despre parinti

[capra cu trei iezi]

vi se pare corect, moral sa ne invinuim parintii de un anumit comportament? poate ca nu au facut anumite lucruri cu intentie, au facut-o din nestiinta, fara rea vointa si ne-au influentat negativ si in viata de adult. este corect, avem dreptul sa-i judecam? (nu ma refer totusi la abuzuri grave). apropo de limitele relatiei parinti-copii, si eu as avea ceva de reprosat, dar traiesc in acelasi timp cu teama ca poate si copiii mei, pe care ma straduiesc sa-i cresc cum pot si stiu eu mai bine, ar avea intr-o zi ce sa-mi reproseze. voi ce parere aveti? m-a pus pe ganduri subiectul cu limitele relatiei parinti-copii, dar cu fata intoarsa spre relatia cu parintii nostri! capra cu trei iezi cucuieti, si ce cucuieti!

[daniela_b]

Daca nu vorbim de abuzuri, NU, nu avem (sa-i spunem dreptul, sa le reprosam vehement) ce le reprosa. In fond, sintem ceea ce sintem datorita lor. Si chiar de putem pune pe linga cuvintul "datorita" si expresia "din cauza" in sensul ca ne-au creat si diverse frustrari, eu una, vorbind strict in numele meu, tot nu le reprosez, am ales sa repar de una singura ce consider ca au stricat ei, ca adult cu mintea de acum, sint capabila sa o fac si nu stiu daca e de la providenta, destin, noroc, sansa, gene, inteligenta nativa (atit cit este) dar probabil ca si intelegerea situatiei tot lor le-o datorez. Mi-as fi dorit ca ei sa faca alegeri mai bune pentru mine, in vremea cind eu nu puteam sa o fac insa nimic nu ma impiedica sa aleg de acum incolo. Exemplu: mi-as fi dorit sa nu spuna NU cind eu am cerut sa merg la liceul de arta, pe urma cind s-au incapatinat sa rida de dorinta de-a merge la IATC pe criteriul: pune mina si fa meserie serioasa, nu prostii! Insa cred ca au facut-o din teama lor pentru mine sa nu esuez si nici pina in ziua de azi nu stiu daca aveau dreptate sau nu. Poate ca m-au pazit de esec, poate ca dimpotriva mi-au rapit o sansa. Indiferent de cum stau lucrurile, cred ca dupa majorat multi adolescenti au sansa de a demonstra parintilor ca s-au inselat, fara a transforma asta intr-un repros. Qi

[mihuta]

Hai ca scrisesem ditai mesajul si l-am 'matrasit' din greseala. Sunt de aceeasi parere cu daniela_b, cand te maturizezi trebuie sa incetezi sa vezi in mama si tata pe Hera si Zeus, sa ii privesti mai cu obiectivitate si detasare, ca pe niste oameni care au facut ce au considerat de cuvinta la momentul potrivit. Oricum gasirea identitatii este un proces dureros, pentru ca te gasesti si te formezi din ciocnirile (metaforice) cu formatorii tai (in principal parintii dar si alte persoane reprezentative in copilaria ta) prin asemanarea sau disocierea de anumite trasaturi sau comportamente ale lor. Toti avem nostalgia acelei iubiri a mamei din primii ani de viata, cand toata atentia era asupra noastra. Odata cu varsta pierdem o parte din acea atentie si incet incepem sa ne simtim frustrati, nedreptatiti uneori, alteori chiar neiubiti. Dar realitatea arata ca dragostea excesiva strica, copilul are nevoie sa isi gaseasca propria identitate pentru a putea parasi cuibul, a taia cordonul ombilical afectiv (in sensul de dependenta emotionala) si la timpul potrivit sa isi cladeasca propria famile alaturi de o alta persoana. Datoria noastra de adulti e sa ne vindecam prin resurse proprii ranile copilariei (daca exista ) sa le integram in noi si sa mergem mai departe. Nu sa traim intr-o perpetua revolta fata de parinti. Sper sa gandeasca si copii mei la fel. [gravi] 14s + [fetita] Sophia 80%

[Elise]

Depinde de situatie: daca vorbim de niste parinti care au aruncat bblusul la coshul de gunoi, asta da, poate "anula" faptul ca l-au facut. Dar, cit timp vorbim de niste parinti care s-au straduit cum au putut si cum s-au priceput mai bine sa isi vada copiii mari... nu, nu cred ca trebuie judecati. In fond, foarte multi nu aveau acces la sursele de informatii de acum, modul in care este privit copilul la ora actuala este net diferit de modul in care era privit acum 30-40 de ani. Sa le reprosam ca nu ne-au crescut dupa standardele noastre - cele actuale - este ca si cum i-am invinui ca n-au ghicit in cafea cum va evolua omenirea. In plus, sint convinsa ca toti facem greseli, ca parinti...mai mici, mai mari - in functie de personalitate, de mediu, de educatie. Multi dintre noi invata din mers, asa au invatat si ei "meseria" asta de parinte. Cred ca atitudinea cea mai sanatoasa este sa intelegi ca au facut ce au putut, si, daca nu esti multumit de tine sa imbunatatesti tu, ca adult, "rezultatul lor" - incepind de la 18, 19, 20 de ani... ai foarte mult timp la dispozitie. Spun ca e atitudinea sanatoasa pentru ca a trai in ura si cu sentimentul ca ai fost marcat, nedreptatit, nenorocit, si niciodata nu vei putea recupera - sau cu certitudinea ca nu esti vinovat deloc de ce ti se intimpla, altcineva te-a "teleghidat" asa - inseamna sa porti o povara prea mare, prea mult. Conflictele trebuie inchise. Inclusiv, sau mai ales cele cu parintii. Elise & [url="http://i177.photobucket.com/albums/w214/bblisa/63.jpg"]BBLisa[/url]

[kariguld]

Buna seara! Daca stau si ma gandesc bine, acum adult fiind, om mare cu scaun la cap cum se zice, ce rost ar mai avea sa reprosez parintilor anumite lucruri?? Intrebarea asta mi-am pus-o si eu, de multe ori, am avut poate si ce sa le reprosez, dar cand m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca nu merita sa spun niste lucruri din trecut, care nu se mai pot schimba acuma orice as spune eu!! In general ma gandesc ca reprosurile tarzii nu fac decat sa raneasca si nu aduc nimic constructiv. Odata, l-am auzit pe tatal meu spunand catre sora sa mai mare:"imi dau seama abia acum, dupace au crescut copii, ca am facut anumite greseli, dar ce mai pot schimba? sunt constient ca au sa-mi reproseze anumite lucruri la un momendat.... ma pregatesc pentru momentul acela, caci nu-mi va fi usor." Desigur ca situatia difera de la familie la familie, iar cei care vor sa reproseze si au motive sa o faca....ei stiu mai bine ce-i de facut, insa noi adulti fiind ar trebui sa ne gandim daca noua ne-ar place ca intr-o buna zi copii nostrii sa ne reproseze una alta. Bine a spus Elise, am crescut in alte timpuri, acuma sunt altele, iar cand copii nostrii vor creste, vor veni altele... si tot asa... Corect poate ca e bine sa o facem, dar moral....e mai bine sa nu-i invinuim pe parinti! Siguri ca multe lucruri le-au facut din nestiinta, din lipsa de timp sau informatie, prea putini parinti care au facut anumite fapte din rea vointa. Tine de principiile fiecaruia daca vrea sa-si judece parintii sau nu, sa nu uitam ca si noi suntem parinti si intr-o buna zi ai nostrii copii ne pot judeca... Kari

[annnna35]

Buna Si eu am tendinta de a-mi invinui parintii pt ceea ce sunt, sau mai degraba pt ceea ce NU sunt. Nu sunt o tipa bataioasa, curajoasa, pt ca ei nu m-au incurajat niciodata sa fiu. Totusi, multe din calitatile mele sau din oportunitatile mele din viata le datorez lor, deci nu le voi reprosa nimic in fatza, ci voi avea grija, atunci cand voi avea copiii mei, daca va da Dumnezeu, sa nu repet aceleasi greseli. Eventual sa fac altele...[}:)] Am dreptul sa comit greseli si sa nu fiu intotdeauna perfect.

[tora97]

NU.. nu avem acest drept, si nu pentru ca asa scrie in Cartea Sfinta ci pt ca ei ne au crescut si oferit ceea ce au crezut ei ca este mai bine pt copii lor in acel moment! Si parintii sint oameni si ei pot gresi Desi ii privim, uneori, ca pe niste zei, descoperim odata cu trecerea timpului ca sint niste fiinte supuse greselilor! Si eu, la rindul meu, m am pomenit reprosindu i mamei mele una, alta..pina cind sotul meu mi a deschis ochii si am inteles atunci, abea atunci (dar mai bine mai tirziu decit niciodata) sufletul, zbuciumul vietii mamei mele Datorita lui mi am privit mama cu afectiune in utlimul ei an din viata si tot datorita sfaturilor lui nu am avut ce mi reprosa atunci cind ea a disparut fara sa ne anunte din viata noastra! Sint la rindul meu parinte! Fac ce ma pricep mai bine pt a le fi bine puilor mei, desi uneori/deseori ei nu sint de acord cu mine/noi si deciziile luate. Le explicam acest adevar: incercam sa facem ce i mai bine pt ei, dar sintem oameni si se poate sa mai si gresim! [url="http://community.webshots.com/user/tora97"]poze multe cu noi[/url][foto][url="http://good-times.webshots.com/album/551940014PFgtLL"]Ana a implinit un an[/url][foto][url="http://good-times.webshots.com/album/554582211ZUiOLU"] 2006[/url][foto][url="http://good-times.webshots.com/album/557637684wPafYA"]2007[/url][foto] "da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez

[ina78]

Off ... cce subiect si taman azi. Doar ce m-am luat in corne cu mama dimineata. O sa va spun pe scurt dar fara sa ma atacati va rog... ca stiu ca am gresit, iar acum am lacrimi in ochi. Mama m-a educat si invatat mereu sa fiu ambitioasa, sa lupt pentru ceea ce cred si ceea ce sint. Sa nu cedez la un pumn in masa si mai ales sa nu plec capul in fata celor care tipa mai tare. Si iata cum tot ceea ce m-a invatat pe mine descopar ca nu face ea... an de an, luna de luna... inca de cind am inceput sa prind "finetile" vietii. Si ma oftic de nu mai pot... ea de ce nu e ca mine, de ce cedeaza mereu, de ce accepta lucrurile pe care eu nu le-as accepta. Ea a fost educata cu capul plecat, cu acea supunere care trece de bunul simt ... si acum suporta consecintele... consecinte pe care eu cu greu reusesc sa ma stapinesc sa le tratez cu "asa a fost sa fie". Off... "O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara."

[mihuta]

Pai mama ta te-a educat pe tine asa pentru a evita ca tu sa traiesti o viata similara cu a ei, sau poate a cultivat in tine calitatile pe care si le-ar fi dorit sa le aiba. [gravi] 14s + [fetita] Sophia 80%

[ina78]

Mihiuta sint convinsa ca asa e ... in schimb imi pare rau ca o invinuiesc, chiar am cert cu ea pentru niste "aberatii"... caci nu stiu cum sa le spun... Sint constienta ca a incercat sa-mi dea ecea mai buna educatie, sa-mi ofere totul si sa ma invete sa supravietuiesc in aceasta socetate... dar nuneori uit si fac o mie si una de gafe... "O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara."