minciuna

[maya2]

draga elysabeta, e un foarte bun inceput, faptul ca recunosti (si inca public!) ca ai o problema( destul de serioasa, dupa parerea mea!) cu minciuna. inseamna ca a depasit granitele "minciunicilor de complezenta", "vai ce bine arati!" cind persoana arata ca draku' dupa parerea ta, sau " da' sa stii ca ai mai slabit" spusa unei persoane care n-a dat un gram jos, ba din contra, da' stii ca-i face pacere sa-i spui asta( si te si crede!!!). ii minti pe cei din jur dar pe tine insati te minti? ma refer la toate aspactele vietii tale personale. cind te uiti in oglinda, in albul ochilor, esti capabila sa-ti spui tie insati, minciuni? toti ne cream o masca de purtat in lume, cred eu, altfel am umbla urlind de durere pe strazi cind sintem nefericiti sau am vorbi singuri si-am dansa pe bulevarde cind dam pe-afara de fericire! dar pe noi insine, nu vad de ce ne-am minti... e impinsa prea departe si-atunci cerem ajutor, cum faci tu. numai ca, dupa parerea mea, mitomania( e o tulburare de personalitate reala, exista) cere ajutor specializat, un psiholog, un psihoterapeut bun , care sa deceleze CAUZA tulburarii in sine si sa trateze cauza si nu efectul in sine(dorinta de a "machia" cu buna stiinta realitatea, in bine sau in rau, dupa caz). undeva, cindva, s-a intimplat ceva in viata ta, care te face sa te ascunzi. de aici trebuie pornit. iti trebuie si vointa personala, e ca cu slabitu', nu vrei sa tii dieta, chiar daca medicul iti spune ca mai ai de trait 3 ani,e chiar problema ta. peste vointa ta, greu se poate trece, din exterior. inceputul e bun, mergi mai departe. daca nu cunosti un psiholog in orasul tau, mergi si stai de vorba cu incredere cu medicul tau de familie sau incepi chiar cu un psihiatru( astia sint mai accesibili se pare, si mai usor de gasit). cu siguranta o sa te ajute. am cunoscut pe cineva, cu multi ani in urma, care avea aceeasi problema. era patologica deja, "minciuna" ei: minciuni grave, de genul- o gaseam vorbind la telefon in laboratorul unde lucram impreuna, chipurile primea vestea ca tatal ei a murit de-o criza cardiaca.(martori seriosi, aflati de fata, sustineau ca telefonul nici macar nu sunase! a sarit asa, dintr-o data de pe scaun, a ridicat receptorul si-ainceput sa tipe! "tata e la morga, tragedie!" plecat in tromba de la serviciu, plingind in hohote, desfigurata de durere. noi, colegii, dam telefon la ei acasa( locuia cu parintii , sotul si copiii) sa vedem cum putem ajuta, condoleante etc. raspunde chiar tatal ei, abia trezit din somn (povestea ASTA s-a petrecut la un schimbul 3, pe vremuri imemoriale!) si ne spune ca fata lui (X), a venit de la serviciu dupa schimbul de noapte, a mincat si s-a culcat, ce sa faca? e urgent ce aveam sa-i spunem??? il intrebam ce mai face, pe departe, sanatos, inima, e bine? sigur, spune, n-am avut niciodata probleme cu inima, in viata mea! a doua zi, fata (X) vine la lucru senina, ca si cum nimic nu s-a intimplat, n-am mai avut curajul sa pomenim despre asta niciodata... asta afost numai o foarte mica intimplare, au fost foarte multe de genul asta cu ea, fata era mitomana in faza grava, isi inventa boli imaginare, chiar le credea, schiopata zile intregi, fara clipire, cind declara ca o doare "mijlocul", dar cum ajungea acasa, (alt univers, alta masca) nu mai avea nimic. sotul ei era disperat de problema ei, era lucid si nu stiu cum a rezistat cu ea ani de zile( lucra si el cu noi). pe vremea aia, aveam noi alti mitomani celebri ca model (ceausescu&Co). dupa revolutie, cind au dus-o la psihiatru, a stat numai prin concedii de boala, dezvoltase o forma grava de agorafobie la un moment dat(frica de "societate", orice contact cu exteriorul casei si cu alte persoane ). ea oricum nu recunostea sau nu era constienta! de ceea ce i se intimpla. pierduse contactul cu realitatea la un moment dat, isi inventa nenorociri imaginare, avea o sete de a fi compatimita, ceva de speriat! mai tirziu am pierdut-o din vedere, am luat-o fiecare pe alte cai ale vietii nu mai stiu nimic despre ea, ca sa facem povestea cea lunga, mai scurta. am mai intilnit mitomani in viata, dar asta e de departe un caz patologic,nu-ti mai dau detalii, ca nu vreau sa te sperii, stiu (sper!) ca la tine nu e cazul... iarta-ma ca am povestit toata istoria asta, legat de postul tau. ne dam cu parerea, ca ne-ai cerut-o. ideea e, dupa parerea mea, sa cauti ajutor specializat, fara intirziere. s-auzim numai si numai de bine, emilia am aflat ce inseamna cu adevarat durerea si neputinta...