Va e frica de moarte?

[viermisor]

Credeti ca frica de moarte e lipsa credintei in Dumnezeu? Ati trait vreun eveniment sau poate o boala care sa va induca frica acuta de moarte? Cum credeti ca se trece peste panica indusa de gandul ca poti muri? Poti incuraja un om care trece prin asa ceva, sau fiecare trebuie singur sa scape de aceasta angoasa?

[anda141]

Consider ca numai credinta in Dumezeu te poate face sa treci mai usor peste asa ceva. Nu am ajuns niciodata sa fiu pusa in fata acestei situatii,dar cred ca credinta te poate ajuta .

[cleo78]

Citat:

citat din mesajul lui anda141 Consider ca numai credinta in Dumezeu te poate face sa treci mai usor peste asa ceva. Nu am ajuns niciodata sa fiu pusa in fata acestei situatii,dar cred ca credinta te poate ajuta .

eu da. Am vazut bunicul topindu-se, la 17 ani. A suferit de complicatii la astm. Asta, m-a calit si m-a facut mai insensibila, sa accept moartea ca ceva firesc, si care se intampla, si sa apreciez ce las in urma. Greu a fost cand am ajuns si eu cu diagnostic de astm, si la urgenta noaptea in criza. Si mai greu a fost cand am vazut ca se inrautatesc testele, si stiu ca am copil acasa mic - asta a fost cea mai mare responsabilitte a mea. Apoi m-am obisnuit, si m-am impacat cu ideea ca fiecare le are pe ale lui. Cu credinta si cu rugaciune, am trecut peste fricile initiale. Iar greu au fost 2 luni din viata, cand am asteptat rezultatele la 2 biopsii diferite. In ambele aveam incredere in doctor, care a zis ca nu pare grav la prima vedere. Tu spui insa si de 2 cuvinte:panica, angoasa. Astea ma fac sa iti recomand sa te gandesti la un psiholog.

[url="http://www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?folder=I%20love%20DC&page=2"]Victoria (des.1)[/url], fetita frumoasa si curoajoasa, te iubim!

[Maria_1]

Frica de moarte este o stare perfect naturala. Tuturor ne este frica de tot ceea ce nu cunoastem si fiecare dintre noi are ceea ce se numeste 'instinct de conservare'. Daca, spre exemplu, cineva ar incerca sa mearga noaptea printr-o padure - pe care n-o cunoaste - fara lanterna, in bezna totala, ar avea o multime de ganduri ciudate si stari. Intr-un astfel de experiment putem sa observam clar ca ne este teama de necunoscut. Ne este teama tocmai pentru ca nu stim ce e acolo si nu ne putem apara sau adopta o strategie oarecare. Pe de alta parte, sa ne gandim la animale; la porcul care urmeaza sa fie taiat, la caprioara care se sperie cand aude fosnetul ierbii....etc. Tuturor ne este frica de moarte. Chiar daca recunoastem sau nu, chiar daca unii sunt mai constienti de asta sau altii mai putin. Sigur ca sunt evenimente sau imprejurari in viata noastra cand ne aducem aminte ca suntem trecatori si ca si noi vom muri intr-o zi. Cand auzim de o boala grava, cand avem un accident sau pur si simplu cand 'ne vine in minte' acest gand, simtim moartea ca pe un eveniment concret, aproape palpabil. Si, ne infricosam. Pentru ca nu stim cum va fi, nu stim cum va arata, nu stim daca vom suferi, nu stim daca doare, nu stim nimic, si nimeni nu ne poate spune cum arata 'experienta asta'. Poate stiti cum este cand cineva moare si asisti la scena respectiva. Ceva din incaperea in care este mortul este straniu, strain si neplacut. Ceva ce nu prea poate fi explicat in cuvinte; un gol; o lipsa si in acelasi timp o prezenta. Animalele de casa reactioneaza foarte clar si vizibil la 'fenomenul' asta. Reactionam si noi. Pentru ca fara sa vrem, ne proiectam propria moarte in acele momente si ne infricosam.....moartea ne repugna... Cand a murit tatal meu, aveam 10 ani. L-am vazut si am reactionat imediat. M-am albit la fata si simteam 'prezente' straine in casa. Totul era cuprins de niste 'energii' pe care la varsta aia le resimteam ca fiind foarte ciudate si neomenesti. La vremea aceea aveam in casa un catel. Din seara in care a murit tata a avut un comportament ciudat. A stat ascuns sub un pat si apoi era teribil de agitat. Pesemne ca si el simtea ceea ce se numeste popular "fiorul mortii" Cand a murit bunica am simtit acelasi lucru, cu toate ca eram la 22 de ani si mai trecusem o data prin experienta de a vedea un membru al familiei mort. Acelasi gol, aceeasi stare de neliniste adanca, aceeasi neplacere de a vedea trupul neinsufletit, aceleasi prezente/absente invizibile in casa....In acel an florile pe care le aveam in casa s-au vestejit. Fara exceptie. Se pare deci ca, din nou, nu eram singura care simteam ceva ciudat si nu eram singura care reactionam la ceva 'invizibil'. Apoi, la scurt timp, am avut un accident de masina. Cineva a intrat cu mare viteza in partea dreapta a masinii in care eram. A fost vorba de cativa centimetrii. ..Daca ne-ar fi lovit cu o miime de secunda mai devreme, acum nu as mai fi fost aici. Am fost dusa la spital, ma lovisem usor la mana dreapta si aveam cateava zgarieturi pe nas si pe frunte. Ce pot sa povestesc de atunci este ca am vazut botul masinii care urma sa intre in noi. In acel moment am inteles ca accidentul nu poate fi evitat si ca botul acelei masini va intra in mine. A fost o fractiune de secunda inainte de impact, dar se pare ca am avut timp sa il procesez. Se spune ca in astfel de momente se dilata timpul si ca poti observa detalii in amanuntul lor si ca poti gandi foarte intens. Acel moment infinit de scurt l-am perceput ca pe o eternitate....am avut timp sa simt totul la intensitate maxima si sa si inteleg ce mi se intampla.... Ce am vazut mai precis? Botul unei masini am spus mai devreme.....dar de fapt, sincer, am simtit ca vad moartea. In acea clipa, moartea nu mai era o abstractiune, nu mai era un gand, o idee, o necunoscuta. In acel moment moartea a avut un chip. Un chip recognoscibil de neconfundat. Botul acelei masini a fost in momentul respectiv chipul mortii.....care a trecut pe langa mine la 3-4 centimetrii. In seara aceea am ajuns acasa, cu cele cateva zgarieturi.....dar cu o luciditate cum nu am mai avut pana atunci si nici de atunci pana acum. Eram constienta de dimensiunile vietii. Am fost constienta ca tot delirul asta in care traim si pe care il credem viata noastra, este de fapt o pelicula extrem de fina....In seara aceea am avut certitudinea ca traiesc la suprafata existentei si ca viata nu inseamna ce credeam eu ca inseamna pana atunci. Si am devenit constienta si ca moartea nu este ce cred eu ca este. Adica o chestie care se intampla la un moment dat....dar nu acum.....peste nu stiu cati ani......dar nu maine. Atunci am inteles ca viata poate sa dispara asa cum ai clipi si am simtit profunzimea si importanta vietii. Toti tindem catre viata. Viata, cred eu, este amintirea noastra din Rai. Atunci cand aveam viata venica. Moartea este nenaturala. Moartea ne este data de cadere. Si printul lumii acesteia este stapanul ei. Dupa moartea celor din familia mea am avut perioade lungi in care simteam 'panica indusa de gandul ca pot muri'. La cativa ani dupa moartea tatei mi-am cumparat un pisoi. Adormea seara pe pieptul meu si la un moment dat incepea sa imi bata inima nebuneste si transpiram lac cand vedeam ca pisoiul parca nu mai respira. Aveam senzatia clara ca a murit, ca prezenta aceea a mortii este din nou acolo si cu greu indrazneam sa pun mana pe motan si sa ma linistesc constatand ca respira. Am avut multi ani si multe nopti in care adormeam cu mare greutate pentru ca ma gandeam la moartea mea. Si ma vizualizam in sicriu si nu puteam sa imi imaginez mai departe. Inima imi batea tare, gandurile parca o luau razna, ma trezeam transpirata si nu puteam sa imi gasesc linistea. Mama, din fericire, foarte credincioasa m-a sfatuit cu mare blandete sa incerc sa ma rog . Nu lung, nu complicat, nu cu multe cuvinte, Dar profund. Adica serios cu gandul la rugaciune si nu in alta parte. Cand noptile mi-au devenit insuportabile am incercat asta. Si treptat, nu m-am mai simtit singura, nu m-am mai simtit amenintata si am simtit caldura ca intr-un cuib. Ma linisteam si puteam sa adorm. Am inceput apoi sa citesc multe carti cu subiecte religioase. Nu spuneam nimanui asta si nici nu aveam un comportament 'evlavios' sau o vestimentatie 'evlavioasa'. In lume m-am purtat normal, dar am continuat aceste lecturi. Mi-a fost mare surprinderea cand am descoperit ca mari preoti, duhovnici si calugari abordeaza tema asta cu mare seriozitate. Punctul lor de vedere, adica punctul de vedere crestin ortodox m-a ajutat sa trec peste starile de panica pe care le aveam si sa incerc macar sa inteleg ca acest proces este natural si moartea devine cu atat mai infricosatoare cu cat pacatele noastre sunt mai grave si sufletul nostru mai putin curat. Gandul la propria moarte, in viziunea crestina, este benefic. Mari duhovnici spun ca este un gand care ne trage si ne aduce cu picioarele pe pamant. Este un gand pe care trebuie sa il avem pentru a inceta de a ne mai agita inutil si teribil pe 'lumea asta'. Acum incerc sa ma gandesc la moartea mea. Nu prea mai reusesc asa de bine ca atunci. Gandul asta ma face sa realizez ca imi irosesc energia si viata fiind suparata, nervoasa sau nemultumita, incercand sa castig cat mai multi bani, incercand sa am functii cat mai inalte, incercand sa par importanta in fata altora, s.a.m.d. Gandul la propria moarte are un rol foarte important de a ne aduce aminte ca suntem trecatori si ca nu luam nimic cu noi 'dincolo'. Nu stiu cum as putea sa dau un sfat bun in legatura cu asta. Aici am povestit din experientele mele, dar recunosc ca indemnul spre credinta (prin rugaciune) si lecturile pe care le-am avut m-au ajutat foarte mult sa ma linistesc si sa trec de perioada aceea zbuciumata. Parintele Argatu spune ca "frica vine de la diavol". Toate lecturile mele ma duc la concluzia asta. Gandul la propria moarte este benefic (d.p.d.v. crestinesc), dar frica 'este de la diavol'. O alta metoda interesanta ar putea fi tot o lectura. Autorul cartii se numeste Raymond Moody si cartea lui se numeste Life After Life. Cartea se gaseste si in romaneste pe Scribd.com. Mai jos este un link [pup] http://www.scribd.com/doc/70512706/Raymond-Moody-Viata-dupa-viata

[bird70]

Nu mi-e frica de moarte. Moartea e ceva firesc la fel ca si nasterea, face parte din viata. Am vazut foarte multi oameni murind, tineri si batrani, poate din cauza asta nu mi se pare ceva de speriat. Am trecut si prin situatia in care m-am pregatit pentru o operatie pe creier si m-am pregatit pentru ce era mai rau. Mi-am verificat asigurarile, am discutat cu sotul despre cum se va descurca financiar si alte detalii daca eu ma duc, daca raman cu handicap, etc. La noi poti face un fel de testament medical in care spui ce fel de tratament doresti si ce nu doresti in caz ca suferi de o boala terminala, ca ramai leguma, ca nu ai sanse sa ti se imbunatateasca calitatea vietii, etc. E un document legal semnat in fata unui judecator de pace si trebuie sa fi evaluat de catre un doctor ca intelegi documentul si esti competent sa iei decizii. Eu am semnat ca in caz ca voi avea brain damage nu doresc resuscitare, nu doresc ventilare, nu doresc sa fiu hranita artificial, nu doresc lichide IV, nu doresc antibiotice, etc doar masuri care ma vor face comfortabila (gen analgezice) chiar daca acestea imi vor scurta viata. Am facut acest document pentru ca eu nu vreau sa traiesc ca o leguma, pentru mine aia nu e viata. Prefer sa ma duc cu demnitate si in felul asta sa eliberez si pe cei dragi mie. Si am facut acest document pentru ca oricat de mult stia sotul meu ca eu nu imi doresc sa traiesc asa, NU am vrut sa fie decizia lui de a renunta la tratament si la masurile care sustin viata. Ar fi fost o decizie cu care ar fi trait foarte greu. Nu cred ca frica de moarte are legatura cu credinta. Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

[bird70]

Maria1, frica de moarte asa cum o descrii tu nu e ceva normal. Am observat ca romanii au o anxietate extrema legata de moarte, aproape ca le este frica sa si discute despre moarte, sa se gandeasca la asta. Australienii de exemplu sunt mult mai relaxati la gandul mortii, nici pe departe anxietatea aia extrema pe care am intalnit-o in Romania. Nu stiu daca vine din educatie, din atitudinea familiei dar cred ca frica asta extrema de moarte e foarte nociva. Experientele pe care le descrii tu cu tatal si bunica sunt anxietate. Nu exista un 'gol' in camera cu un om mort, nu mor florile, animalele reactioneaza la anxietatea oamenilor. Un animal se va stresa daca vede un om panicat chiar daca nu vede sursa panicii, se sreseaza pentru ca presupune ca ai un motiv sa te panichezi. Ce descrii tu sunt tipic reactii de anxietate. Legat de accidentul de masina si eu am avut o asttfel de experienta, tot intr-o masina. Si eu am avut senzatia ca au trecut minute vazand masina care se apropia de mine, dar eu am reactionat si am reusit sa evit accidentul. Asta este din cauza adrenalinei nu are de-a face cu moartea.

Citat:

Moartea este nenaturala.

Moartea este la fel de naturala ca si nasterea, nu exista ceva mai natural decat asta. Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

[XIO]

Am observat ca...da. Cand eram mai mica spuneam tuturor ca nu trebuie sa iti fie frica, e ceva firesc. dar acum, cand ma gandesc la asta, mi se pare ca ar fi groaznic sa nua puc sa fac tot ce mi-am propus, ca daca se intampla (ma rog, cand se va intampla[:D]) nu vio mai putea sa stau cu iubitul, cu familia. Dar avand o dezbatere in facultate despre eutanasie, daca Doamne fereste ar fi cazul unei boli incurbile cu sfarsitul aproape, clar as face eu pasi mai repezi catre moarte, nu as astepta sa fie totul natural. E ciudat... nu e frica de moarte, cat ideea ca nu voi mai putea sa fiu cu cei pe care ii iubesc, asta e mai groaznic. **Fur is for petting*** http://www.facebook.com/adoptiicaini?ref=ts http://www.facebook.com/adoptiicaini?ref=ts#!/profile.php?id=100001793812916

[viermisor]

Maria 1, multumesc. Si eu cred ca numai rugaciunea 'adevarata', gandirea pozitiva si infruntarea fricii alunga teama asta. Fuga de ea, prin diferite terapii sau diverse medicamente, cred ca rezolva problema pe jumatate. Si eu am o colectie bogata de carte religioasa si foarte, foarte frumos, si prin exemple personale trateaza Mtitropolitul Antonie al Surojului in cartea 'Viata, Boala , Moartea' tema aceasta. O recomand cu caldura. Subscriu si lui XIO 'E ciudat... nu e frica de moarte, cat ideea ca nu voi mai putea sa fiu cu cei pe care ii iubesc, asta e mai groaznic.' Asta mi se pare si mie ca e cel mai greu.

[gogosel]

Mie imi este frica de moarte din perspectiva despartirii de familie. De multe ori mi-a fost teama sa nu patesc vreun accident cand am facut cate o boacana, sa mor si sa nu imi mai pot vedea dragostea vietii si sensul meu pe aceasta lume- copilasul meu! Nu m-as putea despati de el si mai ales nu as suporta sa sufere, sa ii fie dor de mine. Cred ca percepi diferit moartea in functie de situatie: - in accident rutier, cazatura de la inaltime, etc ce se intampla in secunde putine, nu cred ca se constientizeaza ceva, ca suferi - daca suferi de o boala si stii ca e incurabila, esti sanatos mintal, eu cred ca suferi sufleteste, constientizezi, e chinuitor. - bolnavii mintali nu stiu cat constientizeaza

[Maria_1]

Bird70, cred ca ar fi foarte greu sa ne punem deacord in fata acestui subiect. De ce? In primul rand pentru ca eu am calatorit doar in Europa si putin in Orientul Mijlociu. Nu am avut contacte lungi si serioase cu alte culturi. Diferitii oamenii apartinand variatelor culturi de pe glob, au de cele mai multe ori, viziuni diferite asupra mortii. Credinte, ceremonialuri si ritualuri diferite. In functie de cultura si religie oamenii au diferite proiectii despre momentul mortii si ce se intampla cu 'sufletul' dupa moarte. In privinta asta eu sunt cert convinsa ca nu exista unii mai destepti decat altii, unii mai civilizati decat altii sau unii mai indreptatiti sa creada ceva decat ceilalti. Cred ca este gresit sa ii judec pe japonezi stiind ca ei se roaga la mortii lor ca unor sfinti, ca unor icoane. Eu n-as face asa ceva pentru ca nu cred in acest tip de ritual. Dar nu as putea sa spun ca japonezii sunt inapoiati sau au depresii si nu pot trece peste moartea celor dragi. Indienii isi ard mortii si apoi cred ca ei se reincarneaza in pietricele, catelusi, vaci si boi sau alte fiinte umane. Nu as putea sa imi imaginez ca bunica mea s-a reincarnat in aragazul pe care tocmai l-am cumparat. Dar asta nu inseamna ca ii dispretuiesc pe indieni in credinta lor si ca incerc sa le pun un diagnostic. In lumea occidentala, egalitarista, 'politically correct' si ateista toate aspectele legate de sensul tainic/misterios al vietii sunt negate brutal si cei care cred in viata 'de dincolo' sau in alte prostii - zei, Dumnezei, ingeri, demoni, spirite - sunt catalogati drept 'inapoiati'. Cei care nu cred ca ne tragem din maimute sunt considerati naivi si indaratnici, iar cei care se roaga si cred intr-un Dumnezeu - altul decat banul - sunt rapid etichetati de catre marea stiinta a psihologiei - drept labili emotional, depresivi, anxiosi, frustrati - . Cele mai delicate straturi ale fiintei umane, cele mai misterioase aspecte, sunt tratate din varful toporului. Stiinta are pregatite tot felul de raspunsuri soioase, superficiale si egale pentru toata lumea. Raspunsuri pe care pasionatii si adeptii le iau drept unice raspunsuri valabile. Fara a chestiona nici macar un aspect. Sigur ca nu am nimic impotriva. Stiinta moderna poate sa ma clasifice si sa ma puna pe un raft. E ok. Stiinta moderna poate sa imi scrie pe o hartie ca am fost anxioasa, depresiva sau paranoica. Stiinta poate sa le dea celorlalti raspunsuri despre mine. Dar nu imi poate da mie raspunsuri. O vizita la psiholog ar fi fost inutila. De ce? Pentru ca am invatat infinit mai multe despre mine/viata prin experientele alea 'depresive' decat prin o mie de sedinte la psiholog. Pentru ca descopar infinit mai multe lucruri in fata unui preot (la spovedanie) decat in fata a zece 'terapeuti'. In legatura cu accidentul am mentionat si eu dilatarea timpului. Din nou, stiinta vine ca o capra saritoare ca sa ne spuna. Am citit si stiu ca sunt miliarde de substante, conexiuni neuronale, schimburi chimice care inunda organismul in anumite situatii. Stiu de substanta numita adrenalina. Dar am mari indoieli cand vine vorba de stiinta care imi spune ca am fantasme sau naluciri in astfel de momente. Ceea ce am numit eu "chipul mortii" imi este tratat obraznic de catre stiinta moderna. Am avut o fantasma din cauza nenumaratelor substante care imi inundau creierul. Sa ma scuteasca .... Cine vrea sa creada ca este un morman de celule, muschi, oase, ficati si artere care vine de nicaieri si se duce nicaieri....n-are decat sa creada asta. Asa cum fiecare poate sa creada ce vrea. Cine prefera sa banalizeze viata insasi si sa o reduca la dimensiunile pe care umilul lui creier si slabele lui simturi le pot percepe....e liber sa o faca. Si, cu toate ca poate parea hazliu sau demodat pentru un om 'rational', continui sa cred ca toate fiintele vii resimt spaima in fata mortii si in fata necunoscutului. Asa interpretez eu lucrurile. Si cred ca toate fiintele vii tind catre viata, nu catre moarte. Oricat de relaxati am fi, cand e vorba de un cutremur sau o inundatie, sau orice catastrofa umana sau naturala, toti trecem prin frica si tindem sa ne salvam viata. Cred ca la o bere putem sa fim foarte relaxati si sa vb cu o atitudine foarte naturala despre moarte. Dar de ce la un cutremur care ne pune viata in pericol nu mai suntem asa de relaxati? Tind sa cred ca nici australienii, nici japonezii, americanii sau brazilienii nu sunt relaxati cand viata le este pusa in pericol si sunt la un pas de moarte. Instinctul de conservare - care are de-a face cu viata - ne face egali in fata mortii, indiferent de cultura, religie, sex, rasa. Sincer, ma amuz cand ii vad pe oameni atat de siguri de explicatiile 'rationale', 'materialiste' si 'stiintifice'. Citeam zilele trecute aici pe forum ca medicii inca nu stiu exact ce anume provoaca travaliul. Sunt niste substante, niste schimburi, niste transformari hormonale....Dar ce anume il provoaca exact? Nu exista un raspuns. Pentru multe aspecte ale vietii nu exista raspunsuri....in stiinta moderna. Si atunci? Ma amuz cand ii vad pe unii crezand cu atata indarjire intr-o stiinta incompleta, imperfecta, neputincioasa in multe privinte. Eu imi iau libertatea sa cred in golul pe care l-am simtit si imi dau libertatea sa cred ca exista goluri, absente, prezente si fenomene care se petrec in afara simturilor mele. Imi iau libertatea sa cred intr-o lume complexa si misterioasa in care se intampla lucruri pe care nu le pot intelege cu mintea. Imi iau libertatea sa cred ca un fat in burta mamei este unul dintre cele mai mari mistere ale lumii (daca nu cel mai mare) despre care refuz sa cred ca este o adunatura de celule care se divid si formeza organe, oase si celule specializate. Imi iau libertatea sa imi pun intrebari si sa ma minunez de lucrurile pe care nu o sa le pot intelege niciodata. O zi frumoasa tuturor, p.s.Sper ca nu am fost prea agresiva cu teoriile mele....nu asta imi este intentia[flo]