Eu nu am tata

[catale]

Asa este, noi, parintii, suferim mai mult decat copiii nostri, insa pana acum eu nu am vazut copii care sa nu fie afectati de faptul ca parintii sunt divortati. Situatii diferite: 1. Fata unei prietene. Acum are cinci ani. Parintii au divortat cand ea avea 3 ani. Pana atunci, tatal a fost prezent in viata ei. De la divort, tatal ba a facut parte din viata ei, la modul activ, ba a stat deoparte. Copilul trece de la stari de furie si suparare pe tatal ei la indiferenta si plange foaaarte mult. 2. Fata prietenului meu. Au divortat cand copilul avea tot trei ani. Ambii parinti prezenti si activi in viata ei, alaturi de ea in toate momentele importante. Acum fata are aproape 10 ani. Cand se supara, din diverse motive, spune: Mai bine mor, n-am avut si eu noroc de cand m-am nascut. Cu referiri evidente in acele momente la faptul ca parintii ei sunt divortati. 3. Fata mea, Cata - nu intelege rolul unui tata, doar intuieste. Eu si tatal ei ne-am despartit cand ea avea 3 luni; la 2 ani, dupa ce a inceput sa mearga la gradi, a intrebat: Unde e tati ? Si La 3 ani avea cosmaruri... Se trezea noaptea din somn, plangea si spunea: Tata ! Tata ! Eu nu i-am vorbit niciodata negativ despre tatal ei si nu am deschis acest subiect, am discutat cu ea doar cand ea a vrut sa vorbim pe aceasta tema. 4. Fata altei prietene. Are 7 ani, parintii au divortat cand ea era inca in burtica mamei. Tatal - prezent ca si tatal lui Cata, ocazional. Fata are momente in care se retrage si nu scoate un sunet, nu vrea sa se joace, sta intr-un colt si se uita in jos. Eu, una, recunosc ca fata mea este mai alintata si mai rasfatata, mai protejata decat daca ea ar fi crescut intr-o familie "clasica". Sunt convinsa ca va deveni, din acest motiv, mai "egoista", desi ma straduiesc sa ii evidentiez mereu cat de important e sa imparta totul cu altii, sa fie buna... Sunt convinsa ca va fi independenta. Pe de alta parte, fiind crescuta doar de catre mama, nu stiu daca va face eforturi deosebite, sa spunem, sa pastreze o relatie sau o casatorie (nu ma refer la situatii extreme, abuzuri etc), pentru ca stie ca se poate si altfel. Nu cred ca institutia casatoriei va insemna ceva pentru ea. Tatal lui Cata e dintr-o familie destramata, parintii lui au divortat cand el avea 14 ani. A suferit imens. Odata, ex-ul l-a sunat pe tatal lui (acesta fiind plecat din tara de muuulti ani) si i-a spus: Buna, sunt X. Tatal lui: Care X ? Imi aduc aminte cat a plans atunci ex-ul (nu eram casatoriti pe atunci) si cat spunea ca el niciodata n-o sa-i faca asa ceva copiulului lui, ca un copil e cel mai important lucru pe lume, etc, etc. Ei bine, el s-a schimbat la 180 de grade si acum imi spune: Si ce, lasa ca o sa inteleaga ea cand va creste... Sincer, cred ca acest comportament are ceva din modelul vazut acasa. Daca eu am putut sa cresc asa, lasa ca si Cata poate sa creasca asa. so... Cred ca e important ca ambii parinti sa fie prezenti si sa aiba un rol activ in viata copilului. Pe de alta parte, chiar si in cazurile cele mai bune, gen situatia fetitei prietenului meu, copilul tot are un of. Ra_mata, cand nu ai insa incotro si tatal nu vrea sa inteleaga acest lucru sau cand e mai bine sa-l tii departe de copil (cazuri extreme), atunci mai bine mergem pe un semi-adevar cu copilul: Mami si tati s-au iubit si asa te-ai nascut tu. Insa mami si tati nu s-au mai inteles bine si acum fiecare sta la casa lui. Dar tati te iubeste. Si mami te iubeste f. mult, cel mai mult... De ce nu am tata ? Ba ai, toti copiii au si mama, si tata. Copiii apar din iubirea lor, insa uneori mama si tata nu se mai inteleg si nu mai pot sta impreuna. De ce nu vine tati sa te vada ? E plecat la munca, stii ca si mami are perioade cand trebuie sa munceasca foarte mult... Asa si el. Dar o sa vina cand o sa poata... Chiar daca stii ca nu e asa, ca el nu va veni niciodata, copilul va intelege singur la unmoment dat asta, cel putin asa cred...

[A_Iulia]

Eu cred ca este foarte greu de delimitat cat anume este influenta lipsei unui parinte, si cat anume influenteaza alti factori. Sigur, daca vrem sa gasim o cauza, este foarte usor sa spunem: uite, din cauza ca nu are tata/mama, de aceea se comporta asa. Dar incercam sa vedem mai departe de asta? Incercam sa evaluam copii din familii normale, si sa nu fim surprinsi ca si ei au momentele lor in care se izoleaza, sau in care raspund ciudatenii? La fel, e foarte curios cum interpreteaza adultii diferite replici ale copiilor. Probabil cineva ar spune ca doar un copil traumatizat ar putea sa strige la 4 ani: "Mi-ati distrus viata!". - da, e din repertoriul fii-mii, si stiu si de unde a luat-o (dintr-un film cu Barbie). Dar sigur, s-ar putea explica, de ce nu, din faptul ca eu si tatal ei suntem divortati, si nu prin faptul ca de fapt e suparata ca o trimit la ora 11 seara la culcare si raspunde si ea cum a vazut ca raspund altii (cum la noi in casa nervi si replici la suparare nu prea exista, se inspira si testeaza modele de reactie din telenovelele ei) Apropo de baieti si de modelul masculin necesar - nu prea pot sa-mi dau cu parerea, nu stiu ce simte un baiat (totusi nasul nostru, un om 100% din toate punctele de vedere, a fost crescut intr-o astfel de familie, si nu as zice ca i-ar lipsi ceva). Eu mi-am dat cu parerea atat cat am avut experienta personala; stiu foarte bine ce am simtit si ce nu am simtit intr-o familie monoparentala, dar pot sa inteleg ca altii gandesc si simt altfel.

[ellej]

Citat:

citat din mesajul lui Adina Iulia Eu cred ca este foarte greu de delimitat cat anume este influenta lipsei unui parinte, si cat anume influenteaza alti factori. Sigur, daca vrem sa gasim o cauza, este foarte usor sa spunem: uite, din cauza ca nu are tata/mama, de aceea se comporta asa. Dar incercam sa vedem mai departe de asta? Incercam sa evaluam copii din familii normale, si sa nu fim surprinsi ca si ei au momentele lor in care se izoleaza, sau in care raspund ciudatenii? La fel, e foarte curios cum interpreteaza adultii diferite replici ale copiilor. Probabil cineva ar spune ca doar un copil traumatizat ar putea sa strige la 4 ani: "Mi-ati distrus viata!". - da, e din repertoriul fii-mii, si stiu si de unde a luat-o (dintr-un film cu Barbie). Dar sigur, s-ar putea explica, de ce nu, din faptul ca eu si tatal ei suntem divortati, si nu prin faptul ca de fapt e suparata ca o trimit la ora 11 seara la culcare si raspunde si ea cum a vazut ca raspund altii (cum la noi in casa nervi si replici la suparare nu prea exista, se inspira si testeaza modele de reactie din telenovelele ei) Apropo de baieti si de modelul masculin necesar - nu prea pot sa-mi dau cu parerea, nu stiu ce simte un baiat (totusi nasul nostru, un om 100% din toate punctele de vedere, a fost crescut intr-o astfel de familie, si nu as zice ca i-ar lipsi ceva). Eu mi-am dat cu parerea atat cat am avut experienta personala; stiu foarte bine ce am simtit si ce nu am simtit intr-o familie monoparentala, dar pot sa inteleg ca altii gandesc si simt altfel.

Cred ca si de sotul meu n-ar zice nimeni ca i-ar fi lipsit ceva. Insa eu stiu cate tzepe si-a luat de-a lungul adolescentei si tineretii din cauza prea marii increderi acordate unor indivizi. Si asta pentru ca totdeauna cauta in prieteni modelul masculin de care fusese privat in copilarie. Acum s-a invatat minte :):) nu mai crede ca daca bei 1 bere cu cineva sunteti si frati de cruce. Nu pare ceva grav, poate nici nu este, dar este un exemplu. Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu. If God created us in His image we have certainly returned the compliment.

[Tethys]

Hopaaa! Ma debusolati de tot! In primul rand... Ra_mata, nu te superi pe mine... dar, esti o persoana care "sterge" in urma ei... banuiesc ca nu vrei probleme [:-/]... dar, dupa ce ai primit raspunsuri... ca sa stergi... e cam... hmmhhh, hmmhhh... ma refer la alte subiecte, nu neaparat acesta... mde, cine-s eu sa comentez [:D]?!? In al doilea rand... va urmaresc raspunsurile, pentru ca ma intereseaza si pe mine... Siii... ma debusolati cu raspunsurile "negative" [bang]... Sper sa fie bine pentru puiul meu... si eu cresc singura un puiut... inca nu prea stie notiunea de "tata"... dar, ma interesez, cam ce raspunsuri i-as putea da... pentru binele lui, bineinteles. Numai bine tuturor [pup]. "Singura lectie de morala care este potrivita pentru un copil, cea mai importanta lectie pentru fiecare moment al vietii lui, este aceasta: ''Nu rani niciodata pe nimeni.'' " - autor: Denis Breeze . - eu completez: ... pentru ca, nu vei putea sti niciodata cat de mult rau si cat de multa suferinta poti cauza!!!

[ruxij]

Citat:

citat din mesajul lui ellej Citat: citat din mesajul lui Adina Iulia Eu cred ca este foarte greu de delimitat cat anume este influenta lipsei unui parinte, si cat anume influenteaza alti factori. Sigur, daca vrem sa gasim o cauza, este foarte usor sa spunem: uite, din cauza ca nu are tata/mama, de aceea se comporta asa. Dar incercam sa vedem mai departe de asta? Incercam sa evaluam copii din familii normale, si sa nu fim surprinsi ca si ei au momentele lor in care se izoleaza, sau in care raspund ciudatenii? La fel, e foarte curios cum interpreteaza adultii diferite replici ale copiilor. Probabil cineva ar spune ca doar un copil traumatizat ar putea sa strige la 4 ani: "Mi-ati distrus viata!". - da, e din repertoriul fii-mii, si stiu si de unde a luat-o (dintr-un film cu Barbie). Dar sigur, s-ar putea explica, de ce nu, din faptul ca eu si tatal ei suntem divortati, si nu prin faptul ca de fapt e suparata ca o trimit la ora 11 seara la culcare si raspunde si ea cum a vazut ca raspund altii (cum la noi in casa nervi si replici la suparare nu prea exista, se inspira si testeaza modele de reactie din telenovelele ei) Apropo de baieti si de modelul masculin necesar - nu prea pot sa-mi dau cu parerea, nu stiu ce simte un baiat (totusi nasul nostru, un om 100% din toate punctele de vedere, a fost crescut intr-o astfel de familie, si nu as zice ca i-ar lipsi ceva). Eu mi-am dat cu parerea atat cat am avut experienta personala; stiu foarte bine ce am simtit si ce nu am simtit intr-o familie monoparentala, dar pot sa inteleg ca altii gandesc si simt altfel. Cred ca si de sotul meu n-ar zice nimeni ca i-ar fi lipsit ceva. Insa eu stiu cate tzepe si-a luat de-a lungul adolescentei si tineretii din cauza prea marii increderi acordate unor indivizi. Si asta pentru ca totdeauna cauta in prieteni modelul masculin de care fusese privat in copilarie. Acum s-a invatat minte :):) nu mai crede ca daca bei 1 bere cu cineva sunteti si frati de cruce. Nu pare ceva grav, poate nici nu este, dar este un exemplu. Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu. If God created us in His image we have certainly returned the compliment.

Nu mi se pare deloc sigur ca de aia e sotul asa. Sincer, poate da, poate nu. Si taica-miu e asa si am vazut multi barbati care sunt asa...creduli.

[ellej]

Citat:

citat din mesajul lui ruxij [quote]citat din mesajul lui ellej [quote]citat din mesajul lui Adina Iulia Nu mi se pare deloc sigur ca de aia e sotul asa. Sincer, poate da, poate nu. Si taica-miu e asa si am vazut multi barbati care sunt asa...creduli.

Bine, nici eu nu sunt psiholog, nu bag mana in foc ca astea sunt cauzele, dar sunt destul de sigura ca i-a lipsit modelul masculin. Si de aici dorinta unui tata, chiar vitreg, teama de casatorie si de a face un copil (pe care si-a invins-o la un moment dat :)), atasamentul de mai toti barbatii prezenti la un moment dat in viata lui. Nu vreau sa zic ca toti copii care au doar un parinte au probleme. Dar cred ca e important ca fiecare copil sa aiba un model masculin si unul feminin in viata lui, indiferent ca e vorba de parinti, bunici, unchi etc. Si mai important sa aiba un model al propriului sex. Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu. If God created us in His image we have certainly returned the compliment.

[A_Iulia]

Eu cred ca e mai important sa aiba un model de sex opus la maturitate [:D]

[Fania]

Personal nu prea cred in teoria "model de sex opus la maturitate" Am crescut intr-o familie monoparentala de la 2 ani cand au divortat parintii mei. Nu am simtit niciodata lipsa tatalui din viata mea, care nu s-a implicat cu nimic, nu l-am dorit aproape de mine, nu m-a afectat cu nimic faptul ca el nu exista in viata mea. am raspuns intotdeauna simplu: parintii mei sunt despartiti. PUNCT. Cred ca e mult mai important sa oferi copilului acel echilibru necesar, dragostea neconditionata si siguranta ca esti intotdeauna acolo (mai ales in perioada tulbure a adolescentei), mult mai important ca un copil sa creasca in liniste ocrotit si vegheat cu dragoste decat cum citesc pe forum in familii in care exista scandaluri, certuri, discutii. Mama a stiut sa fie prietena mea, confidenta mea, mama mea, sufletul meu. M-a crescut pe mine, mi-a crescut si baiatul desi a fost intotdeauna "o mama singura". Dar o mama fantastica. Cred ca si tu poti fi ra_mata si tu cryna. Iar la intrebarile lor cred ca veti sti sa gasiti cel mai bun si curat raspuns. [url="http://s218.photobucket.com/albums/cc189/Stefania1007"][poze][/url]

[A_Iulia]

Fania, ma refeream la modelul de sex opus de aceeasi varsta la maturitate (adica partenerul de viata) Altfel, sunt perfect de acord cu tine. Conteaza foarte mult cum gestioneaza situatia parintele singur, si mai conteaza si temperamentul copilului.

[Fomalhauti]

Am mai scris parerea mea.... In felul de-a fi al unui om, in temperamentul lui, in modul in care priveste viata, are mai multa importanta genetica. Oamenii se nasc foarte diferiti, bebelusii sunt foarte diferiti. Am 6 copii, crescuti de aceeasi mama si acelasi tata. Am mai scris, daca psihologii cauta cu lumanarea pot gasi diferente intre situatiile lor (gen ordinea nasterii, implicarea bunicilor...) Copiii sunt foarte diferiti. Fiul meu nr.2 este un tip negativ, vede partea goala a paharului. Daca exista ceva de reprosat cuiva, o va face. Daca nu exista, va interpreta si va gasi....Daca as fi fost despartita de tatal lui, mi-ar fi reprosat asta, ar fi facut o tragedie din asta. Asa isi arata nemultumirea ca are multi frati. Daca ar fi fost copil unic ar fi fost nemultumit de asta. Mereu traieste cu impresia ca lui i se fac nedreptati (in clasa intai era suparat ca pe el nu il asculta cand ridica mana, in clasa a opta a facut o adevarata tragedie din faptul ca el a fost prins cand copia in timp ce altii nu au fost prinsi...) Atat fiul meu negativ cat si fetita mea fac scrima. Niciunul nu este stralucit. Ambilor le place fiindca nimeni nu-i obliga sa faca scrima si de-a lungul timpului au renuntat la multe alte sporturi. Fiica mea este un adevarat exemplu de sportivitate (asa vad eu lucrurile ca mama si ne-sportiva, antrenorul ei probabil este necajit ca "nu-i pasa"...). Fetita mea, indiferent daca pierde sau castiga, zambeste, da mana cu adversarul.Realitatea este ca pe ea a amuzat-o lupta, de aceea face scrima...Fiul meu a invatat intre timp ca este obligat sa dea mana, dar se vede clar ca o face impotriva vointei lui. Daca a pierdut se uita urat, suparat, daca a castigat are un mic zambet rautacios....La inceputul concursurilor de scrima arunca masca, plangea.... Pot sa va dau zeci de exemple din copilaria lui pe baza carora psihologii ar fi concluzionat ca are o suferinta. De fapt, am si fost la psiholog. De fapt, am fost la mai multi psihologi. Care au avut pareri diferite...Oricum, cea pe care eu am considerat-o cea mai buna, mi-a explicat ca a suferit copilul cand eu am nascut alt copil si "l-am alaptat in fata lui". Dar pot sa va spun ca am intrebat "Bine, dar in situatia asta au fost si fratele lui mai mare si sora lui." "El este altfel." Pana la urma si psihologii recunosc.... Nu va mai faceti atatea probleme. E bine cand copilul are ambii parinti langa el. Eu cred ca e bine sa existe si frati si bunici si tot ce se cheama "familie extinsa". E bine cand exista si prieteni, in general, o "situatie sociala" fireasca. Dar nu este nicio tragedie daca lipseste cate ceva...Eu nu cred ca un copil are probleme psihologice majore de durata daca parintii se despart. Probabil la inceput are probleme de adaptare la o situatie noua. Ca si atunci cand se naste un frate. Apoi copilul se adapteaza....Fiecare in felul lui.