Dupa ce el a murit...

[szivarvany]

[flo][flo] Imi pare rau ca nu pot face mai mult, decat sa-ti ofer aceste flori. Sunt si eu alaturi de tine [flo] ________________________________________ Daria & [zana] [url="http://family.webshots.com/photo/2101180020059491989HUtsSY"]GIULIA(2004 08 16)[/url] [url="http://good-times.webshots.com/photo/2720628280059491989seZdoY"]arta la 3,4 ani[/url] dans la 3,9 ani [url="http://es.youtube.com/watch?v=rZyUDQeitzc"]1[/url] [url="http://es.youtube.com/watch?v=ePI4eTN0PwM"]2[/url] [url="http://es.youtube.com/watch?v=Wtaq4mLAYIc"]3[/url] [:D]

[Bedrosmart]

Imi permit un sfat practic, pentru rezolvarea unei probleme care inteleg ca e importanta pentru tine si copiii tai: cumpara-ti o masina cu cutie automata. Nu glumesc si nici nu vorbesc prostii: diferenta fata de o cutie de viteze manuala este incredibila. E ca si cum ai conduce o masinuta din aia electrica de la balci. Vei vedea ca nu e nevoie de tot atata concentrare la volan, ba mai mult, iti vei putea concentra atentia numai asupra drumului, vei fi mult mai in siguranta, mai ales avand in vederea traficul nebunesc cu care ne confruntam in prezent. NU ii crede pe cei care spun ca masinile automate se strica mai usor (nu e adevarat) sau vin cu argumente prostesti de genul "e mai bine sa simti tu cum schimbi vitezele". Peste 90% din automobilele care circula in SUA au cutii automate - q.e.d. Mi-e foarte greu sa inteleg de ce la noi sunt asa de rare. Eu imi doresc foarte mult o astfel de masina, am avut ocazia sa conduc asa ceva, iar diferenta fata de una cu cutie manuala mi s-a parut incredibila. Vei putea in felul asta sa rezolvi problema deplasarilor prin oras si in afara lui si poate independenta asta de miscare te va ajuta cumva la alinarea gandurilor negre. Alt sfat nu stiu sa-ti dau, din pacate. Poate un psiholog priceput, un psihanalist, un psihiatru care sa te ajute cumva sa-ti recapeti echilibrul? Te pup si iti doresc numai bine[flo]! Bedrosmart Nu va ingrijorati dar de ziua de maine,caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6,33)

[angipangi]

sfat nu pot sa-ti dau ,dar iti dau o floare[flo] si un pupic[pup] mamica de ANGELIK-MELANY si ROBERTO http://blingee.com/profile/dorateodora

[witeflower]

aur, imi pare nespus de rau pentru suferinta ta. Stiu ca nu ai cum sa te gandesti la viata voastra dinainte fara sa simti acel pumn in stomac. Durerea asta din pacate nu e una care trece, ci doar una cu care inveti, incetul cu incetul sa traiesti. E important ca te gandesti la ce simt copilasii tai - pentru ca si lor le este foarte greu. Cel mic inca e prea mic ca sa inteleaga, dar, pe masura ce va creste, va avea tot mai multa nevoie de intelegerea ta, de sprijin, de raspunsuri. Iata cateva lucruri care sper sa te ajute: Mai intai, incearca sa nu te jenezi de ceea ce simti, de faptul ca inca te doare si inca ti-e greu sa le faci singura pe toate. Indrazneste sa spui asta prietenilor, rudelor, indrazneste sa le ceri ajutorul. Si incearca sa nu pui la suflet daca iti dau replici si sfaturi nepotrivite, sau daca uneori par sa te judece. Nu sunt rau intentionati, doar ca nu s-au confruntat cu o situatie asa de grea, nu inteleg si nu stiu sa reactioneze. Incearca sa le explici. Sau lasa-i cu ideile lor si apeleaza la cei care te inteleg mai bine. In ceea ce priveste copilasii - vorbeste-le despre tatal lor, chiar si celui mic, chiar si daca iti vine sa plangi. Te vor intreba de ce plangi, dar nu-ti fie teama, nu le face nici un rau sa te vada plangand. Dimpotriva, e o durere pe care si ei o simt, dar nu o pot intelege, nu o pot constientiza, nu stiu sa o exprime. Prin reactia ta, tu le arati ca-i intelegi, ca e in regula sa exprime ceea ce simt, ca tatal lor a fost si ramane important si viata lor, si in viata ta. Nu te feri sa-i duci cu tine la mormant, invata-i sa puna o floare, sa va amintiti imreuna de TATA. Strangeti-va in brate atunci cand va vine sa plangeti. Si neaparat incearca sa le faci copiilor cate un album cu poze, fie si copiate la imprimanta, daca nu ai destule. Cu poze de cand ei inca nu erau, cu poze de cand ii purtai in burtica si tata era alaturi de tine, asteptandu-i sa ii primiti in viata voastra. Cu poze de familie, cu voi toti, impreuna, cu insemnari facute alaturi. Si, daca crezi ca poti, scrie un caiet (sau un CD) cu amintiri din viata voastra, de cand erati toti, impreuna. Asa, copiii ii vor putea stabili un loc important in viata lor, un loc care va fi recunoscut si inteles de tine. Pentru ei e important sa isi aminteasca cat de mult i-a iubit tatal lor - si momentele nepretuite petrecute impreuna (chiar daca aceasta perioada a durat prea putin...). Si tie iti va prinde bine sa stii ca ai facut asta pentru ei. Si nu trebuie sa incerci cu disperare sa faci totul - nu trebuie neaparat sa conduci masina, sa fii si mama si tata, nici chiar pentru baieteul tau. Povestindu-i despre tatal lui, el il poate cunoaste si acum, cand nu mai e, poate decide in ce privinte vrea sa-i semene cand mai creste. Si va invata sa-si caute singur, in anturajul vostru, pe cineva care sa-l sprijine, cu care sa se sfatuiasca "ca de la tata la fiu". Imi cer scuze ca am scirs asa mult, tu alege din toate ceea ce simti ca poti si ca te ajuta. Eu voi reveni cand gasesc ceva de citit. pana atunci, cu mult drag, o imbratisare de la noi, Cami si Andrei "pui de ponei".[grup] "Oamenii mari nu pricep niciodata singuri nimic. Si e obositor pentru copii sa le dea mereu lamuriri si explicatii" (A. Saint-Exupery, "Micul print")

[Happy_in_TO]

Am sa iti scriu din experienta mea. Este extrema insa si mult mai complicata, dar are un numitor comun cu a ta: moartea persoanei dragi, tatal copiilor si partenerului de viata... Pe 15 iunie s-au implinit trei ani de cind a murit Alin. Tot pe 15 iunie a fost Ziua Tatalui aici in Canada. O zi dublu dureroasa pentru ca ma face sa constientizez ca le pot oferi fetelor mele orice, pot face orice pentru ele... dar nu le pot da un tata!... Dar ma scutur repede si imi spun ca: ok.. nu au tata dar nu este drept sa nu aiba nici o mama prezenta cu totul in viata lor ci pierduta in amaraciune si ginduri negre!... Si le zimbesc, fac glume, le duc prin parcuri, le vorbesc mult ca sa incurajez comunicarea sentimentelor de orice fel... Si ma las dusa de viata cu incredere si optimism. La inceput luam fiecare zi in piept avind ca obectiv trecerea ei cu bine. Asta am numit-o supravietuire... Oamenii sint inzestrati cu un autopilot care ne ghideaza in perioade de mare stres. Si am lasat autopilotul meu sa aiba grija de chestiile existentiale: facutul mincarii, spalatul copiilor, cumparaturile, serviciul... Apoi am constientizat ca fetele mele vor fi influentate de comportamentul meu. Si am zimbit mecanic la inceput... Apoi, dupa citeva zimbete mecanice a venit si risul care m-a surprins si pina sa imi dau seama am invatat sa rid din nou! Copiii au o capacitate de regenerare nebanuit de puternica. Si stiu sa inlocuiasa relatii fara a fi traumatizati prea tare. Un tata poate fi inlociut cu un bunic, unchi, vecin, prieten de familie... In curajeaza aceste legaturi aflindu-te in preajma acelor persoane. O terapie pentru copii este apropierea de animale. Uneori, cind nu esti in preajma, vorbesc cu pisicile sau cu cinii si le spun oful fara nici o retinere! Incearca sa le iei un catelus sau o pisicuta. Vorbeste despre tatal lor numai daca ei aduc vorba, nu forta conversatii pe care nu sint pregatiti sa le aiba. Dar in acelas timp fi pe faza cind vor sa vorbeasca ei despre asta. Daca nu sti ce sa le spui, este ok... Asculta-i... Personal nu i-as duce la mormint decit daca cer ei asta... Psihologic este ok sa le vorbesti despre tatal lor, despre trecut, despre intimplari placute... Dar cica nu este bine sa le spui ca este un inger acum si ii vegheaza. Asa mi s-a spus mie. Cica le da o idee gresita despre viata. Eu le-am spus asa insa... Ca este un inger si ii vegheaza. Decit sa spuna ca nu au un tata mi s-a parut mai bine sa spuna ca au un tata care acum este in ceruri si le vegheaza. Mi s-a parut mai pozitiv sa priveasca situatia asa(am, dar acum este in ceruri) decit sa vada o lipsa (nu am!). Iar chestia cu protectia mi s-a parut spre binele lor pentru ca nu se vor simti abandonate total, ci protejate si iubite chiar de la distanta... Ah... si mie mi se parea ca nu faceam indeajuns... ca nu eram in stare sa fac totul... Dar am realizat ca nu trebuie sa fac chiar Totul! Si nu dintr-o data!... Am realizat ca am nevoie de odihna cind sint obosita, ca este ok sa cer ajutorul cuiva cind nu pot. La inceput mi se parea ca am o mina lipsa. Si am facut totul mai incet dar mi-am ingaduit sa incetinesc ritmul fara sa ma invinovatatesc... Am invatat sa fiu buna cu mine. Si incet incet am invatat sa ma descurc singura in toate. Uneori stau si ma gindesc la ultimii ani si parca mi s-a intimplat in alta viata, parca sint o suta de ani de atunci... Da, mi-e dor de el, de cind eram un cuplu fericit, cind imi puteam pune capul pe umarul lui si cind mi se parea ca in bratele lui nu ma poate atinge nici un rau in lume... Dar in acelasi timp ma gindesc ca am fost o norocoasa sa pot iubi, sa pot trai acel sentiment, sa am acei ani de fericire si sa am doua fete minunate... Si sint sigura ca atunci cind va fi momentul am sa stiu sa iubesc din nou si ca voi fi iubita din nou. Nu grabesc timpul pentru ca stiu ca toate se intimpla la timpul lor. Deocamdata sint ok asa cum sint. Imi numar binecuvintarile atunci cind sint trista. Oh... si am atitea binecuvintari in viata! Fetele mele, sanatatea lor, veselia lor, apartamentul nostru in care ne simtim atit de bine, munca mea care imi permite sa fiu independenta financiar, familia mea care ma iubeste, prietenii mei, sanatatea mea care imi permite sa am grija de fete, cerul senin, iarba verde, pasarile care cinta dimineata atit de frumos... Atunci cind iti numeri binecuvintarile iti dai seama cit de bogat esti si nu mai vezi ceea ce nu ai... Stiam ca aniversarea mortii lui va fi grea... Dar, ca sa imi iau gindul de la durere, mi-am indreptat atentia in alta parte... In a ajuta pe cineva, dezinteresat... Si am ajutat o familie de romani care au emigrat aici in Toronto pe 16 iunie fara sa cunoasca pe nimeni aici... Am auzit de ei de la mama mea, care a lucrat cu el mai demult. Si mi-am dat seama ca le va trebui ajutor la inceput mai ales ca au venit cu doi copii mici. Le-am inchiriat apartament, le-am luat mobila de ocazie pe care am aranjat-o in apartament, le-am pus perdele, le-am luat vesela, perne si coverturi de pat, le-am facut piata sa nu aiba frigiderul gol pentru ca veneau noaptea, i-am asteptat la aeroport... Si uite-asa m-am simtit mai bine pentru ca am facut un bine altora, in amintirea lui... Am sa iti mai scriu... acum sint la munca si am sedinta in cinci minute... Alice

[angipangi]

[pup]happy_in_to [flo] ce sa zic....fara cuvinte. mamica de ANGELIK-MELANY si ROBERTO http://blingee.com/profile/dorateodora

[aur_46]

Multumesc,imi confirmi gindurile si drumul pe care merg.Exact toate lucrurile la care te-ai gindit mi s-au parut si mie solutii,am inceput cu pozele si amintirile scrise dar m-am lenevit si nu le-am finalizat.Mi-ai dat impulsul sa continui.Si eu cred ca durerea e unica, nu intra in tipare si pur si simplu ajungi sa traiesti cu ea.Stii ca cei din jurul meu nu banuiesc ca imi vine sa urlu? Pentru ca zimbesc si ii ajut in ale lor, pt ca nu pling si nu ma dau cu capul de pereti, vorbesc normal si ma imbrac frumos.Dar eu pot face toate astea pt ca fetita mea si baietelul meu sint extraordinari! Sa-mi mai scrii!

quote:

---

Originally posted by witeflower
aur, imi pare nespus de rau pentru suferinta ta. Stiu ca nu ai cum sa te gandesti la viata voastra dinainte fara sa simti acel pumn in stomac. Durerea asta din pacate nu e una care trece, ci doar una cu care inveti, incetul cu incetul sa traiesti. E important ca te gandesti la ce simt copilasii tai - pentru ca si lor le este foarte greu. Cel mic inca e prea mic ca sa inteleaga, dar, pe masura ce va creste, va avea tot mai multa nevoie de intelegerea ta, de sprijin, de raspunsuri. Iata cateva lucruri care sper sa te ajute: Mai intai, incearca sa nu te jenezi de ceea ce simti, de faptul ca inca te doare si inca ti-e greu sa le faci singura pe toate. Indrazneste sa spui asta prietenilor, rudelor, indrazneste sa le ceri ajutorul. Si incearca sa nu pui la suflet daca iti dau replici si sfaturi nepotrivite, sau daca uneori par sa te judece. Nu sunt rau intentionati, doar ca nu s-au confruntat cu o situatie asa de grea, nu inteleg si nu stiu sa reactioneze. Incearca sa le explici. Sau lasa-i cu ideile lor si apeleaza la cei care te inteleg mai bine. In ceea ce priveste copilasii - vorbeste-le despre tatal lor, chiar si celui mic, chiar si daca iti vine sa plangi. Te vor intreba de ce plangi, dar nu-ti fie teama, nu le face nici un rau sa te vada plangand. Dimpotriva, e o durere pe care si ei o simt, dar nu o pot intelege, nu o pot constientiza, nu stiu sa o exprime. Prin reactia ta, tu le arati ca-i intelegi, ca e in regula sa exprime ceea ce simt, ca tatal lor a fost si ramane important si viata lor, si in viata ta. Nu te feri sa-i duci cu tine la mormant, invata-i sa puna o floare, sa va amintiti imreuna de TATA. Strangeti-va in brate atunci cand va vine sa plangeti. Si neaparat incearca sa le faci copiilor cate un album cu poze, fie si copiate la imprimanta, daca nu ai destule. Cu poze de cand ei inca nu erau, cu poze de cand ii purtai in burtica si tata era alaturi de tine, asteptandu-i sa ii primiti in viata voastra. Cu poze de familie, cu voi toti, impreuna, cu insemnari facute alaturi. Si, daca crezi ca poti, scrie un caiet (sau un CD) cu amintiri din viata voastra, de cand erati toti, impreuna. Asa, copiii ii vor putea stabili un loc important in viata lor, un loc care va fi recunoscut si inteles de tine. Pentru ei e important sa isi aminteasca cat de mult i-a iubit tatal lor - si momentele nepretuite petrecute impreuna (chiar daca aceasta perioada a durat prea putin...). Si tie iti va prinde bine sa stii ca ai facut asta pentru ei. Si nu trebuie sa incerci cu disperare sa faci totul - nu trebuie neaparat sa conduci masina, sa fii si mama si tata, nici chiar pentru baieteul tau. Povestindu-i despre tatal lui, el il poate cunoaste si acum, cand nu mai e, poate decide in ce privinte vrea sa-i semene cand mai creste. Si va invata sa-si caute singur, in anturajul vostru, pe cineva care sa-l sprijine, cu care sa se sfatuiasca "ca de la tata la fiu". Imi cer scuze ca am scirs asa mult, tu alege din toate ceea ce simti ca poti si ca te ajuta. Eu voi reveni cand gasesc ceva de citit. pana atunci, cu mult drag, o imbratisare de la noi, Cami si Andrei "pui de ponei".[grup] "Oamenii mari nu pricep niciodata singuri nimic. Si e obositor pentru copii sa le dea mereu lamuriri si explicatii" (A. Saint-Exupery, "Micul print")

---

[aur_46]

Cred ca ar fi o solutie dar banuiesc ca e foarte scumpa!

quote:

---

Originally posted by Bedrosmart
Imi permit un sfat practic, pentru rezolvarea unei probleme care inteleg ca e importanta pentru tine si copiii tai: cumpara-ti o masina cu cutie automata. Nu glumesc si nici nu vorbesc prostii: diferenta fata de o cutie de viteze manuala este incredibila. E ca si cum ai conduce o masinuta din aia electrica de la balci. Vei vedea ca nu e nevoie de tot atata concentrare la volan, ba mai mult, iti vei putea concentra atentia numai asupra drumului, vei fi mult mai in siguranta, mai ales avand in vederea traficul nebunesc cu care ne confruntam in prezent. NU ii crede pe cei care spun ca masinile automate se strica mai usor (nu e adevarat) sau vin cu argumente prostesti de genul "e mai bine sa simti tu cum schimbi vitezele". Peste 90% din automobilele care circula in SUA au cutii automate - q.e.d. Mi-e foarte greu sa inteleg de ce la noi sunt asa de rare. Eu imi doresc foarte mult o astfel de masina, am avut ocazia sa conduc asa ceva, iar diferenta fata de una cu cutie manuala mi s-a parut incredibila. Vei putea in felul asta sa rezolvi problema deplasarilor prin oras si in afara lui si poate independenta asta de miscare te va ajuta cumva la alinarea gandurilor negre. Alt sfat nu stiu sa-ti dau, din pacate. Poate un psiholog priceput, un psihanalist, un psihiatru care sa te ajute cumva sa-ti recapeti echilibrul? Te pup si iti doresc numai bine[flo]! Bedrosmart Nu va ingrijorati dar de ziua de maine,caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6,33)

---

[aur_46]

Iti multumesc!Faptul ca tu ai trecut prin asta ma ajuta foatre mult!

quote:

---

Originally posted by Happy_in_TO
Am sa iti scriu din experienta mea. Este extrema insa si mult mai complicata, dar are un numitor comun cu a ta: moartea persoanei dragi, tatal copiilor si partenerului de viata... Pe 15 iunie s-au implinit trei ani de cind a murit Alin. Tot pe 15 iunie a fost Ziua Tatalui aici in Canada. O zi dublu dureroasa pentru ca ma face sa constientizez ca le pot oferi fetelor mele orice, pot face orice pentru ele... dar nu le pot da un tata!... Dar ma scutur repede si imi spun ca: ok.. nu au tata dar nu este drept sa nu aiba nici o mama prezenta cu totul in viata lor ci pierduta in amaraciune si ginduri negre!... Si le zimbesc, fac glume, le duc prin parcuri, le vorbesc mult ca sa incurajez comunicarea sentimentelor de orice fel... Si ma las dusa de viata cu incredere si optimism. La inceput luam fiecare zi in piept avind ca obectiv trecerea ei cu bine. Asta am numit-o supravietuire... Oamenii sint inzestrati cu un autopilot care ne ghideaza in perioade de mare stres. Si am lasat autopilotul meu sa aiba grija de chestiile existentiale: facutul mincarii, spalatul copiilor, cumparaturile, serviciul... Apoi am constientizat ca fetele mele vor fi influentate de comportamentul meu. Si am zimbit mecanic la inceput... Apoi, dupa citeva zimbete mecanice a venit si risul care m-a surprins si pina sa imi dau seama am invatat sa rid din nou! Copiii au o capacitate de regenerare nebanuit de puternica. Si stiu sa inlocuiasa relatii fara a fi traumatizati prea tare. Un tata poate fi inlociut cu un bunic, unchi, vecin, prieten de familie... In curajeaza aceste legaturi aflindu-te in preajma acelor persoane. O terapie pentru copii este apropierea de animale. Uneori, cind nu esti in preajma, vorbesc cu pisicile sau cu cinii si le spun oful fara nici o retinere! Incearca sa le iei un catelus sau o pisicuta. Vorbeste despre tatal lor numai daca ei aduc vorba, nu forta conversatii pe care nu sint pregatiti sa le aiba. Dar in acelas timp fi pe faza cind vor sa vorbeasca ei despre asta. Daca nu sti ce sa le spui, este ok... Asculta-i... Personal nu i-as duce la mormint decit daca cer ei asta... Psihologic este ok sa le vorbesti despre tatal lor, despre trecut, despre intimplari placute... Dar cica nu este bine sa le spui ca este un inger acum si ii vegheaza. Asa mi s-a spus mie. Cica le da o idee gresita despre viata. Eu le-am spus asa insa... Ca este un inger si ii vegheaza. Decit sa spuna ca nu au un tata mi s-a parut mai bine sa spuna ca au un tata care acum este in ceruri si le vegheaza. Mi s-a parut mai pozitiv sa priveasca situatia asa(am, dar acum este in ceruri) decit sa vada o lipsa (nu am!). Iar chestia cu protectia mi s-a parut spre binele lor pentru ca nu se vor simti abandonate total, ci protejate si iubite chiar de la distanta... Ah... si mie mi se parea ca nu faceam indeajuns... ca nu eram in stare sa fac totul... Dar am realizat ca nu trebuie sa fac chiar Totul! Si nu dintr-o data!... Am realizat ca am nevoie de odihna cind sint obosita, ca este ok sa cer ajutorul cuiva cind nu pot. La inceput mi se parea ca am o mina lipsa. Si am facut totul mai incet dar mi-am ingaduit sa incetinesc ritmul fara sa ma invinovatatesc... Am invatat sa fiu buna cu mine. Si incet incet am invatat sa ma descurc singura in toate. Uneori stau si ma gindesc la ultimii ani si parca mi s-a intimplat in alta viata, parca sint o suta de ani de atunci... Da, mi-e dor de el, de cind eram un cuplu fericit, cind imi puteam pune capul pe umarul lui si cind mi se parea ca in bratele lui nu ma poate atinge nici un rau in lume... Dar in acelasi timp ma gindesc ca am fost o norocoasa sa pot iubi, sa pot trai acel sentiment, sa am acei ani de fericire si sa am doua fete minunate... Si sint sigura ca atunci cind va fi momentul am sa stiu sa iubesc din nou si ca voi fi iubita din nou. Nu grabesc timpul pentru ca stiu ca toate se intimpla la timpul lor. Deocamdata sint ok asa cum sint. Imi numar binecuvintarile atunci cind sint trista. Oh... si am atitea binecuvintari in viata! Fetele mele, sanatatea lor, veselia lor, apartamentul nostru in care ne simtim atit de bine, munca mea care imi permite sa fiu independenta financiar, familia mea care ma iubeste, prietenii mei, sanatatea mea care imi permite sa am grija de fete, cerul senin, iarba verde, pasarile care cinta dimineata atit de frumos... Atunci cind iti numeri binecuvintarile iti dai seama cit de bogat esti si nu mai vezi ceea ce nu ai... Stiam ca aniversarea mortii lui va fi grea... Dar, ca sa imi iau gindul de la durere, mi-am indreptat atentia in alta parte... In a ajuta pe cineva, dezinteresat... Si am ajutat o familie de romani care au emigrat aici in Toronto pe 16 iunie fara sa cunoasca pe nimeni aici... Am auzit de ei de la mama mea, care a lucrat cu el mai demult. Si mi-am dat seama ca le va trebui ajutor la inceput mai ales ca au venit cu doi copii mici. Le-am inchiriat apartament, le-am luat mobila de ocazie pe care am aranjat-o in apartament, le-am pus perdele, le-am luat vesela, perne si coverturi de pat, le-am facut piata sa nu aiba frigiderul gol pentru ca veneau noaptea, i-am asteptat la aeroport... Si uite-asa m-am simtit mai bine pentru ca am facut un bine altora, in amintirea lui... Am sa iti mai scriu... acum sint la munca si am sedinta in cinci minute... Alice

---

[Andries]

Este foarte dureros cese intampla in astfel de situatii, doare rau, rau... Stiu ca poate o sa para o idiotenie extrema ceea ce o sa scriu acum, dar...imi asum riscul. Sunt pe punctul de a incheia o asigurare de viata comuna, pentru mine si sot. Si mi-am intrebat consultantul ce se intampla de obicei in astfel de situatii tragice. Raspunsul lui a fost, conform studiilor, intr-un interval de timp de pana la 5 ani, sotul supravietuitor sau se adapteaza la noua situatie (si material si parinte unic) sau va face tot posibilul sa refaca situatia dinainte fie cu un alt partener, sau se muta cu bunicii, etc. Cand am auzit asta am spus ca cinci ani este enorm de mult. Acum...citind ce ati scris voi...mi se pare extrem de putin...numai putere va doresc!! [flo] Andries