i mangaie. Altii traiesc in

mare mizerie incat la moartea lor nu se gaseste nimeni sa-i ingroape.

In astfel de situatii, crestinul trebuie sa raspunda cu un sentiment

de mila si sa actioneze cu fapte de indurare. Mila fata de aproapele

este o fiica a iubirii de oameni, caci zice Sfantul Grigorie de

Nyssa: "Mila este impreuna patimirea fata de cei cazuti in

suferinta". Indurarea crestina izvoraste din iubirea fata de Dumnezeu

si de aproapele (Mt. 22, 36-39) si consta din ajutorarea celor aflati

in nevoie.

 

"Binefacerea este ceva maret si dumnezeiesc – zicea Sfantul Ciprian.

Ea este o mare mangaiere a credinciosilor, un adapost mantuitor, o

ancora a nadejdii. Ea este adevarata si cea mai mare slujire a lui

Dumnezeu, o slujire cu ajutorul careia crestinul dobandeste har, Il

castiga pe Hristos ca judecator indurat". Prin milostenie ne asemanam

lui Dumnezeu Cel "mult-milostiv" (Ps. 85, 14) si Il urmam pe Fiul Sau

Iisus Hristos, a Carui invatatura, activitate si viata intreaga a

insemnat o revarsare a bunatatii, milei si dragostei Tatalui ceresc.

Mantuitorul ne-a iubit nu cu un sentiment dulceag, ci cu o iubire

marturisita printr-o totala daruire de Sine, pana la jertfa de pe

Cruce. Cand ii vedea pe oropsitii vietii, le striga: "Mila Mi-e de

popor" si indata turna balsamul tamaduitor peste ranile celor

suferinzi si cu o inima zdrobita. El ne-a spus: "Aceasta este porunca

Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (In. 15, 12).

Indemnandu-ne sa ascultam aceasta porunca, Sfantul Grigorie de

Nazianz zice: "Fa-te celui lipsit dumnezeu, urmand milei lui Dumnezeu".

 

Hristos, Modelul perfect al milosteniei (Mt. 11, 28; 15, 32), ne-a

aratat ca de felul cum ne vom achita de aceasta datorie atarna soarta

noastra vesnica, raiul sau iadul. El i-a fericit pe cei milostivi

(Mt. 5, 7) pentru ca intr-adevar "mai fericit este a da decat a

lua" (Fapte 20, 35). "Cel ce pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta"

zice un dicton vechi. Langa mana care ti se intinde dupa ajutor sta,

nevazut, mana lui Hristos Care a zis: "Intrucat ati facut unuia

dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Mt. 25,

40). Aceasta convingere o avea un om din Constantinopol care s-a

deprins sa fie milostiv de la varsta de zece ani cand preotul a spus

in predica ca cel ce da saracului pune chiar in mainile lui Hristos.

Mergand acasa ingandurat si indoielnic, a vazut pe cineva dand paine

unui sarac zdrenturos si in clipa aceea chiar Iisus statea alaturi

luand in mainile Sale painea si binecuvantandu-l pe cel milostiv. De

atunci omul din Constantinopol era convins ca tot ce da saracului da

lui Hristos. Si marturiseste ca tot timpul vede chipul lui Hristos

stand deasupra capului saracilor. De aceea este cuprins de frica si

face milostenie dupa putere.

 

"Chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt

felurite si porunca aceasta este intinsa". Ele sunt cuprinse sintetic

de Sfanta Biserica in cele sapte fapte ale indurarii sufletesti.

Faptele indurarii trupesti sunt: a satura pe cel flamand (Mt. 25,

35); a adapa pe cel insetat (Mt. 25, 35; 10, 42); a imbraca pe cel

gol (Mt. 25, 36; Iac. 2, 15); a primi in casa pe cel strain (Mt. 25,

35); a cauta pe cel bolnav (Mt. 25, 36; II Cor. 1, 4); a cerceta pe

cel robit (Mt. 25, 36); a ingropa pe cel raposat (In. 19, 38-42).

Faptele indurarii sufletesti sunt: a indrepta pe cel ce greseste

(Iac. 5, 20); a invata pe cel nestiutor (I Tim. 2, 4); a sfatui pe

cel indoielnic (Fapte 17, 27); a ne ruga pentru aproapele (Efes. 6,

18; I Tim. 2, 1); a mangaia pe cel intristat (Rom. 15, 4); a rabda pe

cei ce ne pricinuiesc necazuri (Lc. 21, 19; I Pt. 2, 19-21); a ierta

celor ce ne gresesc (Mt. 6, 12-15).

 

Milostenia este buna si bineplacuta cerului daca e facuta in numele

Domnului nu din interes, pentru vreun folos personal sau pentru

recunostinta de la oameni (Lc. 14, 12-14). Milostenia cu adevarat

crestina trebuie sa izvorasca dintr-o iubire sincera fata de

aproapele si sa fie facuta cu discretie, nu intr-un duh de mandrie

(Mt. 6, 2-4). Poporul nostru are o zicala plina de intelepciune: "Fa

binele si arunca-l in apa". Adica, nu calcula folosul ce l-ai putea

avea, ajutand pe cineva, ci fa-o dezinteresat, pentru slava lui

Dumnezeu si pentru binele semenilor. Sa savarsim binele cu darnicie

si cu convingerea ca Domnul a fagaduit mila si imparatia Sa celor

milostivi.

 

Cea dintai rasplata pe care ne-o ofera facerea de bine este bucuria

inimii (cf. Isaia 58, 8). Cei milostivi primesc in viata pamanteasca

ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 40, 1; Tobit 11, 14). Pentru

milostenia noastra Domnul ne va ierta pacatele, cum spune Sfantul

Apostol Petru: "dragostea acopera multime de pacate" (I Pt. 4, 8; cf.

Iac. 5, 20). Daca suntem buni cu semenii nostri vom scapa de focul

iadului fiindca "milostenia izbaveste de la moarte" (Tobit. 12, 9) si

"mila biruieste in fata judecatii" (Iac. 2, 13). Sfantul Ioan Gura de

Aur ne spune ca noi, crestinii, cu milostenia putem cumpara raiul, nu

doar ca acesta ar fi ceva de cumparat cu bani, ci pentru ca Domnul a

fagaduit mila si Imparatia Sa celor milostivi. De aceea, Sfantul

Apostol Pavel ne indeamna sa facem ce e bine, sa ne inavutim in fapte

bune, sa fim darnici, sa fim cu inima larga, agonisindu-ne buna

temele in veacul viitor, ca sa dobandim viata vesnica (cf. I Tim. 6,

18-19).

 

(Episcop-vicar Irineu Bistriteanul)

 

 

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" Prin pacatul neascultarii stramosului Adam ne-am osandit si ne-am facut vrajmasi lui Dumnezeu, "fii ai maniei" (Efes. 2, 3), pierzandu- ne in moarte (cf. Rom. 6, 23). Moartea e punctul extrem al starii noastre de instrainare si vrajmasie in care ne-am situat fata de Dumnezeu prin pacat. Dar la "plinirea vremii" venind in lume Fiul lui Dumnezeu ne-a impacat cu Tatal "desfiintand vrajmasia in trupul Sau" (Efes. 2, 15) si "facand pace prin sangele Crucii Lui" (Colos. 1, 20). In noaptea Nasterii Domnului ingerii aduc solia pacii: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire" (Lc. 2, 14). Noi care "ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom. 5, 10) suntem chemati sa-L urmam pe Hristos, "pacea noastra" (Efes. 2, 14). Pacea, intemeiata pe adevar si dreptate, trebuie sa fie legea noastra de vietuire. Toate bunurile pamantului nu pot sa ne fie placute fara pace, pentru ca fara aceasta nici nu ne putem bucura de ele, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pacea ofera conditiile indispensabile si prielnice pentru viata si activitatea noastra in vederea prosperitatii si a fericirii. De aceea, Mantuitorul ii fericeste pe cei ce se straduiesc neincetat pentru realizarea si mentinerea pacii (Mt. 5, 9). Dupa invatatura Bisericii "facatorii de pace" sunt, in primul rand, cei ce savarsesc jertfa cea fara de sange, rugaciuni si posturi pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, pentru ca "pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa pazeasca inimile noastre si cugetele noastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4, 7). Biserica este facatoarea de pace, prin excelenta, intrucat este fidela propovaduitoare si slujitoare a pacii sfinte, rugatoare si osarduitoare pentru ca sa fie pace si infratire pe pamant. Aproape in toate slujirile ei, ea se roaga "pentru pacea de sus", "pentru pacea a toata lumea", impartasind si dorind "pace tuturor", intru pacea Mirelui ei. Facatori de pace sunt, de asemenea, toti cei care iarta pe dusmanii lor si, prin interventii intelepte si prin comportare exemplara, contribuie la stingerea certurilor si conflictelor dintre oameni, impacandu-i si ajutandu-i sa traiasca in prietenie. De dragul pacii trebuie sa facem unele concesii, "sa ne purtam sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2), sa ne pazim de contrazicerea fara motiv serios si de tot ceea ce ar putea cauza vreo dezbinare. In aceasta privinta, Sfantul Apostol Petru indeamna: "Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug; sa se fereasca de rau si sa faca bine; sa caute pacea si s-o urmeze" (I Pt. 3, 10-11). Din dragoste pentru Dumnezeu, credinciosul iubitor de pace foloseste toate armele credintei cu scopul de a ramane in comuniune frateasca cu semenii sai sau se impaca cu dansii cand s-a aprins mania, cearta sau razboiul. El iarta celui ce i-a gresit si cu bunatatea il dezarmeaza pe adversar, ii inmoaie inima si-l aduce la pace, biruind astfel raul cu binele (cf. Rom. 12, 19-21). Facatorii de pace sunt, pe buna dreptate, considerati si aceia care stabilesc armonia cuvenita intre pornirile trupului lor si vointa sufletului, prin stapanirea deplina exercitata de suflet. Mantuitorul a venit sa aduca in suflete linistea pe care o da cugetul curat si usurat de povara pacatului. Aceasta pace launtrica adusa de Iisus este fiica iubirii si sora a iertarii. Pacea sufletului cu Dumnezeu este starea de armonie interioara care preface pornirile rele din om in forte binefacatoare. In acest inteles scrie Fericitul Augustin: "Fierbe cineva impotriva ta? Lasa-l sa fiarba! Tu, roaga-te! Uraste numai febra sufletului sau". Din cele spuse, ca si din experienta personala, cunoastem ca pacea este rezultatul unei biruinte sufletesti, este o victorie asupra omului impatimit din noi si se castiga cu pretul unor mari jertfe. Despre insemnatatea duhovniceasca a pacii lucratoare ne edifica un minunat exemplu din Vietile Sfintilor. Acolo citim ca odata, pe cand Cuviosul Macarie Egipteanul se ruga in chilia sa, a auzit un glas din cer zicandu-i: "Macarie, inca n-ai ajuns la masura virtutii ca si cele doua femei din cetate". In dimineata urmatoare, batranul pustnic se scula, isi lua toiagul si o porni spre orasul unde locuiau cele doua femei. Ajuns la casa lor, a fost intampinat cu bucurie. Apoi le- a rugat sa-i spuna care este randuiala vietii lor, cum au reusit ca, in lume fiind, sa ajunga la desavarsire. La inceput ele au refuzat sa- i raspunda, dar la staruinta pustnicului au raspuns astfel: "Noi nu ne cunoastem dintru inceput. Acum suntem sotiile a doi frati. Astazi se implinesc cincisprezece ani de cand petrecem in aceeasi casa si nu ne amintim sa ne fi dorit rau una alteia sau sa ne fi certat vreodata, ci am trait in pace si buna intelegere pana acum. Nu demult am facut juramant sa nu ne despartim niciodata si sa nu ne jignim cu nici un cuvant nesocotit pana la moartea noastra". Auzind aceasta, Sfantul Macarie s-a minunat cum virtutea pacii inalta pe om la desavarsire. Facatorii de pace implinesc o lucrare asemanatoare cu cea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, biruind cu harul creator al pacii raul si dusmania dintre oameni. De aceea, acestia primesc de la Domnul o numire harica si nobila, asemanatoare cu a lui Hristos, Imparatul pacii intru istorie si eternitate: "facatorii de pace", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt. 5, 9). Aceasta constituie cea mai inalta cinste, cea mai mare rasplata la care se asociaza, in mod firesc, si fericirea corespunzatoare acestui nume. Dar nu poate fi numit cineva fiu al lui Dumnezeu, daca seamana ura si vrajmasie, daca traieste in certuri si in razboi. Pacea lui Dumnezeu odrasleste pacea launtrica si amandoua ne dau puterea de a face pace in lume. Noi toti avem datoria de a face pace, precum ne porunceste Sfantul Apostol Pvel: "Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14). ________________________________________________ La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine. Cu drag, Mihaela www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia

cerurilor"

 

Noi, oamenii, suntem facuti de Dumnezeu sa iubim, sa fim iubiti, sa

avem parte de bucurie, de pace si de mangaiere de la semenii nostri.

Dar de multe ori se abate asupra noastra prigoana, care izvoraste din

ura, ne loveste in suflet si in trup, pricinuieste suferinta, necaz

si durere. De asemenea, daca voim sa savarsim binele, dreptatea si

virtutea in general, ne atragem asupra noastra ura si pedeapsa celor

rai. A spune adevarul este o virtute care cere eroism pana la

sacrificiu si mucenicie. A savarsi dreptatea inseamna sa fii pregatit

sa primesti cu rabdare si cu barbatie uneltirile vrajmase ale

potrivnicilor dreptatii. Mantuitorul ne cere sa privim aceste

situatii suparatoare ca pe o binecuvantare si ii fericeste pe cei ce

au puterea sa invinga toate aceste obstacole care stau in calea

implinirii dreptatii si a adevarului.

 

In Fericirea a opta Domnul se adreseaza celor prigoniti pentru

dreptate. Aici, cuvantul "dreptate" inseamna - cum arata Sfantul Ioan

Gura de Aur - dreapta credinta si viata neprihanita, sfintenia. Sunt

drepti aceia care duc o viata ireprosabila, impodobita cu fapte bune,

aceia care se straduiesc sa aiba un nume mai bun si care tocmai de

aceea pot avea o buna marturie de la cei din jurul lor. Dreptatea

trebuie urmarita nu numai in fata oamenilor care cunosc doar cele din afara, ci mai ales inaintea lui Dumnezeu Care priveste in inima. In acest inteles a spus Iisus: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 20). Asadar, cei prigoniti pentru dreptate sunt toti cei care, pentru credinta lor sau pentru virtutile lor crestine, au suferit din partea semenilor.

 

Pentru dreptate a fost prigonit Abel, fiul lui Adam, Iosif, feciorul

patriarhului Iacob si aproape toti care, de-a lungul veacurilor, au

primit porunca de la Dumnezeu sa combata raul, minciuna si ratacirile

idolesti si sa predice adevarul si dreptatea. Asa au fost proorocii

Legii Vechi, Ilie, Isaia, Ieremia, sau Ioan Botezatorul. Bine spunea

Sfantul Apostol Pavel: "Unii au fost chinuiti, altii au suferit

lanturi si inchisoare, au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la

cazne" (Evr. 11, 35-37). Modelul sublim al dreptatii este Fiul lui

Dumnezeu. El a venit in lume ca "om al dreptatii" intru Care nu s-a

gasit viclesug. Nimeni nu L-a vadit de pacat, nici de minciuna, nici

de vreun rau cat de mic. De la nimeni nu a luat ceva, pe cei nedrepti

i-a mustrat, pe cei sarmani i-a ajutat, pe bolnavi i-a vindecat. Si,

totusi, nimeni n-a fost mai urat, mai batjocorit, mai prigonit decat

El. Mantuitorul nostru a fost rastignit pe cruce pentru cauza dreptatii.

 

Domnul a proorocit ucenicilor Sai ca si ei vor fi prigoniti: "Daca va

uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru

ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea

lumea va uraste" (In. 15, 18-19). El a numit "fericiti" pe toti aceia

care au puterea sa sufere batjocuri, prigoane si chinuri pentru

biruinta dreptatii, a binelui si a adevarului in lume. Numarul

acestor "fericiti", care au suferit pentru credinta si dreptatea

adusa de Hristos, este nesfarsit. Biserica noastra ii numeste martiri

sau mucenici. Frumusetea vietii lor consta in aceea ca au fost atat

de legati de credinta in Hristos, incat au marturisit ca de Hristos

nu-i poate desparti "necazul, sau stamtorarea, sau prigoana, sau

foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia" (Rom.

8, 35). Atitudini asemanatoare au manifestat in multe momente din

istoria Bisericii credinciosii care s-au jertfit pentru credinta cea

dreapta si pentru adevarul Evangheliei.

 

Un exemplu, in aceasta privinta, il avem pe Sfantul Mucenic Iachint

(m. 108), care era din Cezareea Capadociei si a trait pe vremea

imparatului Traian. Tanarul, in varsta de douazeci de ani, era

gardian al camerelor imparatesti si, fiind crestin, se ruga in

ascuns, pazind cu sfintenie legea Evangheliei. Intr-o zi de mare

praznic paganesc, fiind de fata si imparatul, Iachint a fost parat de

un ostean pagan din aceeasi garda ca-l vazuse si il auzise rugandu-se

in taina unui anume Iisus, pe Care-L numea Dumnezeul Sau. Furios ca

la curtea sa a indraznit sa calce legile tarii, suveranul a poruncit

ca tanarul crestin sa fie adus inaintea sa, dupa care l-a silit sa

guste din carnurile jertfite idolilor. Iachint a refuzat si, cu multa

barbatie, a marturisit pe fata credinta sa in Hristos. Dupa ce l-au

batut cumplit peste tot trupul, l-au inchis in temnita, unde i s-au

dat spre mancare doar bucate din jertfele idolilor. Dar viteazul

nevoitor al lui Hristos n-a vrut sa guste din acestea, ci a ramas

postind 40 de zile. Slabind de foame si de suferinta, Iachint si-a

dat duhul in mainile lui Dumnezeu, de la Care a primit cununa

dreptatii, ca premiu ceresc pentru osteneala.

 

Rasplata celor prigoniti pentru dreptate consta mai intai din bucuria

pe care o simt acestia. Asa a simtit-o Sfantul Arhidiacon Stefan

care, in timp ce era omorat cu pietre, "privind la cer, a vazut slava

lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7,

55). Asa a simtit-o Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in timp ce era

nedreptatit, exilat si prigonit, rostea mereu: "Slava lui Dumnezeu

pentru toate!" Cine a ajuns la masura de a infrunta linistit si

bucuros prigonirile pentru dreptate, a ajuns la Imparatia cerurilor,

care este "dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17).

Prigonirile sunt pietrele pretioase cu care este impodobita in cer

cununa sfintilor. Deci, daca dorim sa fim impreuna cu Hristos in

vesnicia fericita, atunci trebuie ca, aici, pe pamant, sa ne facem

partasi patimilor Sale. In Urmarea lui Hristos citim: "Cum putea-vei

fi incununat, cand nimic suparator nu ti s-a intamplat? Deci, rabda

cu Hristos, de vei sa imparatesti cu El". Starea de dreptate il face

pe om vrednic de a fi numarat in "ceata dreptilor" care gusta

fericirea raiului. Intr-adevar, rasplata deplina pentru cei ce sufera

pentru realizarea binelui in lume va fi data in ceruri. In acest

sens, Mantuitorul se roaga: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie

impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava

Mea" (In. 17, 24).

 

(Episcop-vicar Irineu Bistritean)

 

 

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

"Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice

tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.

Bucurati- va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri"

 

In Biserica lui Hristos mucenicia este un fapt permanent, valabil

pentru credinciosii tuturor veacurilor care stiu ca "prin multe

suferinte trebuie sa intram in Imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14,

22). De aceea, Sfantul Apostol Pavel scria: "Toti care voiesc sa

traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti" (II Tim. 3, 12).

In toate generatiile de crestini a existat pe langa mucenicia

sangelui si o mucenicie a evlaviei. Daca prigoanele sangeroase din

primele veacuri ale erei crestine au incetat de mult, totusi, chiar

in vremea de astazi, exista o patimire pentru credinta. In aceasta

privinta, Fericitul Augustin scria: "Intreaga viata a unui crestin,

cand e traita dupa Evanghelie, este o mucenicie si o cruce". Intr-

adevar, cei ce urmeaza astazi calea lui Hristos sunt adeseori

ironizati, clevetiti, batjocoriti si considerati ipocriti sau

"inapoiati". Marturisirea lui Hristos devine izvor de neintelegeri si

luari in ras, de ostilitati si marginalizari. Din toate acestea se

vede clar necredinta si paganismul zilelor noastre.

 

Ura impotriva ucenicilor este ura impotriva Fiului lui Dumnezeu, este

dovada ca facem parte din Biserica sau Trupul lui Hristos, Care ne-a

spus: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (In. 15,

20). Crucea este punctul de plecare, dar si substanta vietii

crestine. Crucea, oricare ar fi ea: boala, moarte, prigoana, ura

celor rai, esec, saracie, este o dovada ca apartii lui Hristos, ca

esti fratele Lui, ca porti haina Lui mohorata ce I s-a dat cand era

dus la moarte. Crestinul intelept stie ca este dator sa suporte cu

inima voioasa ocara pentru credinta, cum ne incurajeaza Sfantul

Apostol Iacob: "Drept mare bucurie sa socotiti, fratilor, feluritele

ispite in care cadeti ... ca sa fiti desavarsiti" (Iac. 1, 2-4).

Insusi Mantuiroeul ii fericeste pe toti aceia care vor suferi ocari,

prigoniri si chiar moarte din cauza credintei in El si din cauza

predicarii Evangheliei in lume. Prin suferintele lor, crestinii au

prilejul sa-L preamareasca pe Domnul si sa experieze mangaierile

speciale ale prezentei Sale.

 

Hristos Domnul a spus ucenicilor Sai: "Nu va temeti de cei ce ucid

trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela

care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena" (Mt. 10,

28). Un adevarat ucenic al lui Iisus priveste suferinta sa personala

ca o semnatura, ca un semn dumnezeiesc ce se afla pe calea care duce

la cer. Asa au privit suferinta martirii crestinismului care

constituie pentru noi "pilda de suferinta si de indelunga

rabdare" (Iac. 5, 10). Ei au mers spre temnite intunecoase, spre

spanzuratori si spre ruguri cu zambetul spre buze, si coborau

treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flamanzi, cantand psalmi si

imne de preamarire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica pomeneste ziua

mortii sfintilor mucenici ca o zi de biruinta si de bucurie. Noi ne

asemanam acestora atunci cand rabdam in liniste clevetirile si

deraderile pentru pricina ca ne rugam si postim, ne spovedim si

participam in mod frecvent la slujbele bisericesti. Aceasta rabdare

va fi primita de Dumnezeu "ca o jertfa de sange", fiindca Hristos,

prin sangele Sau, a sfintit toate "crucile" ucenicilor Sai.

 

Daca pentru Iisus crucea a fost marea ascultare prin care a reparat

marea neasculatare a oamenilor, pentru noi acceptarea crucii inseamna

primirea vointei lui Dumnezeu, contrara proiectului nostru de

fericire pamanteasca. Numai privind la crucea lui Iisus, care este

dovada suprema a iubirii, se poate intelege crucea si se poate obtine

forta de a o purta. Se insala acei crestini care cred ca pot trai pe

pamant fara obstacole si lupte, ca se pot mantui fara suferinta si

cruce. Numai crucea ii maturizeaza pe oameni, asa cum taierea

mladitelor face via roditoare. Sfantul Apostol Pavel spune: "Pe cine

il iubeste Domnul il cearta. Dumnezeu va ia ca pe niste fii. Si care

este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? Orice mustrare, la

inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma

da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii" (Evr. 12, 6-7,

11). Aceste cuvinte ne incurajeaza sa primim crucile cu cunostiinta

ca prin ele ne exprimam fidelitatea fata de Hristos Dumnezeul nostru,

Care prin Cruce a adus bucurie la toata lumea.

 

De obicei, cand vin crucile, suntem ispititi sa-L intrebam pe

Dumnezeu "De ce?". Si, de multe ori, Il acuzam pe Dumnezeu ca le

ingaduie, sau ne plangem ca sunt prea grele. In schimb, Dumnezeu ni

le face pe masura, asa cum este bine ilustrat in urmatoarea

istorioara. Se povesteste ca un om se plangea mereu Domnului ca

crucea sa este insuportabila. Atunci Domnul ii permite sa mearga

intr- o mare fabrica de cruci si sa-si aleaga una mai putin grea.

Omul s-a dus si, incercandu-le la rand pe toate, n-a gasit nici una

mai usor de purtat. Atunci si-a dat seama ca tot a lui, cea de la

inceput, i se potrivea mai bine. De aici rezulta ca tot ce vine de la

Dumnezeu trebuie sa primim cu supunere, ca El nu va ingadui sa fim

ispititi peste puterile noastre, "ci odata cu ispita va aduce si

calea de a iesi din ea, ca s-o putem rabda" (I Cor. 10, 13).

Suferinta noastra unita cu a lui Hristos ne purifica si ne aduce

imense binecuvantari.

 

Cei care poarta crucea in duhul lui Iisus cu supunerea Lui, cu

blandetea Lui, cu sfanta Lui rabdare, vor primi mare rasplata de la

El, Care a spus: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa

este in ceruri" (Mt. 5, 12). Cand primim suferinta "ca venind din

mana lui Dumnezeu", atunci necazul se transforma in bucurie, sufletul

se lumineaza ca o raza de soare, harul lui Hristos ne intareste

inima, lin, neobservat, cum invioreaza roua o floare vestejita. Cine

este convins ca dupa lupta se da cununa, e intarit in chinuri si

mangaiat cand e dat mortii, putand striga cu Sfantul Pavel: "Cu tot

necazul nostru, sunt covarsit de bucurie" (II Cor. 7, 4). Incercarile

si nedreptatile de orice fel, primite in veacul de acum cu rabdare,

ne deschid raiul cel preafrumos si ne arvunesc "slava vesnica

covarsitoare" (II Cor. 4, 17). Cortegiul lui Iisus cel preamarit il

formeaza saracii, flamanzii, asupritii pentru dreptate si toti

purtatorii crucii. Constienti de aceasta, adevaratii crestini se

bucura cand sunt incercati, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel

care spune: "Intrucat sunteti partasi la suferintile lui Hristos,

bucurati-va, pentru ca si la descoperirea slavei Sale cu veselie sa

va bucurati. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti

sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste

voi" (I Pt. 4, 13-14).

 

"Pace va las voua, pacea Mea o dau voua" (In. 14, 27)

 

(Episcop vicar Irineu Bistritean)

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro

[Arhistefy]

"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor"

 

Venind pe pamant, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din catusele

bunurilor materiale, din patima lacomiei, care inabusa dorul dupa

Imparatia lui Dumnzeu. In Fericirea intai Iisus nu fericeste pe

saraci in general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egala cu

desavarsirea si sfintenia. Pot exista cersetori zdrenturosi plini de

pofte si pacate, pot exista saraci care doresc sa aiba bani si sa se

imbrace luxos, pe care insa imprejurarile din afara ii impiedica sa

fie avuti. Asa ca Mantuitorul nu binecuvanteaza astfel de persoane,

ci ii fericeste pe cei "saraci cu duhul" (Mt. 5, 3), pe cei care s-au

eliberat de patima avutiei si si-au descatusat inima din tirania

dorintelor pacatoase. "Saraci cu duhul" sunt cei care nu vor sa se

imbogateasca sau care, avuti fiind, nu iubesc cu patima cele pe care

le poseda, nu sunt robii averii, ci stapanii ei, gata sa imparta

bunurile lor cu cei saraci.

 

Saracii cu duhul, pe care ii fericeste Iisus, nu sunt cei simpli,

fara cultura, adica cei neintelepti si nestiutori, cum socotesc unii, pentru ca Hristos a adus in lume lumina cunostintei si adevarul care

face pe om liber. Insusi Mantuitorul ne-a poruncit sa fim intelepti

ca serpii (Mt. 10, 16). Crestinii care cunosc si urmeaza pe Domnul

sunt invatati de Dumnezeu (I Tes. 4, 9), fii ai luminii, nu ai

intunericului (I Tes. 5, 5), intrucat au primit invatatura

dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant (I Cor. 2, 5;

Colos. 4, 3-6; 3, 16). "Saraci cu duhul" nu sunt nici cei saraci de

bucurii materiale, cei dezmosteniti de soarta sau asupriti, pentru ca

Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oamenii impotriva

celorlalti.

 

Dupa interpretarea data de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul

Chiril al Alexandriei, "saracia cu duhul" inseamna "smerenia de

bunavoie". Cei ce au aceasta virtute sunt lipsiti de cele doua pacate

– trufia mintii si nemasurata iubire de sine – care au dus la

pierzanie pe ingerii rai si pe primii oameni. In intelesul

Evangheliei, saraci cu duhul sunt toti acei avuti si neavuti,

invatati sau mai putin invatati, din orice loc si timp, care si-au

dat seama ca in sufletul lor exista un loc pe care nu-l poate umple

nici avutia materiala, nici marirea lumeasca, nici stiinta acestui

veac, ci numai Dumnezeu si darurile Sale vesnice. Ei isi desarta

mintea de trufasele tocmeli omenesti si isi elibereaza inima de

iubirea celor vremelnice, pentru ca intreaga lor fiinta sa fie

umpluta de bunuri ceresti si netrecatoare.

 

Saracii cu duhul sunt cei care, fiind inzestrati, cu tot felul de

calitati sufletesti, inconjurati de onoruri sau incarcati de bunuri,

nu au lasat ca acestea sa aseze pe constiinta lor funinginea

orgoliului, nepasarea fata de adevar si de bine. Patrunsi de

convingerea ca nu poseda nimic de la sine si ca nu se pot mantui fara

ajutorul lui Dumnezeu, ei implora necontenit harul Sau. Eliberati de

multumirea de sine si de mandria pentru propria lor viata, ei se

smeresc si recunosc ca mai au inca de facut mult bine si zic: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa

facem" (Lc. 17, 10).

 

O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, incat viata

lui spirituala a devenit asemenea unui cer care Il poarta pe Hristos.

Acesta s-a nascut la Roma dintr-o familie instarita si evlavioasa.

Educatia primita acasa si in scoala l-a umplut de intelepciune si i-a

aprins in suflet dorul dupa Dumnezeu. Fugind de acasa, a ajuns la

Edesa, unde a petrecut saptesprezece ani langa o biserica, in post,

rugaciune si milostenie. Unui credincios i s-a descoperit in vis ca

Alexie este "omul lui Dumnezeu", avand in suflet pe Duhul Sfant. Spre

a nu fi slavit de oameni, el a parasit acel loc, ajungand din nou la

Roma. Prezentandu-se tatalui sau ca un calator sarman, acesta fara a-

si cunoaste fiul, i-a ingaduit sa-si faca o coliba in apropierea

casei parintesti, unde a petrecut alti saptesprezece ani, suferind

batjocura si lipsuri, dar fiind iubit de cei saraci pe care-i

povatuia si-i miluia din hrana primita. Aici a raposat la 17 martie,

411, in timpul imparatului Honorius. El a fost intr-adevar "sarac cu

duhul" pentru ca a privit fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca

si, straduindu-se sa se apropie de ea, si-a dezlipit inima de

avutiile pamantesti, socotindu-le desertaciuni.

 

Rasplata celor saraci cu duhul este dobandirea Imparatiei lui

Dumnezeu. Mantuitorul le-a promis acestora o rasplata prezenta,

spunandu-le: "a lor este Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 3). Cu alt

prilej, Domnul a zis: "Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul

vostru" (Lc. 17, 21). Iar Sfantul Apostol Pavel ne arata ca

"Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si

pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17). Daca cei lacomi si

alipiti de forta gravitationala a materiei au inima chinuita si sunt

nemultumiti, saracii cu inima se bucura de adanca pace. Ei au pacea

unui vas ancorat intr-un liman sigur. Punandu-si nadejdea in numele

Domnului si necautand "la desertaciuni si la nebunii mincinoase" (Ps.

39, 5), cel sarac cu inima este fericit inca de pe pamant, iar in

viitor i se va darui slava si bucuria cerului.

 

(Episcop vicar Irineu Bistritean)

 

________________________________________________

La toate gandurile negative pe care le-ai putea avea, Dumnezeu are un raspuns pozitiv pentru tine.

 

Cu drag,

Mihaela

 

www.bconsulting.3x.ro