Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.(2)

[Eleni]

In momentele mele de respiro, in care as avea ceva de lucru dar nu e urgent… si nici nu ma trage atat si nici inspiratia, am timp de introspectii. Si asta doar pentru ca nu am chef sa ma concentrez. Desi stiu exact ca ma paste un deadline strans. Si ca lucrurile nu-s nici pe departe rezolvate, dar pana nu-mi iau un bici peste picioare nu ma pot concentra.
Asa ca profit sa mai scriu aici din insight-urile mele de femeie cu partea masculina foarte dezvoltata.

Imi tot vin flashuri din viata mea, lucruri facute de mine, dar a caror semnificatie abia acum o vad. Si imi dau seama ca nu fac decat sa continui un destin de amazoana cu care nu sunt impacata, dar e singurul pe care il cunosc.

Si atunci ma educ, rational si fortat, sa nu repet aceleasi greseli, mai ales cand vad ca uneori mi-e greu sa ies din zona de comfort.

Mi-am citit semnficatiile numelui, ale tatuajelor, am realizat ca absolut nimic din tot ce am facut nu e degeaba, toate avand o stransa alegatura cu trecutul meu. Si mai rau, avand o stransa legatura cu mult hulitul meu tata. Si cu prezenta lui distructiva din viata noastra si absentele de care ne-am bucurat atata. 

Nici bunicul nu a fost mai prezent, a avut acelasi pattern in viata familiei. 
Absolut incredibil cum totul are legatura cu asta. Incepand cu soarele meu mare tatuat pe spate, primul meu tatuaj (soarele inseamna tata, barbat), pana la imposibilitatea de a-l ignora sau de a face pace cu el, cu lipsa lui, cu totul. E ca o buba cu puroi, o tin acoperita, stiind clar ca ea face ravagii sub bandaj. Dar nu am inca chef/stare/putere sa ma ocup de ea. Mi-e sila! de fapt, exact asta e sentimentul, mi-e sila. 

Si stiu ca asta e ultima mea lupta de dus, sunt perfect constienta de asta. O aman constient, trag de timp aiurea... pana nu inchid asta, nu fac decat sa perpetuez o greseala. Si una care in mod evident sapa, degeaba ma tin eu fudula, puroiul ala e parte din persoana mea... Indiferent de cat ma ascund in pantofii mei frumosi, in costumul meu colorat si in zambetul meu larg...

[carlad]

Eleni, postarile tale sunt balsam pentru suflet! Merci mult!

[BellaDonna]

de ce nu incerci sa-l vezi in alta lumina pe tatal tau, atat timp cat il vezi ca un puroi va fi un puroi in viata ta, de ce nu-ti schimbi perceptia si sa-l vezi ca o lumina in viata ta si atunci va fi ca o lumina in viata ta, [flo2]

[Alizee]

Multi isi duc tarele, pana la sfarsitul vietii.

Eu te vad ca pe un om care ai invins, tocmai pt ca ai asemenea rude de sange, apropiate.

Te-ai gandit ca, daca totul ar fi fost roz in familia ta, nu ai fi ajuns la aceeasi profunzime ?

Fiecare viata in parte are un sens. Nimic nu este intamplator pe lumea asta.

[luisa1983]

Mi-am citit semnficatiile numelui, ale tatuajelor, am realizat ca absolut nimic din tot ce am facut nu e degeaba, toate avand o stransa alegatura cu trecutul meu. Si mai rau, avand o stransa legatura cu mult hulitul meu tata. Si cu prezenta lui distructiva din viata noastra si absentele de care ne-am bucurat atata.

De ce nu incerci sa te detasezi un pic de amintirile urate, concentrandu-te mai mult pe viata ta alaturi de fiica si de mamaie, de ce nu-ti spui ca asta este problema lui si nu a ta, tratand orice vine din partea ta catre el ca pe un act de mila si ajutor pentru un om bolnav?! Poate ca ti-a fost sortit sa ai un asemenea tata pentru ca altcineva nu-i putea purta de grija acum la batranete...nu se putea sa aibe fete asemenea lui pentru ca se strica ,,echilibrul" . Ma gandesc si eu ca radacinile comportamentului sau se regasesc undeva, el a devenit ceea ce este nu pentru ca asa a ales ci pentru ca altii au contribuit constant la formarea lui ca om. Tu, din fericire, ai alta ,,stofa" , ai avut-o si pe mama ta (atat cat a fost in viata voastra) ca exemplu si sunt convinsa ca toate aceste framantari ale tale exista doar pentru ca nu te lasa sufletul sa-l ignori, alta in locul tau...

[Eleni]

Intr-o perioada incercam sa rezolv eu totul. Eram absolut epuizata pentru ca pana la rezolvarea propriu zisa cantaream de o mie de ori lucrurile. Acum am inceput sa le prioritizez si sa mai las din ele nerezolvate. 

Sunt lucruri pe care le detest si de care intind cat pot inainte sa le rezolv.
De-a lungul vietii mele am asteptat mult inainte sa rezolv chestii pentru ca ma deranjau confruntarile. Le lasam pana se rezolvau oarecum de la sine, fie prin uitare, fie prin expirarea acelei situatii, fie prin rezolvarea ei de altcineva. Dar doar lucrurile care ma priveau direct si personal si care ma lezau. Urasc sa sufar si din cauza asta mi-a creat un sistem de evitare a suferintei. O ocolesc. Fac niste artificii, trec peste ea, nu stiu sa o infrunt. De mica am problema asta. Nu stiu cum sa sufar. Stiu sa ii ajut pe altii atunci cand sufera, sunt alaturi de ei... dar imi blochez simturile ca nu cumva sa ma contamineze suferinta. 

Am pierdut lucruri si persoane dragi, am avut esecuri ca oricine in viata si ca sa evit suferinta dormeam. Mai fac si acum asta: daca sunt foarte suparata, ma duc sa dorm... imi blochez temporar creierul. 

Am fost plecata cateva zile din Bucuresti intr-o zona fara retea de telefonie si practic am fost izolata. M-a ajutat mult asta pentru ca nu a fost nevoie sa ma gandesc la chestii. Si nefiind acolo nici nu mi s-a cerut nimic caci oricum nu puteam rezolva.  Dar revenind lucrurile erau tot aici si a trebuit sa le infrunt. 

In familia mea exista un background destul de pesimist. Bunica mea este un om trist, care mereu plange pe cate cineva sau ceva. Daca Maria e racita, pentru mamaie e sfarsitul lumii, o jeleste in continuu. Daca si-a revenit, sigur e altul din familie bolnav de ceva si il jeleste pe ala. Daca totusi e o perioada in care sunt toti sanatosi si nici nu avem probleme grave, se uita la stirile de ora 5 si plange cate un strain... Ca sa parez aceasta avalansa de tristete si energie negativa (si nu doar de la ea primesc asta), imi blochez toti receptorii. Aleg sa privesc lucrurile pozitiv pentru ca m-am educat asa de mica. Si daca nu reusesc sub nici o forma sa vad ceva bun in situatia respectiva, ma duc sa ma culc. 

Incerc constant sa ma detasez de tristeti, de suferinte, de petele de noroi din viata mea. E un efort permanent, e o lupta continua sa nu ma las trasa in jos. Am nevoie de mine sus si cu zambet pe fata. E important sa fiu Atlas, pentru ca printre altele nu am pe cine sa stau sa suspin. Probabil ca de asta mi-am dezvoltat aceste instincte de supravietuire. Sa stiu ca indiferent de ce mi se intampla, eu pot sa trec peste si sa pornesc de la inceput. Cand ma frustrez ca o iau de la inceput prea des, imi amintesc ca eu si fac lucrurile foarte repede si de aceea mi se termina drumurile si am nevoie de unul nou (iata din nou cum vad pozitiv munca de Sisif pe care o fac). 

 

Tot discursul de mai sus e doar o introducere in buba vietii mele: tata. Mi se zbarleste parul pe mine cand scriu asta. Mi-e greu sa si pronunt. Nu pot sa il ignor si sa uit de el pentru ca ma suna vecinii sa mi se planga de diverse (ca e mizerabil locul unde sta, ca latra cainele pe care l-a adus in casa, ca se imbata si cade pe unde apuca). 

Nu si-a platit jumatate de an intretinerea... am facut o acrobatie si am platit-o eu ca sa nu ajungem sa platim penalitati si sa ne dea in judecata blocul pentru ca el nu-si invata lectia si tot eu as fi avut de tras. As vrea sa existe o magie care sa il duca intr-un loc de unde sa nu mai iasa. Sa stiu ca are mancare si un acoperis deasupra capului si gata. Sa scap... din pacate oricat m-am agitat, nu-l primeste nimeni nicaieri pentru ca e alcoolic. Stiu asumat ca va trai mult (caci mi-am dorit frenetic sa moara, dar imi fac pacate si nu vreau sa le ispaseasca altii pentru mine)... va trai pana imi voi invata eu lectia. Pana voi intelege ce am de inteles de aici. Pana cand nu rup buba cu tot cu carne. Si pentru ca devine din ce in ce mai presant, car cu mine constant aceasta povara... imi sta mereu pe creier. Efectiv il am in permanenta in cap. Ma simt ca si cum am un dinte mare cariat drept in fata. Nu pot sa rad pentru ca il am acolo... vizibil. Si trebuie intervenit caci imi macina creierul si oricata distanta as pune, fizic si mental, eu tot ma framant. Si pentru ca asta imi consuma resursele nu pot sa mai fiu eficienta in alte parti. Ma omoara asta. Trebuie sa o rezolv... nu pot sa ignor problema, trebuie sa inchid asta. Si am nevoie de mai multa putere decat par sa am acum.

Si pentru ca da, si eu cred ca nimic nu e intamplator in viata si ca toate se intampla cu un rost, vreau si sper sa invat de aici... si sa evoluez mai departe organic si sanatos, nu punand inca un bandaj peste mizerie. Am mare nevoie de ajutor, dar stiu ca numai la mine si in mine e acest ajutor. E ca o rezerva de oxigen pe care nu ma indur sa o consum inca, pentru ca nu mi se pare ca merita. SI da, el nu merita, dar eu merit... si in mod evident sunt legate cauzalitatile... si eu trebuie sa invat iertarea.

[luisa1983]

Ce as face eu : m-as duce intr-o zi dis de dimineata (banuiesc ca dimineata l-as gasi ,,treaz") la el si i-as propune ca absolut toate utilitatile (intretinere, energie electrica etc)sa-i fie oprita din pensie in cazul in care isi ridica pensia de pe card. Daca i se aduce pensia de catre postas as incerca ca in ziua pensiei sa fiu prezenta si sa-si primeasca diferenta neinteresandu-ma de destinatia ei. Ideea este sa incerci sa faci un pact cu el (este foarte greu,avand in vedere ce fel de om este), sa-l lamuresti (imbuneaza-l cu ceva, ceva ce-i place lui, fa-te aliatul lui...stiu ca este al naibii de greu, se vede ca esti transparenta ...dar totusi incearca) ca nu-ti sta in spate dar ca nici tu NU mai poti face fata financiar. De restul problemelor nu trebuie sa fii tu raspunzatoare. Ideal ar fi sa accepte sa se trateze chiar daca are o varsta inaintata dar daca el nu vede ca are o problema/ probleme...nu vei reusi nici tu si nici vecinii care indraznesc sa te sune punandu-ti in carca niste probleme ce nu-ti apartin.

 

Schimba tactica cu el...stie ca-l urasti, simte si este posibil ca el sa-si doreasca ,sa ,,tina" legatura cu tine astfel, ingreunandu-ti viata!

 

Uneori nu-i potrivit sa tii ,,piept" anumitor probleme , obosesti, tu luptandu-te cu ,,morile de vant". Stii ca si la judo...,,foloseste-te de puterea adversarului".Deci....

[greieras]

Si pentru ca da, si eu cred ca nimic nu e intamplator in viata si ca toate se intampla cu un rost, vreau si sper sa invat de aici... si sa evoluez mai departe organic si sanatos, nu punand inca un bandaj peste mizerie. Am mare nevoie de ajutor, dar stiu ca numai la mine si in mine e acest ajutor. E ca o rezerva de oxigen pe care nu ma indur sa o consum inca, pentru ca nu mi se pare ca merita. SI da, el nu merita, dar eu merit... si in mod evident sunt legate cauzalitatile... si eu trebuie sa invat iertarea.

 

Draga Eleni,

 

Am sa-ti dau mai intai doua citate: 

• "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”  Matei 11: 29-30

 

"Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. "  Ioan 15:5

 

Eleni, Dumnezeu ti-a promis odihna, exact ce are cea mai mare nevoie sufletul tau, dar odihna aceasta vine numai de la El.  Cand se refera la jug, este vorba de jugul la care trag doi boi.  Este un jug pentru doi.  Intr-o parte tu, intr-o parte Isus, tragand impreuna cu El, nu singura, vei putea face brazda prin viata.  Dragostea neconditionata nu o vei putea recrea in tine prin propria-ti putere.  Dumnezeu este dragoste, si numai El ti-o poate da.

 

In al doilea citat sunt chiar cuvintele Domnului Isus.  Nimic, dar absolut nimic nu putem face fara El.  Tot ce avem vine de la El.  Si ai dreptate, exista un plan divin pentru viata ta, si lucruri prin care trebuie sa treci si lectii pe care trebuie sa le inveti, dar nu vei putea fara El. Daca crezi ca El vrea sa treci prin anumite circumstante, inseamna ca El stie de ce si la El se gaseste raspunsul.

[ch_dana]

Eleni, el admite ca e alcoolic ? Daca da, poate va pot ajuta Alcoolicii Anonimi. Daca nu, exista camine de batrani care primesc si alcoolici, din pacate nu din Bucuresti (am vazut ceva prin ramnicu Sarat) sau apeleaza la ei:

 

http://www.alcocentru.ro/

 

 

Multa putere iti doresc, vei avea nevoie [flo2]

[Eleni]

Pensia si-o ia singur, am avur o perioada cand am incercat sa i-o iau eu fix sa acopar cheltuielile, se ascundea, pleca noaptea... nu exista un moment potrivit. 

In timp creierul lui s-a dus naibii, de atata alcool, ce sa admita ca e bolnav sa se trateze. Urla cand ne vede in casa ca i-am furat diverse.
Daca am chemat politia nu l-au luat ca evident nu au ce sa ii faca si nici ce sa faca cu el. 

Nu neg solutiile voastre, le citesc, dar din pacate el este un cadavru ambulant, cu creierul imbibat de alcool, care aduna gunoaie si care face rau nestiind ca face rau. Rade daca ii zici. Nu vreau sa intru in detalii ca iar ma incarc... practic scriind despre asta, aleg sa recunosc public ca am o problema... si treptat sper sa incep sa mi-o si asum. Si apoi sa o vindec. Un parinte alcoolic e la fel de greu de acceptat ca si propriul alcoolism, ti-e jena, te ascunzi, nu vrei sa te stie lumea.

Eu o fac. O recunosc. Incerc sa nu ma culpabilizez... Incerc sa invat sa iert. Asta nu-mi iese, cel putin nu inca.

Multumesc ca va ganditi la mine.