Copil alaptat= copil dependent?

[sorana]

Ingrid, eu nu mi-am crescut copilul dupa nici un sistem ... asa ca nici macar nu pot da vina pe ceva sau cineva. De altfel nici nu cred in "sistemele minune" care merg cu oricine si oricum. Monica are aproape 6 ani si este foarte dependenta de noi, in sensul ca nu vrea sa plece de acasa cu altcineva (de ex. sa plece o saptamana la tara cu d-na care sta cu ea de la 3 luni si pe care o iubeste), ii este dor tare-tare de noi daca lipsim, fie si 2 zile de acasa - adica ea sta cu tati si pleaca mami in delegatie sau invers - ne sunam, vorbim la tel, aproape plange "mami, mi-e dor de tine, cand vii acasa?" si ma mai suna uneori si la serviciu sa ma chestioneze cand vin ... Alti copii de varsta ei merg in cantonament la dansuri - a mea nici n-a vrut sa auda! Ea doarme doar in patul ei, patul nostru sau cu noi in pat in concediu! Eu pur si simplu consider ca asa se simte ea in siguranta - fie in patul ei, camera ei, fie cu mami si / sau tati daca e "in deplasare" Mi se pare foarte bun sfatul lui principe si important este sa nu o minti. Chiar daca nu stie ea cat e ceasul si ce inseamna "doua ore" ii explici atat cat poti, pe intelesul ei, cat lipsesti si vii cand ai zis ca vii! Cand plec in delegatie ii spun "dormi de 2 ori cu tati" si nu o pacalesc niciodata! E drept ca o mai si mituiesc "iti aduc ceva frumos de acolo" - nu cred ca e bine neaparat, mai ales ca acum cere ea ce vrea din deplasarile mele dar asta e ... Sorana si Monica (5 ani)

[Ingrid S]

Principe, mersi de raspuns! Eu pot sa plec de acasa, sa spunem 2 ore maxim, e ok, ce nu pot sub nicio forma e ceea ce a zis Aka: sa o las sa doarma cu altcineva, ca sa pot pleca o perioada mai lunga de timp (ma multumesc si cu 2 zile). Nu s-a intamplat nimik dupa 1 an, cred ca pur si simplu a realizat ca putem fi despartite. A intervenit frica de separare, desi, Dumnezeu stie ca n-am plecat de langa ea. Sorana, cred ca asa vom ajunge si noi. Oriunde sa doarma, dar sa fie si mama acolo... Ingrid S si Diana http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo

[principe]

Pai asta nu mi se pare asa o drama ,eu intelesesem ca fetita sta "dupa fusta ta",ca nu se desprinde de tine cu usurinta.Dar din ce spui tu, problema este defapt doar ptru perioade de timp mai lungi sau de dormit peste noapte.Nu mi se pare ceva anormal in asta la varste atat de mici.copiii sunt diferiti,noi parintii suntem la fel de diferiti.uite, eu nu mi-as putea lasa copilul mai mult decateva ore cu altcineva,chiar mama sau sotul fiind,nu m-as simti comoda fara el,insa asta nu inseamna ca este ceva anormal la mine sau este anormal ca alte mame sa o faca. Nu te preocupa... pana se marita ii trece[:D] [url="http://andreanum.wordpress.com/2008/02/08/bagajelul-de-amintiri/"]Mata Emma lupta iar cu cancerul[/url] http://www232.rockyou.com/my_gallery.php?source=smgb&instanceid=84575297&islocal=true# http://www232.rockyou.com/show_my_gallery2.php?i

[lorelaim]

Apropo de "lasat la gradi" - anul trecut, la 3 ani si o luna Gabisor a inceput gradi. Ea a mai fost la gradi de la 14 la 16 luni, iar apoi a ramas cu mine acasa. Un lucru extrem de important pe care l-am invatzat de la edu: dupa ce i-ai explicat de cateva ori ce inseamna gradi si de ce e bine pt un copilas sa mearga la gradi sa intalneasca si sa se joace cu altzi copii, dupa aceea NU mai intinde povestea - un sarut cald si plin de dragoste, o imbartzisare si apoi "Pa puiu mami! Vin sa te iau la ora X." si iesit frumos pe usa. Cu cat se prelungesc mai mult mometele despartzirii cu atat se lungeste "chinul" de ambele partzi (parinte-copil). Prima data mi s-a parut cam dur... dar, sincer, a functzio. Edu mi-a spus de-asemena ca copiii au nevoie de "directive" clare nu neaparat de atatea explicatzii (pe care de multe ori nu le pricep la nivelul la care noi am vrea). Eu am fost intotdeauna sigura ca daca-i explic - cumva ajungem la o intzelegere (negociem si cadem de-acord). Dar, surprinzator - aceasta d-na edu (are aproape vreo 59 de ani - si a crescut 4 copii) m-a invatzat ca educatzia "de moda veche" are si ea efectele ei benefice. Uneori copilul nu are nevoie de explicatzii peste explicatzii si negocieri - ci are nevoie pur-si-simplu sa i se spuna ce trebuie sa faca si sa accepte acest lucru cu incredere ca parintele ii doreste tot binele din lume. Dar copilul trebuie sa simta ca tu NU mintzi ca tu ca adult esti convins ca lui ii este bine la gradi si ca socializarea acolo va avea rolul ei benefic in viatza. Daca tu ca parinte STII SIGUR in adancul sufletului (aici adultul trebuie sa fie el convins in primul rand ca ceea ce face e BINE si sa nu aiba un sentiment de vinovatzie) ca acel lucru TREBUIE facut si ii spui hotararea ta pruncului cu toata dragostea dar si cu fermitate - atunci ai mai multe sanse ca pruncul sa adopte o atitudine sigura pe sine si sa plece cata-cat impacat cu sine (ca e bine la gadi) si sa se bucure de ziua lui la gradi. Eu am invatzat astfel ca anumite lucruri NU se negociaza cu prunca - de ex: mersul zilnic la gradi (bineintzeles cand nu e racita), jucat afara aprox 2-3h/zii (ne straduim, chiar cand ploua sa iesim la sarit in baltzi), spalatul pe maini (musai cand intram in casa, dupa ce face la WC/olitza), spalatul pe dintzi, baia se seara, "stingerea"/culcarea cel tarziu la ora 9 pm, NU cumparam jucarii in fiec zii, NU ne uitam la tembe de dim pana seara (timp limitat la max 1h), etc. Lorelai [URL="http://community.webshots.com/album/563423915eUMAcO?start=56"]May 3[/URL], [URL="http://good-times.webshots.com/album/563349573REbtpE"]May 2[/URL], [URL="http://home-and-garden.webshots.com/album/563319249CTnArU"]May 1[/URL] "Daca dragoste nu e... nimic nu e..."

[desiree]

asa e, unele lucruri nu pot fi negociate cum ar fi: nu plecam afara fara sandale in picioare sau haine pe noi, spalat pe maini cand venim de afara si nu prea are chef, chiar daca e un lucru pe care de regula il face cu placere...dar in general, la noi, lucruri care trebuie si nu sunt negociabile tin mai mult de adaptarea la regulile de societate,ex nu putem sa scoatem obiectele din cosul de cumparaturi a clientului din fata noastra la rand..ca daca cu ale noastre asa face, cu ale altora imi e chiar rusine sa-l las..mi-e rusine de oameni...si exemplele pot continua atata vreme cat decide sa faca ceva in afara casei, ceva ce nu e tocmai ok pentru cei cu care intram in contact... .....pot sa inteleg ca pruncul trebuie sa simta ca mama stie ce spune ca e mai bine la gradi...dar daca nu am reusit sa-l fac sa inteleaga asta si sa inceapa totusi sa urle, nu l-as lasa veci sa tipe si sa mi se agate de picioare, nu as trai cu mine insami...poate pe undeva ar fi de vina incapacitatea mea de a ma pune in mintea lui si a-l face sa acccepte cumva fara suferinta despartirea de mine, experienta poztiva care il asteapta si faptul ca eu ma intorc in fiecare zi sa-l iau acasa...nu toti copiii plang la gradi, unii au o capacitate mai mare de adaptabilitate la noi conditii de cat altii, si asta nu tine de alaptare sau nealaptare tarzie sau co-sleeping fata de dormitul singur....ci de mediul securiznt pe care reusim sau nu sa-l cream pentru ei...si acest mediu nu poate exista in momentul in care noi decidem pentru ei inainte de a fi cu adevarat pregatiti pentru ceva...ex, intarcat, institutionalizat, etc dar nu i-as impune veci sa doarma la nu stiu ce ora, sa manance tot din farfurie sau sa manance si punct...astea tin de bioritmul lui si nu am sa ma apuc sa i-l dereglez ca am eu o chestie cu pranzul la ore fixe sau dormitul asijderea am descoperit tarziu acest topic ca poate as fi avut si eu ceva de spus..dupa ce am citit tot..m-am bucurat si intristat in acelasi timp,,,,imi pare rau gazzella ca te-ai ambalat iar si ca unii au preferat sa te critice fara sa te citeasca cu adevarat..rand cu rand si ideile sugerate de tine,caci criticile au fost total paralele cu mesajul pe care ai vrut sa-l transmiti....observ ca te manifesti mai bine cand esti pe teren minat [:D] decat dincolo, in mijlocul celor care gandesc in aceeasi directie, a neinterventiei in personalitatea copilului...invat mereu de la tine...recunosc ca nu sunt AP chiar 100% caci uneori uit sa-l inteleg din cauza de graba sau oboseala sau lipsa de rabdare...dar citindu-va pe voi, mamici care puneti mereu nevoile copilului vostru deaupra voastra...imi regasesc mereu directia buna catre sufletul lui, imi sporeste capacitatea de a-l intelege si a empatiza cu el si ma re-umplu cu rabdare...[:D] [floare3][floare3][floare3][floare3] de la mine gazzella, dianocica, nelia, etc

---

Alina,mami de Mihnea-Octavian,un anisor si un pic

[nelia]

Desiree, desi am zis ca nu mai scriu la subiectul asta, tie totusi isi mai scriu citeva rinduri, mai ales ca ai un mic Octavian... si eu am unul, dar mai mare asa.[:D] Vin si intaresc spusele lui Lorelaim si cam asta am vrut sa-i spun si eu lui Ingrid intr-un mesaj anterior. Ca problema nu este la copil, ci la ei, parintii si la relatiile lui cu ei. Pentru ca un copil simte, e bine ca-i lasat sa creasca liber, dar, in acelasi timp, un copil are nevoie si de citeva limite, de acele lucruri care nu sint negociabile. Eu la primul copil am facut greseli (si la urmatorii doi, tot timpul fac, dar mai si invat cite ceva din ele). Dar la primul am gresit mai mult, in primul rind pentru ca a fost si este un copil cu o personalitate puternica si care nu se lasa convinsa usor. Si am intins explicatiile... pina ma durea gura. Avea programul fixat de ea, noi avem programul ei. Credeam ca e bine asa (habar nu aveam ce e ala AP, de fapt nici acum nu stiu mai multe despre el), dar nu voiam sa o constring, voiam sa cresc un copil liber, care sa ajunga in timp si cu rabdare la ceea ce este el, nu la ceea ce vrem noi sa fie. Drept dovada, in al doilea an de viata, m-a stors de energie. La doi ani a inceput gradinita, am stat cu ea prima saptamina, apoi am dus-o treptat, cite o ora, apoi doua, apoi trei... pina a ajuns sa stea la masa cu copiii acolo. Somnicul si-l facea in parc la aer sau acasa, iar la un moment dat, dupa mai mult de jumatate de an de gradinita la program scurt a vrut ea sa doarma cu copiii si am lasat-o... deci totul a fost facut mai mult decit treptat (dar inainte de gradinita, desi nu ne-a intrat prea multa lume in casa, ca abia veniseram aici, am tot dus-o ba la piscina, ba la gimnastica, ba la cursuri pentru mamici si bebici). De la gradinita am invatat multe lucruri de la educatoare, mai ales de la una dintre ele, mai in virsta. Am invatat exact ce spunea Lorelaim mai sus, ca un copil trebuie lasat sa creasca liber, dar cu un minim de reguli (care pot fi luate ca niste limite) nenegociabile. Cam cele spuse de Lorelaim mai sus, plus strinsul jucariilor (cu ajutor bineinteles), cartile nu se rup, plantele si copacii la fel, cu oamenii se vorbeste frumos... si pe masura ce cresc, aceste reguli se mai inmultesc si ele. Nu totul se negociaza, nu totul este nenegociabil, dar unele sint asa pentru ca altfel ar fi o mare nebunie sociala sau ne-am imbolnavi pe capete daca nu respectam niste reguli de igiena. A fost greu sa disciplinez panteruta mea, dar a inteles pina la urma ca nu poate sa faca chiar tot ce vrea ea, cum si cind vrea ea si ca, nu i se intimpla nimic daca respecta niste reguli, dimpotriva. Cu Tudora imi este mult mai usor, de la inceput am stabilit citeva reguli clare, care nu se negociaza si in rest... e libera sa creasca frumos, dar sanatos! Pentru ca sanatatea lor, si fizica si mentala, ca si a noastra, a parintilor, are nevoie de aceste reguli. Eu nu le iau ca pe o interventie in personalitatea copilului, ci dimpotriva ca o securizare a mediului in care traieste. O prietena de-a mea, care e psiholog, mi-a spus sa-mi imaginez un lucru: ca sint dusa intr-un oras strain, total necunoscut si sint lasata acolo fara nimic la indemina sa ma descurc, nu cunosc limba, nu am nici macar o harta. Ma uit la persoanele din jurul meu, dar fiecare o ia in alta directie, intreb, dar mi se raspunde in nenumarate feluri... Oricit de puternica imi este personalitatea, cum m-as simti oare? Sigura pe mine sau pierduta in spatiu? Ei, atunci am inteles ca acele reguli nenegociabile, ca acele limite, sint pentru copii harta dupa care se ghideaza ca sa ajunga la destinatie sau macar pina in momentul in care inteleg mai mult din lumea care ii inconjoara. Mai spun doar ca aceste limite trebuie fixate cu fermitate, da, dar cu blindete si dragoste, prin repetitie, nu cu tipete si cu palmute... Si ca da, cred ca un copil poate intra in colectivitate in momentul in care are deja construit cit ce cit acest mediu securizant in interior dar si in exteriori , cind capata un pic de incredere in fortele proprii si se comporta ca atare si poate pasi in afara mediului familial (si aici virsta difera, eu as situa-o dupa doi ani macar, sau poate chiar si trei, dar poate fi si mai devreme spun unii parinti, depinde mult de copil si de colectivitatea in care merge), dar asta o spun in soapta, pentru ca supara tare de tot. CORNELIA, mami de AGATA, TUDORA si LISANDRU

Starile sufletesti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adinci. (Blaga)

[ruxandra_sb]

cam off-topic:

Citat:

citat din mesajul lui desiree dar nu i-as impune veci sa doarma la nu stiu ce ora, sa manance tot din farfurie sau sa manance si punct...astea tin de bioritmul lui si nu am sa ma apuc sa i-l dereglez ca am eu o chestie cu pranzul la ore fixe sau dormitul asijderea

.. eu cred ca orele de masa fac parte din igiena unei vieti sanatoase. Ca, daca nu vrea, nu tb sa-l stresezi sa manance.. asta-i alta poveste. Cu culcatul seara la o ora rezonabila.. tot asa. Normal, numai parerea mea. In plus sunt convinsa ca celor mici rutina le este de mare ajutor.. in sensul in care -astfel- au un oarecare control asupra mediului si a vietii lor. Anticipand ce va urma, se simt mai in siguranta. Sunt multe exemple.. ultimul de ieri cand G a protestat vehement ca l-am dus la masa in pantalonii de pijama si nu in cei de casa, ca de obicei. A tb sa-l iau din scaunul de masa si sa schimbam pantalonii.. si imediat s-a linsitit. _____________________________ Interesante punctele de vedere din postarile lui Lorelaim si Nelia.. sunt in asentimentul celor exprimate de educatoarele mai in varsta si prietena pshiholoaga. [mamica] de M (6) si G (1)

[dayanara]

principe si lorelaim, sfaturile voastre sunt de ajutor intr.adevar :) [url="http://community.webshots.com/user/dayannara"]ivan si dayanara[/url]

[flaviutza]

Ingrid, hai s-o luam altfel. cu teoreala.care spune asa: - prima perioada de anxietate, in jurul varstei de 6 luni. copilul nu mai vrea in brate la straini pt ca tocmai a cam realizat pe deplin cine-i mami si cine-s persoanele care au frecvent grija de el, le recunoaste imediat si nu vrea in brate la straini. bebeul de 2 luni habar nu are, in brate sa fie si ii e de ajuns. asta de 6 vrea la ala care il creste,punct. unii depasesc mai usor, altii mai greu perioada. Mai e una. nu mai retin exact pe unde, dar am citit fix exprimarea asta" la 18 luni, copilul devine umbra mamei" . intre 18-24 luni, a doua anxietate de separare. acum se intampla alta minune mare. copilul invata sa mearga. daca pana atunci se deplasa numai purtat de adult , avea impresia ca e cam una cu adultul, in special ca mama e o prelungire a sa care il ajuta sa se htaneascam plimbe, ajunga la obiecte,etc. cum pleaca singur, cum descopera ca mama e o perosna distincta si nu e legata de el, ca nu e o extensie a asa. unde mai pui ca mama incepe cu NU-urile, asta il ajuta si mai mult sa inteleaga ca mama e una si el e altul. Ajutat de toate aceste aspecte, copilul are prima revelatie, pargurge prima mare etapa a cunoasterii de sine, a realizarii eului. la 18 luni se recunoaste in oglinda, realizeaza ca acolo e EL, o persoana distincat. acest moment coincide de regula cu debutul acestei perioade de anxietate de la 18-24 LUNI. Constiinta de sine e realizata pe deplin in secunda in care copilul se refera la sine cu EU, dupa doi ani incolo. Evident si aceasta etapa e traversata diferit de copii, la fel cum unii trec cu manifestari urate prin perioada tantrumurilor, iar altii pasnic, la fel cum unii turbeaza la adolescenta si altii sunt sfinti. Acum depinde si de personalitatea copilului, unii sunt mai mamosi, altii mai independenti de mici,etc. Referitor la dormitul fara tine...mi se pare normal sa doarma si sa vrea sa doarma cu tine daca asa e invatata. a mea a fost invatata sa doarma cu mine, ta-su, pana la vreo 3 ani . abia acum doarme si cu bunicii sau matusa sau cine e cu ea la pranz. dar singura in pat.....nu prea. si nici n-o fortez, decide ea cand va vrea. Eu in locul tau n-as forta-o, oricum sa ramana singura. daca plange, e clar ca nu e pregatita. stiu teoria cu explicatul stiu teoria de la gradi ca trebuie scurtat momentul dar nu-mi surade, pentru ca nu sunt sigura de un aspect. Ok, plange si se obisnuieste. dar poate ramane cu o trauma, poate relatia de atasament sufera, atat timp cat copilul e fortat si nu e desprinderea lui benevola, naturala.In definitiv, si abandonatii se obisnuiesc in orfelinat,fara ambii parinti, nu mai plang dupa o perioada,dar raman traume imense. evident nu se compara situatiile, insa dupa mintea mea, relatia si siguranta ,increderea de sine , increderea in parinte ale copilului au de suferit daca il lasi sa planga. poate se obisnuieste ,cum se spune , cu asta,iar efectele si eventualele fisuri apar in alta parte. eu nu pot, cred ca e nociv sa-mi oblig copilul in aspectele astea ce tin de atasament. a...ca o oblig sa nu adoarma la 2 noaptea cum ar vrea sau sa nu se alimenteze numai cu dulciuri cum ea ar vrea....asta e altceva.

[desiree]

ruxandra, tocmai ca eu l-am lasat (si nu de la inceput, caci si eu ma stresam sa-i dau sa pape si sa doarma dupa o rutina da nu mi-a reusit veci cu el, asa ca l-am lasat in pace)..sa-si faca ale lui...eu il cred si mi-a demonstrat ca e perfect capabil sa-si faca singur programul de somn, joaca, papa..cu cat incercam mai mult sa-l fac sa faca ce TREBUIE..evident, din punctul meu de vedere, nu al lui ca pe el nu il intrebam..cu atat devenea mai incapatanat sa ma refuze si deja aveam probleme de comunicare...asa ca mi-am dat seama ca nu asta este calea cu el....dupa un episod de enterocolita am crezut ca nu va mai manca niciodata in viata lui nimic..dar acum de 3 zile mananca ca un taur,lucruri pe care nu le-a mancat niciodata...mananca si de la el si de la mine din farfurie si momentan sunt uimita de asta, poate ca a simtit si el foamea adevarata cu acel episod...caci imi spune mereu prin tot ceea ce comunica non-verbal sau verbal ce e dispus sau nu e dispus sa faca..si asta incerc sa raportez la orice activitate a lui de zi cu zi..mi-am dat seama ca trebuie doar sa-l ascult....si sa intervin doar cat sa nu se puna in pericol..si fiindca sunt foarte off-topic...pot sa spun ca tot ce se discuta aici se rezuma doar la :a interveni" sau nu in personalitatea lui, a-i impune sau nu,...limite sau activitati de care el chiar nu are nevoie in acel moment...cred ca e clar pt toata lumea unde ma situez eu..

---

Alina,mami de Mihnea-Octavian,un anisor si un pic