Ratiunea instinctului(exista asa ceva?)

[nume]

Catalynna, nu e vorba de un singur diagnostic. Unul singur, care nu stigmatizeaza(cum e autismul), ar fi usor de acceptat. Copii autisti se pot integra, chiar bine. Ieri seara era la televizor, pe AXN, un episod dintr-un serial despre bacteriologi, epidemii si arme chimice(nu tin minte cum se cheama), in fine, unul dintre cercetatorii din echipa este autist... In astea cateva zile,in timpul petrecut cu ei, mi-am dat seama de faptul ca taria nu sta in a pastra copilul... Ci a-l lasa. Calea care pare cea mai simpla nu e cea mai usoara. Nu vorbim aici de saracie afectiva, de lipsa de educatie, de egoism. Din contra. Sa asumi ca astea ``sunt motivele`` pt care orice parinte si-ar abandona copilul, inseamna sa privesti simplist. Cum spunea cineva mai devreme, ``instinctul e mai puternic si are impact mai mare``... de acord. O sa exemplific, cu toate ca n-am avut intentia: Mi-am adus aminte zilele astea si de conversatie pe care am avut-o cu ani in urma cu un om simplu, muncitor in constructii. Avea vreo 50 de ani si situatia familiei lui era asemanatoare, nu asemanatoare, identica cu cea relatata de Porumbita. Sotul meu, care e cea mai echilibrata persoana pe care o cunosc, si-a adus aminte de o situatie similara, vecini in orasul unde a copilarit. Cand a plecat familia era destramata, baiatul cel mare plecase de acasa, tatal la fel, copilul, adolescent de acum se masturba in fiecare zi in fata blocului. A avut ezitari la intrebarea mea``noi l-am lua casa, nu?!`` si n-am insistat. Astea sunt cele mai realiste scenarii... Punctul meu de vedere este ca sa ``pui la zid``un cuplu care ia o hotarare ingrozitor de dureroasa dar lucida(repet ca nu stiu daca e cazul lor), nu face decat sa oblojeasca constiinta celui care da verdictul. nume

[Elise]

quote:

---

... taria nu sta in a pastra copilul... Ci a-l lasa. Calea care pare cea mai simpla nu e cea mai usoara. Nu vorbim aici de saracie afectiva, de lipsa de educatie, de egoism. Din contra. Sa asumi ca astea ``sunt motivele`` pt care orice parinte si-ar abandona copilul, inseamna sa privesti simplist. ...Cand a plecat familia era destramata, baiatul cel mare plecase de acasa, tatal la fel, copilul, adolescent de acum se masturba in fiecare zi in fata blocului.

---

nume, hai sa nu facem din negru alb..... Exista intr-adevar situatii in care problema se pune in felul urmator: II este mai bine cu mine? Sau ii e mai bine in alta parte? Daca esti sigur, dar sigur, ca LUI ii e mai bine in alta parte, trebuie sa faci ce e mai bine pentru el. Si asta e tarie de caracter. Dar e vorba de cum ii este LUI, nu TIE mai bine. Iar unui copil ii e "mai bine" in orfelinat atunci cind mama doarme in ghena, si nici atunci. Deci nu e vb. de nici o calitate de genul asta la o familie care nu-si ia copilul acasa ca sa nu-si destrame casnicia, situatia materiala, sa nu "imbatrineasca cu 15 ani" si sa fie sigura ca nu-si lasa celalalt copil de izbeliste. Cit timp iti pasa mai mult de casnicia ta si de banii din buzunar decit de copil, asta e doar un egoism monstruos. E evident, si, da - simplu. Nu simplist. Ci simplu. Intre doi copii nu poti sa alegi - poti sa alegi sa nu-l faci pe al doilea, dar, daca el exista, niciodata nu poti sa spui ca unul dintre ei, de ex. primul e prioritar. De ce ar fi prioritar? Pentru ca e sanatos?! Consideram ca ambii copii sint egali. Deci, daca ar fi vorba doar de unul , ai avea doar unul: pentru el care ar fi raul cel mai mic: sa-i faci un frate sau o sora sau sa il ABANDONEZI?! Decizia e a lor, nu-i poate obliga nimeni sa-l ia: dar nici nu poate spune cineva "vai, ce oameni cu echilibru si verticalitate ati fost voi ca v-ati aruncat copilul bolnav cind avea nevoie de voi". Elise & [url="http://i177.photobucket.com/albums/w214/bblisa/63.jpg"]BBLisa[/url]

[nume]

Aceasta este doar parerea mea. Parerile mele nu sunt extreme, sunt bazate pe concluzii trase in urma unor experiente subiective de viata. Intre aceste experiente NU se afla maternitatea. Eu cred ca in situatia data nu exista bine sau rau ci alternative mai bune sau mai rele pentru fiecare femeie sau familie in parte in functie de experientele personale si aspiratiile ei/lor. Pentru o femeie care doreste/poate sa se identifice cu copilul sau, sa substituie orice reusita a lui(se dezvolta, are reactii fiziologice normale)cu cele pe care le-a avut sau cunoscut pana atunci raspunsul vine de la sine. Cred ca da, depinde de nivelul de aspiratii al fiecareia si de modul in care valorizeaza alte aspecte ale vietii ei si ale membrilor familiei. Cred ca daca copilul nu poate constientiza niciodata daca ii e bine sau rau, atat timp cat nu poate(nu e dotat) dobandi prin educatie notiuni de bine sau rau, notiunile astea trebuie prelucrate prin perspectiva si din punctul de vedere al parintilor. Si da, mai cred ca e necesar sa poti alege intre doi copii, daca unul dintre ei are sanse si celalalt nu. Scriu la subiectul asta, pe care l-am deschis, cu o strangere de inima... ca agnosticul intrebat daca crede in Dumnezeu. Nu mi-am propus sa discut concretul. Astea sunt dubiile/parerile mele, nu ale lor. In mod sigur e o infima/iluzorie parte din chinul pe care l-as simti daca m-as confrunta cu o asemenea problema. nume

[Elise]

nume, nici eu n-am apreri extreme, ca pina acum n-am spus ca trebe impuscat nimeni. Insa balantza dintre "aspiratii", ratiune, instinct sau cum le denumesti tu se traduce: sa am grija de copilul meu daca e bolnav sau ma incurca si mai bine il arunc pe asta si fac altul mai bun. Punct. Ce sa ne ascundem atit.... Asta era intrebarea, nu? Foarte complicat dpdv psihologic....[alcool] Elise & [url="http://i177.photobucket.com/albums/w214/bblisa/63.jpg"]BBLisa[/url]

[Mindy]

O Doamne... Ghinionul acestui puisor mic si nevinovat este ca s-a nascut cu probleme grave de sanatate. In optimismul meu eu sper ca norocul lui este ca a venit pe lume intr-o familie calda si iubitoare care totusi nu va lua decizia de a-l abandona niciodata. Puiutul are nevoie de sinul mamicii lui, de bratele calde ale parintilor, de un zimbet, de toata dragostea din lume... Este fetita sau baietel? poate fi alaptat? Sint sufleteste alaturi de prietena ta... Sper din tot sufletul sa iasa din discutie problema abandonului.

[marci]

Lucrurile nu sunt intotdeauna albe sau negre desi, in unele situatii, cum este cea descrisa de nume, bine ar fi sa fie asa! Orice alegere ai face implica durere, problema pe care si-o pun parintii este, probabil, daca celalalt copil merita sa fie sacrificat. Eu am o prietena care a avut un frate cu handicap sever si a ramas cu sechele in urma convetuirii alaturi de el. Celalalt frate, cu un am mai mare decat copilul cu probleme, la varsta de 5 ani nu stia sa vorbeasca. Nu cred ca are sens sa va spun ca nici acum nu straluceste pentru ca nimeni nu a stat sa descopere ce potential avea. M-a socat cand mi-a povestit prietena mea cum percepeau ei situatia si cata frustrare au acumulat. Sa nu credeti ca pledez pt vreuna din variante; tot ce pot sa spun e sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea de o asa nenorocire!

[ellej]

Nume, nu cred ca ii pune cineva la zid, Doamne fereste. Doar ca Elise are dreptate; iti poti pansa constiinta daca vrei, sau poti sa fii cinstit cu tine insuti. Nu stiu despre ce boala e vorba, dar ma gandesc ca ar putea face un compromis; nici sa-l faca pe cel mare frustrat acordand toate resursele (de orice natura) celui bolnav, dar sa-l ia totusi acasa si sa se ocupe atat cat se poate si de el. Adica nu sa-si vanda casa pentru o operatie cvasi-inutila, dar macar sa stie ca nu e parasit cine stie pe unde. Este chiar imposibil? Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu. If God created us in His image we have certainly returned the compliment.

[ruxij]

Totusi, de ce nu ne spui care este diagnosticul, daca tot ai deschis discutia, e asa mare secret? Eu nu mai zic nimic, oricum familia respectiva va lua decizia care o sa li se para lor a fi cea mai corecta, indiferent ce zicem noi. Imi pare foarte rau pentru ei.

[aissa]

Daca ei care nu-s muritori de foame se tem ca acest copil, daca il vor pastra, le va consuma resursele, daca acest copil are nevoie ca sa atinga acea medie de viata de 40 de ani de niste tratamente si interventii costisitoare pe care nu cred ca le va suporta nici o "organizatie" decizia lor (pe care o ghicesc deja luata din moment ce o pot lua in calcul) de a-l abandona este in mintea mea egala cu decizia de a-i opri oxigenul. Adica nu vorbim de un simplu anabond ci de decizia de a-i curma suferinta mai repede. Repet, daca ei ca parinti pot dormi linisiti alaturi de copilul lor perfect in familia lor perfecta, sa fie clar ca nici un asistent din nici o organizatie nu poate tine loc de mama, tata, frate si in nici un caz nu va sta cienva alaturi de acest copil sa ii acorde macar alinare daca bani de operatii nu. Tragic ca sunt pusi in aceasta situatie dar si mai tragic ca nu dau deloc dovada de omenie, se leapada de copil.... [url="http://new.photos.yahoo.com/temiscris/albums"]Poze[/url]

[A_Iulia]

Eu inteleg perfect ce spui. Am o prietena cu 2 copii mari. A nascut de cativa ani pe al 3-lea. La nastere - diagnostic - copil cu SD. A fost intrebata: doriti sa-l luati acasa sau nu? Aceeasi dilema a avut-o. Pentru ca resursele financiare/afective ce trebuiesc alocate unui copil cu astfel de probleme sunt infinit mai mari decat cele alocate unui copil obisnuit. Nu este asa simplu. Si nu dragostea, ci instinctul functioneaza aici. Instinct care la om este total invers: animalele isi parasesc puii cu handicap. Este legea naturii. Exemplarele sanatoase rezista. La om este altfel. Instinctul de mama (si sincer iti spun ca nu ai de unde sa-l stii pana nu-l traiesti pe pielea ta) te indeamna sa faci moarte de om pentru ce e nascut din tine. Sa-ti spun ce a facut prietena mea? A luat copilul acasa. Intre timp, au avut ceva sanse financiare - le este bine, au suficient, se ocupa cat pot de toti. Probabil ca nu ar fi putut trai cu vina ce ar fi simtit-o oricum si oricate argumente si-ar fi adus. Mai am un caz. Putin altfel. Un coleg. Copilul nascut cu malformatii majore...au luptat supraomeneste medicii sa-l tina in viata...au facut deja spe operatii...niciodata copilul nu va avea sansa sa fie copil normal...nu este vorba de sacrificiul parintelui aici, ci de copil in sine - cat bine ii faci daca lupti cu voia lui Dumnezeu sa-l tii in viata? Copilul nu va putea niciodata sa mearga, sa vorbeasca, sa aiba prieteni - este oare calea ce trebuia de urmat, sau cateodata trebuie sa ne dam un pas in spate? S-a luptat pentru binele copilului, sau pentru egoismul parintilor? Eu nu am raspunsul la intrebarile astea. Si imi doresc sa nu fiu niciodata in locul lor...probabil ca as face la fel si as lupta cu Dumnezeu chiar, tot din egoism. Orice decizie o sa ia prietena ta...sper sa fie impacata toata viata cu ea, fie de e da, fie de e ba. Adina + [copil]Olivia Karla 04.03.2004