Copilul captiv (9)

[Clori]

Alba, m-a impresionat povestea ta. Eu cred ca esti deja pe drumul cel bun catre vindecare, pentru ca e nevoie de foarte multa putere sa recunosti ca parintii nu te-au iubit si ca nu se vor schimba niciodata. Eu cred ca aceasta recunoastere, in primul rand fata de tine insati, este primul pas spre a rupe dependenta bolnava care te leaga de ei. Aceasta dependenta vine, de fapt, din nevoia ta de a fi iubita de ei, de a ti se recunoaste meritele, de a fi respectata... Intr-un fel tu stii ca, daca aceste lucruri nu au venit pana acum din partea lor, nu vor mai veni niciodata. Dar nu vrei sa recunosti fata de tine. Mai speri cate putin in fiecare zi, facand tot felul de compromisuri fata de ei... Scrii ca ai un sot bun, foarte bun. De ce ti-e frica sa te deschizi in fata lui? Pe mine, de exemplu, m-a ajutat foarte mult sa discut cu sotul meu, sa inteleg, din ceea ce-mi spunea el, relatia mea cu parintii din afara. Sa-i vad asa cum sunt. Si am realizat ca, daca parintii mei ar fi fost niste oameni straini pentru mine, as fi fugit mancand pamantul, avand in vedere ce fel de oameni erau... Dar nu, n-am fugit. Am realizat ca fuga n-ar fi fost deloc o solutie. N-as fi facut decat ceea ce faceam mereu, sa ma feresc de conflicte (in special cu ei) disparand pentru o vreme, pana reuseam sa ii iert si sa ma intorc. Iar lucrurile continuau asa... ei neauzind niciodata de la mine ceea ce aveam si eu de spus referitor la ce se intampla. Am ales sa-i confrunt cu adevarul. Le-am spus ca-i invinovatesc de ceea ce mi se intampla, de ceea ce am ajuns din cauza lor. Le-am spus ce simteam. Si, in momentul ala, nu m-am mai temut ca or sa dispara din viata mea, ca n-or sa-mi mai vorbeasca niciodata. M-am simtit puternica, luptand prima oara pentru mine! Si asta mi-a ajutat enorm. Dupa aceea relatia dintre noi s-a schimbat (atat cat au putut ei sa inteleaga). Au inceput sa ma priveasca pur si simplu ca pe o alta fiinta omeneasca, cu viata ei, cu dorintele ei proprii, nu ca pe o extensie a lor, pe care s-o manevreze dupa propriul lor interes din acel moment (si parintii mei au continuat sa ma abuzeze dupa ce m-am casatorit si am plecat din casa lor, prin dependenta mea fata de ei). Au inceput sa ma asculte cand am ceva de spus... Din pacate, nu cred ca au ajuns sa ma si iubeasca, asa cum am dorit. Dar i-am iertat. Am inteles ca si ei au fost niste copii captivi, ca defectul provine de la sufletele lor, nu de la mine... Insa astazi ma iubesc eu! Si nu mai am nevoie de carja pe care eventual mi-ar fi putut-o oferi ei... Acum cateva luni tatal meu a murit. Si mi-am dat seama ce important a fost pentru mine ca desprinderea emotionala de ei a fost facuta inainte de acest moment. Am suferit mult. Mi-am amintit si bune, si rele... M-am rugat pentru el, sa fi ajuns intr-un loc mai bun. Dupa ce l-a pierdut pe tata, mama a devenit mai intelegatoare, mai linistita, se poarta mai frumos cu mine, desi nici ei nu s-au inteles bine si am auzit si eu de multe ori ceea ce povesteai si tu „omul asta o sa ma bage in pamant!” etc... Nu trebuie neaparat sa vorbesti cu ei acum. Asteapta pana cand vei fi pregatita. Si chiar daca momentul confruntarii n-o sa vina niciodata, nu trebuie sa disperi. Incearca sa te intaresti pe tine, sa ajungi sa te iubesti, sa te respecti, sa ai grija de tine, sa-ti dai tie toate lucrurile care ti-au lipsit. Fii buna cu copilul din tine! Are atata nevoie de mangaiere... nu-l ignora, chiar daca nu te deschizi fata de cei din jur ca sa vorbesti despre asta. Primeste o imbratisare calda de la mine si mai vino si povesteste pe aici, poate iti va fi de ajutor. Scars remind us where we've been. They don't have to dictate where we're going…

[Lorelay29]

interesant topic !

[alba68]

Multumesc inca o data fetelor... Multi ani aceste lucruri au ramas inchise intre peretii casei noastre si mult timp dupa aceea eu si sora mea am realizat ca nu erau normale. Pina acum mi-am tinut totul ascuns in sufletul meu, acum citiva ani am spus cite ceva unei prietene. Dar nu m-am deschis niciodata complet asa cum fac acum. Dupa ce mama i-a zis fetei mele de avort am decis ca nu mai e posibil sa stam impreuna si de atunci am evitat sa vorbesc cu ea (cu exceptia Craciunului), nu am mai fost in Romania si ei nu au venit aici (e aproape un an de atunci). Parintii mei lucrau amindoi si aveau un servici bun, tata chiar cistiga destul de mult. Nu ne lipseau banii, dar nici nu inotam in aur. Tatalui meu ii placea "sa dea mese mari". Invitau (atunci cind nu erau certati) circa 16 persoane la masa si mama (care era bucatareasa de profesie) gatea o gramada de bunatati. Eu care in viata mea nu am avut la scoala un sandwich cu sunca presata sau cascaval, cind dadeau mese aveam frigiderul plin de sunca presata, cascaval etc dar nu aveam voie sa maninc: erau ptr. musafiri. La plecare musafirii primeau de la mama cite un pachetel: friptura, pachet cu unt, snitele. A doua zi la scoala eu nu aveam nimic de luat. Odata i-am zis tatalui meu si el mi-a zis "sa-mi iau ciorba, ca aia ce are, nu e buna ?" Mama se dadea peste cap ca sa iasa bine mesele astea, ca sa vada lumea ce sotie buna e si cit e de gospodina, dar pe urma cind era certata cu tata, nu mai gatea si era frigiderul gol. Odata tata mi-a promis ptr. prima oara ca imi serbeaza ziua mea de nastere (implineam 8 sau 9 ani). Fericita incep sa zic deja colegelor. Dar tata mi-a serbat-o cu prietenii si anumite rude (toti adulti), a dat o masa mare. Pacat ca nimeni nu stia ca e ziua mea. Decit o pereche de prieteni mi-au adus un cadou ca ei nu aveau copii (de fapt pe urma au adoptat unul) si nu au vrut sa vina cu mina goala. Printre invitati era o pereche de prieteni sau consateni ai tatalui meu, pe care nu-i mai vazuse de 20 de ani si cu o zi inainte i-a intilnit pe strada si i-a invitata "ca da masa mare". Doamna m-a intrebat cum ma numesc si citi ani am iar eu eram sa-i spun ca tocmai atunci implineam...x ani. Tata m-a smuls din fata lor si m-a certat in camera de alaturi:" nesimtito, cersetoareo ce spui omului ca e ziua ta ca sa se simta obligat sa-ti dea cadou...." Mama se ducea pe la rude le tatalui meu, il vorbea de rau ca avea nevoie de martori la divort. Odata aceste rude i-au cerut bani cu imprumut (mi se pare 5000 de lei, pe vremea lui Ceausescu) si pe urma mi-aduc aminte cum se ducea acasa la ei sa le ceara inapoi banii iar ei nu-i mai deschideau usa. Inafara de ea nimeni nu stia ca le-a imprumutat bani si s-au aprofitat. Stiau ca nu putea nici sa se duca la tata sa spuna ca se ducea pe ascuns la rudele lui sa-l vorbeasca de rau... si ca le-a imprumutat bani ca sa fie de partea ei. Parintii mei nu mi-au cumparat in viata lor inghetata. Ziceau ca e facuta cu oua clocite. Cred ca nu imi luau inghetata ptr. ca imi placea nespus de mult si ca asta ma facea sa sufar(ca orice lucru interzis) si eu pina la virsta de 18 ani am mincat decit citeva inghetete cumparate de bunica sau matusa mea.Dupa ce eu si sora mea ne-am maritat (amindoua in tari straine)mama ne-a povestit ca a adus la Bucuresti pe fetita unei prietene de la tara de la ea. Si a stat aceasta fetita citeva sptamini la noi acasa. Mama ne-a povestit ca fetita cerea inghetata in fiecare zi. Noi am intrebat-o: si tu ce faceai ? Ce sa fac, ii cumparam inghetata in fiecare zi, daca-mi cerea copilul. Legata de inghetata e amintirea unei batai crunte pe care am primit-o. M-a batut pina am vomitat cheaguri de singe. Ma trimisese la cumparaturi; aveam mai multe de cumparat, printre care si detergent "DERO". La sfirsit am facut un calcul rapid si mi-au iesit aproape 2 lei in plus. Fericita nevoie mare ma duc la chioscul de inghetata si cumpar un "parfait", ptr. ca polar (de 1 leu) se terminase, iar "Doina" de 1,75 depasea banii. Imi amintesc bine numele si pretul inghetatei, ma duceam deseori cu cite o prietena sa cumpere inghetata si cum ma mai uitam la ea cind o minca... In tipm ce mincam inghetata mea imi dau seama ca gresisem calculul si ca de fapt nu aveam bani in plus. Am mincat inghetata aia cu noduri, iar cind am ajuns acasa mama a vazut o picatura de inghetata cu cacao pe cutia de "DERO" si banii care erau in minus si cit m-a batut, pina am vomitat singe. Nu vreau sa va plictisesc, dar ma ajuta mult sa spun aceste lucruri cuiva, va multumesc mult pentru cuvintele de incurajare, pentru imbratisarile virtuale. va multumesc mult si va imbratisez si eu A

[alba68]

Buna fetelor, Continui cu amintirile mele... Cind eram internata in spital cu apa la plamini, intr-o zi telefonez acasa ptr. ca vroiam sa-i spun mamei sa-mi aduca bani. Banii mei (ca lucram deja) pe car-i tineam intr-un sertar in camera mea. ca sa telefonez a trebuit sa cobor 3 etaje pe scari (nu stiu ce avea liftul)sa ma duc in alt pavilion ca cel de pe sectia noastra nu mergea. Ptr. cineva cu apa la plamini e extrem de geu sa urci si sa cobori scarile. Gifiiam si oboseam ca o baba de 90 de ani. Raspunde mama le telefon si apuc sa-i zic ca am nevoie de bani. Probabil a crezut ca ii ceream din banii ei (altfel nu-mi explic gestul ei) si mi-a inchis telefonul. Tata acasa a vazut gestul (era prezenta si sora mea care mi-a povestit) si a intrebat-o de ce a inchis telefonul. El s.a suparat pe ea si i-a tras o palma. A doua zi m-au trimis acasa (doar ptr. sfirsit de saptamina, sa fac un dus, etc). M-a luat tata cu masina si cind am ajuns acasa mama s-a incuiat in camera ei si nu a vrut sa ne gateasca nimic. A zis ca din cauza mea a batut-o tata. Luni m-am reintors in spital, dar simbata si duminica mama nu mi-a gatit si nu a vorbit cu mine. Cind am iesit definitiv din spital mama s-a comportat la fel: nu vroia sa gateasca in conditiile in care eu abia stateam in picioare. Acum trebuie sa va las, va doresc o zi buna si va imbratisez A

[histamina]

alba,a mentine relatia cu mama ta nu este decat expresia unei suferinte de car einca nu te poti elibera. incearca sa faci deconditionare;de azi a murit.si de azi te comporti ca si cum ar fi murit.pe bune.nu inseamna sa ii doresti asta,ci sa te eliberezi pe tine,sa te descoperi drept copil, adolescenta,femeie.e un proces lung,dureros,dar necesar.e ca si cum ai emrg eprin mlastina.tu vezi pamantul frumos,manos,dar parca nu ai puterea sa ajungi la el. am lucrat 8 ani cu copii cu probleme emotionale,tocmai sa ii fac sa se elibereze.greu,infernal de greu. sunt alaturi de tine din tot sufletul meu. stiu ca poti. http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=167651&nm=Sebastian-Minunea-mea

[Ramonika]

alba - mama ta nu a fost mama, in adevaratul sens al cuvantului. eu nici nu i-as mai spune "mama". trebuie sa te desprinzi de ea, e strict necesar pt. a te vindeca cat de cat de ranile din sufletul tau. [flo] ar trebui totusi sa apelezi la un psiholog, insa unul foarte bun. nu te intreba cum va reusi psihologul sa te ajute, asta e meseria lui.

[oanaib]

Alba, uite cum as proceda eu: i-as spune mamei tot, dar tot ce am pe suflet, chit ca nu intelege nimic, si i-as spune ca din momentul ala pt mine e ca si moarta si ca nu doresc sa mai am nici eu si cu atit mai putin copiii mei vre-o legatura cu ea. Trebuie intr-un fel sa te eliberezi de tot ce ai pe suflet. Poti sa-i spui ca acum ca esti si tu mama vezi cu adevarat cat de rea a fost ea. Fiecare convorbire/intalnire cu ea oricat de scurta si formala ar fii, pt tine e un chin si un cutit rasucit in rana. Ca sa te mai vindeci trebuie sa te eliberezi. Mult succes si suntem alaturi de tine![pup]

[alba68]

Cind i-am spus mamei ca o mama adevarata nu-si cheama copilul "canceros", ca o mama adevarata nu se comporta ca ea...da, am avut curajul si i-am spus...mi-a zis "ca ma aude si ma bate Dumnezeu ptr. cuvintele astea" si ca "ea nu a fumat, nu a baut cafele si nu s-a dus la barbati si tot zic eu ca nu a fost mama buna ?" Chestia asta "nu am fumat, nu am baut cafele ca alte femei, nu m-am dus cu barbatii" mi-a iesit pe nas de cite ori ma auzit-o... E convinsa ca a fost o mama buna, chiar foarte buna. Invidiez pe copiii adoptati; ei au fost alesi din dragoste, ii invidiez si pe copiii abandonati. Pina si ei pot seara sa viseze la mama lor si sa-si inchipuie ca poate i-a iubit mult, dar nu a avut posibilitate sa-i creasca. Ei pot sa gaseasca o scuza si sa-si imagineze ca mama lor ii iubeste si poate chiar ii cauta. Eu nu pot sa fac nimic din toate aceste lucruri. Dupa ce m-am casatorit viata mea era o goana continua; problemele din prima casnicie, recunoasterea diplomei de facultate in vest, recunoasterea mea profesionala, cariera. Si nu sufeream prea mult si nici nu ma gindeam prea des la trecut. Ma duceam din cind in cind in Romania, ii aduceam in vest. Mama era mereu nemultumita, imi vorbea mereu de nu stiu care cunostinta care are fata in nu stiu care tara si ca a "umplut-o pe ma-sa de aur". Eu aveam probleme cu sotul, obisnuita cu leafa in Romania am ajuns sa am un sot care atunci cind ma dureau dintii imi spunea:"esti nebuna, nu stii cit costa aici un dentist ?". Mama credea ca am bani si nu vroiam sa-i dau. Imi spunea cind decideam sa vin in Romania ca daca n-am bani ptr. "atentii" la cunostinte mai bine sa amin, sa vin altadata. Odata mama a inceput sa zica ca are un fibrom(acum 15 ani) si ca vai de ea o sa moara in chinuri. Eu am venit imediat in Bucuresti (am insistat mult cu primul meu sot, care zicea ca nu avea bani), am venit cu sora mea. I-am spus ca nu toate fibroamele sint de operat si ca trebuie sa cerem parearea la mai multi medici. S-a suparat: a zis ca vrem sa o vedem moarta. Noi fixasem un consult la particular la un medic bun, dar ea se suparase ca eu am zis ca nu toate se opereaza si nu a vrut sa vina la consult. Cred ca am fost singurele in lumea asta care ne-am dus la consult fara pacienta. Eu si sora mea am fost la doctor cu toate documentele mamei, dar ea s-a incapatinat si nu a vrut sa vina.I-am facut pe plac si i-am gasit si un doctor bun (sef de sectie) care sa o opereze cu toate ca ni se spusese ca nu era cazul, dar daca pacienta vrea... La doua saptamini era fixata operatia. In ziua operatiei nu am putut sa vin, din cauza ca faceam recunoasterea diplomei de facultate, dar am luat bilet ptr. a doua zi. Mi-am vindut niste bijuterii (cumparate de mine in Romania) ca sa-mi iau bilet si fostul meu sot n-a vorbit cu mine citeva saptamini ca nu intelegea de ce trebuie sa ma intorc in Romania ca tocmai fusesem cu 2 saptamini inainte (cu toate ca stia ca se operase mama). Cum am intrat in salon mama ma intreaba unde e P....(sotul meu). Eu ramin buimacita...si ea continua:" ce barbat bun ai, te-a trimis iar la mine ca m-am operat, ce om sufletesc, da-mi o poza cu el ?!?!?" Pe vreamea aceea mama nu stia ca am probleme in casnicie, nu-i spusesem nimic, sa nu se supere. Mama era convinsa ca eu eram in acel moment la ea datorita fostului meu sot. Cum nu a putut sa se gindeasca la faptul ca eram acolo datorita mie? Probabil ptr. ca ea nu s-a purtat bine cu mine cind am fost in spital si credea ca si eu sint la fel... Offf si cite mai sint... Acum va las fetelor si va imbratisez A

[oanaib]

Pai faptul ca nu bei cafea, nu fumezi si nu te duci cu alti barbati nu te fac o mama buna. Si invers, sunt femei care beau cafea, fumeaza si sunt poate si prostituate dar sunt mame bune. Daca astea ar fi singurele criterii pentru o mama buna ar fi minunat, ar fi foarte usor si mai multe mame ar fi mame bune. Poate o alta idee ar fi sa-i scrii o scrisoare cu tot ce te apasa, chiar daca scrii 100 de pagini si la sfarsit sa-i spui ADIO! Oricum faptul ca scrii aici e un lucru bun pt ca te descarci.

[mari9]

Hmmm,treaba e tare nasoala. Trec printr-o situatie asemenatoare(mai blanda,nu am vomitat cheaguri de sange). Nu merge cu'' nu mai vorbesc cu tine'',gata te-am uitat,imi refac viata.E o plaga care parca nu se inchide niciodata,orice ai face.Tot la specialist cred ca e salvarea. Daca incerc sa-i spun mamei ce ma supara,lucrurile iau o intorsatura,astfel incat tot eu ma simt vinovata... Cred ca astea ni se intampla din pricina faptului ca suntem prea sensibile,avem mult bun simt si omenie in noi. Pe langa astea,ranile sunt adanci tare si simti nevoia sa le vindeci cumva printr-o reconciliere,ceva de genul s-a intamplat demult macar acum sa devenim mama si fiica.E ceva dupa care ,probabil,fiintial tanjim.Sau,in cazul meu,nu imi place sa fiu certata,suparata cu nimeni.