cand parintii dezamagesc

[andacos]

Maraki,sa stii ca eu nu te judec absolut deloc,nu mi-am luat valeriana si nici ochii nu i-am dat peste cap citindu-tzi mesajul!

 

Ba drept sa spun ma asteptam la asemenea reactzii,de asta nici nu am dat drumul raspunsului ce-l scrisesem,dupa ce tzi-am citit primul mesaj!

 

Eu incerc sa-tzi intzeleg felul cum ai procedat,sunt perfect de acord cu faptul ca era dreptul sa-tzi refaci viatza dupa esecul primei casatorii(ce-l putzin eu asa intzeleg din cele relatate d etine),eu vad in tine o mama ranita de decizia fiicei,suparata,minioasa pe decizia ei de a ramine cu tatal!

 

Acum eu n-am sa fiu de acord cu ce se spune la subiect()si circumstantzele atenuante,referitor la actziunea fiicei tale,in primul rind nu ai lasat-o pe strada,daca o luai si o aduceai aici,tzi se sarea in cap ca ai facut ceva peste dorintza ei...e dificil,e delicat intr-o asemenea situatzie,sa procedezi intr-un anume fel!

 

oricum,mesajul tau imi arat mie cum e "de cealalata parte",imi arata ca intotdeauna"parintzii sunt vinovatzi",insa eu sper ca sa gasesti alaturi de fiica ta,calea spre impacare!

 

editez sa-i spun lui Maraki,ca ar fi fost acuzata de "abandon" si daca ar fi ramas in Romania si ar fi acceptat faptul ca fiica sa ramina cu tatal!

 

Dana

[mackaroo]

Ne-am lamurit atunci.

 

Cand copilul greseste,e vina lui.

 

Cand parintii gresesc,e tot vina copilului pt ca nu a fost atent la nevoile lor.

 

Clar si limpede ca buna ziua.

 

 

Trista mentalitate..

[Tilia]

Din pacate, am experiente personale in legatura cu parintii si dezamagirea, in sensul ca ne-am dezamagit reciproc.

 

Ceea ce stiu sigur e ca nu o s-o iert niciodata, in ciuda a ceea ce spun majoritatea cartilor de psihologie. Mi se pare ca i-as da o palma copilului care am fost, ca i-as intoarce spatele, ca i-as nega suferintele.

[asteryaro]

Din experienta mea personala, pot sa spun ca anumite comportamente "parintesti" nu au macar o singura explicatie logica.

Se aplica aceeasi regula (romaneasca?): "eu sunt mama-ta, tu sa taci cat vorbesc eu".

Bleahhhh...

In octombrie implinesc 3 ani de nerelatie cu maica-mea, cu o scurta pauza de cateva luni, anterior avand alti peste 2 ani de nerelatie.

"Inima de mama"??? Nu cred ca mama mea a avut vreodata asa ceva, din pacate.

Ma mai intorc in trecut, eu sunt genul de persoana pentru care amintirile au mare, foarte mare impact, ma mai cramponez, ma mai autodepasesc, apoi ma opresc sa ma mir de mine insami "oare cum de-am reusit sa pot sa fac asta?".... nu, nu este simplu, dar nici imposibil.

Iata-ma aici, emitand judecati logice.

Sau nu ?

 

Cid="red">rid="green">iid="yellow">sid="purple">tid="green">iid="teal">nid="orange">aid="blue"> si Rid="blue">aid="yellow">zid="red">vid="green">aid="teal">nid="yellow"> (31.01.2006) id="size1">

 

 

[bird70]

Maraki,

tu ai plecat lasand copiii la tatal lor. Spui ca a fost decizia lor, dar asta nu justifica decizia ta de-a pleca atat de departe, de-a fi inaccesibila zilnic pentru ei. Copiii tai se simt abandonati si pe buna dreptate. Fiul tau e mai puternic, fiica ta e mai afectata de ceea ce ai facut. Le-ai dat 'ocazia' sa vina la tine dupa ce termina scoala. Daca ai plecat de grija lor de ce nu i-ai luat cu tine? Eu sunt mama de adolescenta si nici nu pot sa-mi imaginez sa-mi las copilul la varsta asta si sa plec in lume.

 

Fiica ta a gresit. Dar si tu ai gresit foarte mult fata de copiii tai. Acum iti justifici greseala ca de fapt ai plecat spre binele lor. Care bine? Cum i-a ajutat pe copiii tai plecarea ta?

 

Stiu ca nu vrei sa auzi toate astea, ca e maii usor sa traiesti cu gandul ca esti mama perfecta si nu ai gresit cu nimic. E usor sa dai vina pe fiica ta. Eu in locul tau m-as duce si i-as cere iertare. Da-i dracului de bani. A facut asta ca sa obtina o reactie de la tine, sa vada ca suferi asa cum a suferit ea.

 

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation

I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

 

 

[buflea]

Eu cred ca asa cum exista parinti imperfecti, la fel de bine exista si copii imperfecti si nimeni nu este de vina pentru asta. Conflictele apar insa din decizii de genul "eu n-o sa iert niciodata" sau din orgolii prostesti. Daca inteleg perfect ca de multe or exista o trauma fie ca esti de partea parintilor sau a copiilor, mi-e greu insa sa accept refuzul de a comunica ca metoda de razbunare pentru aceasta trauma. La ce exact ajuta asta, in afara de a plati niste politze ? Dispare trauma aceea, se mai poate indrepta ceva, suferinga celuilat face trauma trecuta mai mica in intensitate ?

 

O legatura cu parintii / copiii se poate mentine si intretine cu intelepciune prin evitarea conflictelor vechi. In relatii de genul asta, un telefon sumar, in care se vorbeste despre vreme face mult mai mult decat o discutie principiala in care fiecare, parte din generatii diferite, isi expune punctul de vedere. Parintii / copiii nostri nu trebuie sa ne fie confidenti, nu trebuie sa ne cunoasca sufletul pe interior daca simtim ca nu sunt in stare sa ni-l inteleaga, cu atat mai putin insa trebuie pedepsiti ca nu ne inteleg. Sigur, ideal ar fi sa ne gasim echilibrul in parintii nostri si sa putem sa ne cuibarim si la 60 de ani inapoi in bratele lor ... realitatea insa ne demonstreaza ca uneori acest lucru nu se poate. Si ce daca nu se poate atinge idealul, de ce trebuie sa respingem tot ansamblul doar pentru ca nu se muleaza pe definitia noastra ?

 

Cat despre bani ... he, he, he. Nu stiu cum au reusit ai mei dar copilul lor nu se gandeste niciodata la banii lor. Eu am foarte clar definita partea materiala - fiecare cu banii lor. Eu nu stiu cati bani au parintii mei si nu ma intereseaza. Nu vreau nimic de la ei, am doua maini si un cap pe umeri ca sa imi castig banii mei si am maturitatea in a ma intinde atat cat castig. Sigur ca m-ar supara sa aflu ca cine stie ce investitie paguboasa au facut dar nu pentru ca am pierdut eu, mostenitoarea lor, ci pentru ca au pierdut ei. Intr-un final banii lor nu sunt ai mei decat printr-o norma legala, nu contez pe ei pentru ca de fapt nu ii merit si daca o sa-i obtin o sa ma bucure mai mult tocmai pentru ca n-am facut nimic pentru ei.

 

In spiritul teoriei de mai sus, eu vad exemplul dat de Maraki ca pe o proasta gestionare financiara. Banii destinati copiilor trebuiau separati de la inceput, astfel incat unul sa nu aiba acces la fondurile celuilalt. Mai departe, ca partea fetei s-a dus pe un zugravit in loc sa aiba cine stie ce alta destinatie, nu este pierderea parintilor, desi da, erau banii lor ... este pierderea fetei, care I-a folosit aiurea. Odata acceptata greseala ca banii nu au fost de la inceput administrati corect, comunicarea devine mai lina, chiar daca exista greseli care i se pot imputa si fetei. Cel mai greu pe lumea asta ii este omului sa isi recunoasca greselile ... multi spun ca o fac si la fel de multi gasesc scuze ca sa nu o faca. Mie imi vine sa musc din pumni cand imi dau seama ca gresesc si mai trebuie sa recunosc asta ... asa ca am gasit metoda de a ma ascunde in spatele autoironiei. Imi este mai usor sa dau eu vina pe mine in public, dand ochii peste cap si strecurand si putin umor, decat sa o faca altii, discutandu-mi greseala mult mai serios si acuzator.

[Tilia]

La mine, tocmai telefoanele "acasa" sunt factorul de stres, ma rog sa nu raspunda maica-mea, ca ma enervez.

 

Lasand la o parte faptul ca numai eu sun (in 2 luni a sunat o data, ca sa verifice ca i-am dat numarul corect), are asa o arta de a ma enerva si de a incerca sa ma controleze.

 

"Am vorbit eu eu d-na cutarita si mi-a zis ca x dolari pe luni nu sunt suficienti in SUA" (in conditiile in care d-na cutarita plateste chiria de 4 ori mai mult ca noi si-si intretine ambii parinti + 2 copii)

 

sau

 

"In ce rahat de oras stai tu, am vazut eu pe net orase mari, frumoase, nu uratenia aia fara viitor in care locuiesti" (sa mentionez ca e un oras de 10 ori mai frumos decat Bucurestiul, ca acasa vedeam blocul de vizavi, iar aici vad lacul Superior si multa verdeata pe geam).

 

Ma enerveaza cu ,,nu care cumva sa nu-ti faci coc la nunta", de parca as avea 50 de ani, nu nici 30. Si cate si mai cate.

 

In conditiile astea, ce comunicare sa existe, cand un telefon de-al ei imi strica ziua?

[bird70]

Tilia,

nu pune la inima toate prostiile care vin de la mama ta. Asa e si soacra-mea, sotul meu isi strica ziua cand vorbeste cu ea la telefon. Are pareri despre orice si stie mai bine decat oricine altcineva. Nu e de acord cu ce instrument studiaza fiica-mea, cu ce caine avem, ce specializare a ales sotul meu, etc. Mai ales pareri legate de copii , astea ma scot din sarite. A vazut fetele o data in 10 ani dar are sfaturi si pareri pentru orice. O data de ziua celei mari suna sa-i spuna la multi ani, si primul lucru o intreaba cate kg are [alcool], dupa care intreaba: esti grasa? Asta in ziua cand fata a implinit 14 ani .

 

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation

I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

 

 

[dana vio]

Citat:

citat din mesajul lui maraki Sid="red">ant greseli facute de " copii " care nu pot fi iertate o lunga perioada de timp. Chiar daca este copilul tau, nu poti trece peste o greseala majora ca si cum nu s-a intamplat nimic si nu ar fi nevoie de o " amenda " Nu imi vine pe moment cuvantul potrivit dar sper ca intelegeti ce spun.id="red"> I-am dat sansa fetei mele sa vina sa traiasca in Germania dupa ce a terminat scoala. Nu a vrut! A preferat sa traiasca printre straini, sa intoarca spatele bunicilor, sa nu-i mai viziteze de 3 ani ( bunici care o iubesc si au ajutat-o intotdeauna din momentul in care s-a nascut )A facut o mare prostie si din cauza asta ne evita pe toti. A scos banii din banca pe furis, bani care erau pt cumpararea unui apt pe numele ei si a fratelui ei; i-a dat unui strain sa isi renoveze casa, sa o faca boboc iar din momentul acela, noi nu am mai contat. Baiatul meu cand merge in Romania, nu are unde sa doarma, nu poate spune " ma duc acasa " pt ca a fost lasat pe drumuri. Se poate ierta copilul in situatia data? Cred ca imi trebuie foarte mult timp ca sa pot trece peste ce a facut. id="red">Ea nu a avut nicio contributie pt banii de apt. Tot de la parintii mei erau.Monica http://www.community.webshots.com/user/maraki36http://www.dropshots.com/maraki6 mami cu Angelo ( 29 Dec. 2005 )

align="right" id="quote2">Nu inteleg ce spui. Cand am citit am crezut ca a facut ceva foarte grav, cand colo e vorba de bani! [bang]Alexandra Maria 14.12.2007

[dana vio]

Citat:

citat din mesajul lui histamina exista parinti care nu isi vor iubi niciodata copii sau isi vor iubi doar o parte din copii.id="red">e ceva cu care nu te poti lupta si niciodata nu ii poti face sa te iubeasca sau macar sa te respecte cu toate diplomele din lume, cu toate premiile si olimpiadele, cu toate incercarile disperate de a arata ca tu ii iubesti si ca meriti dragostea sau respectul lor.la un moment dat te retragi, intelegi, accepti si ii iubesti pentru ca asa esti tu,asa e sufletul tau,apoi ierti si incepi urcusul catre tine,incepi sa te respecti,sa te iubesti.iertarea si iubirea sunt conditiile esentiale.apoi nu mai astepti nimic,doar daruiesti si ii spui copilului tau de un miliard de ori ca l-ai dorit,ca il iubesti.un copil nu va trece niciodata peste cuvintele parintilor:nu te-am dorit, dar nu ama vut ce sa fac.nu va iesi nimic din tine,un copil e oricum o povara pentru orice parinte.de vindecat nu te vindeci niciodata de abandonul lor. e o gluma.sau o zidire a sufletului.http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=167651&nm=Sebastian-Minunea-mea

align="right" id="quote2">Tot aici pe forum zicea un user ca "iubesti copii pe care ii ai cu cel/cea pe care l-ai iubit".Alexandra Maria 14.12.2007