Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.(2)

[luisa1983]

....practic scriind despre asta, aleg sa recunosc public ca am o problema... si treptat sper sa incep sa mi-o si asum. Si apoi sa o vindec. Un parinte alcoolic e la fel de greu de acceptat ca si propriul alcoolism, ti-e jena, te ascunzi, nu vrei sa te stie lumea.

Eu o fac. O recunosc. Incerc sa nu ma culpabilizez... Incerc sa invat sa iert. Asta nu-mi iese, cel putin nu inca.

Multumesc ca va ganditi la mine.

 

Invata sa faci diferenta intre suferinta si frica de a suferi! Asa cum infruntam durerea fizica prin tratamente medicamentoase asa si suferinta ta poate fi alungata prin metodele tale de a te vindeca (rasfata-te, acorda-ti timp mai mult pentru tine, discuta nu neaparat despre problemele tale ,cu persoane care-ti ridica moralul , sunt sigura ca ti-ai ales oameni pozitivi/veseli in jurul tau, alearga- pe mine alergatul ma deconecteaza , citeste), trebuie sa vezi ce anume te echilibreaza (daca ai fi fost intr-un cuplu poate ti-ai fi gasit echilibrul mai usor).

 

 

Lasa lumea deoparte...., nu-ti mai fie jena, nu te mai ascunde , nu ai de ce! NU sunt problemele tale!

 

Eleni, nimeni nu este perfect , sunt oameni mult mai josnici decat tatal tau, nu sunt poate alcoolici, nu au problemele tatalui tau dar sunt cu mult mai ,,mizerabili" si totusi patruleaza printre noi fara niciun pic de jena, dorm linistiti pe pernele lor...etc. Macar tatal tau are o scuza, este alcoolic, are o eticheta care nu va dispare nici daca de maine ar fi cel mai ireprosabil vecin. Este modul lui de a reactiona, de a vorbi/actiona  bautura din el controleaza tot, este un om slab care odata a fost ,,puternic" chinuind fiinte neputincioase, asa a vazut, asa a invatat, nu stie/a stiut altfel sa traiasca. Acum poate ca ar vrea sa schimbe ceva dar stie ca este prea tarziu (cred ca aceasta dependenta de alcool vine de la neputinta de a fi la inaltimea asteptarilor celor din jurul lui)...mai mult de-atat, singur fiind, este capabil de a-si imagina scenarii pe care apoi le aplica razbunandu-se pe toti cei care-l blameaza . De aceea incerc sa -ti spun ca cel mai indicat ar fi sa gasesti o cale de comunicare cu el (cand eram copii , eu si fratele meu dresam caini si pisici cu ajutorul chiftelutelor,napolitanelor, oaselor, bine....cu pisicile era mai greu dresajul dar nu renuntam asa usor...am reusit si cu niste broaste chiar) la tatal tau cred ca stii ce va merge...poate ca banuind ca-i ,,intelegi" comportarile  devine mai ,,accesibil".

 

Si da, este o suferinta, infrunt-o!  ...sunt oameni ce sufera pentru ca au o boala incurabila si din pacate nu se mai poate face nimic. Bucura-te ca nu te aflii printre ei, eu asa gandesc!

[ch_dana]

"Un parinte alcoolic e la fel de greu de acceptat ca si propriul alcoolism, ti-e jena, te ascunzi, nu vrei sa te stie lumea."

 

Gresit, Eleni. Nu iti asuma tu pacatele altora...e adult, si-a facut propriile alegeri in cunostinta de cauza. Tot ce poti face este sa incerci sa il ajuti, atat cat se lasa ajutat. Problema nu e a ta, chiar daca incerci sa o rezolvi. Problema e a lui.

 

Imi amintesti de cea mai buna prietena (e acum in Franta) care de abia la sfarsitul facultatii mi-a spus ca ai ei divortasera - de rusine. Si am intrebat-o acelasi lucru:  "cu ce esti tu vinovata de ce fac parintii tai?"

[A_Iulia]

Alcoolismul e o boala. Oricat de multe frustrari acumulezi, aminteste-ti mereu ca este vorba de un om ce a ajuns in etapa in care degeaba ii ceri...nu are sens...nu foloseste la nimic.

 

Pace trebuie sa faci cu tine si atat. Restul? Stai linistita ca fiecare isi ia de la viata ce doreste, si chiar ceea ce merita. Nu te gandi ca el e foarte fericit, ca nu e. Daca poti sa-l ajuti cu ceva e ok, daca nu poti si sufletul tau refuza, atunci evita-l si gata.

[Eleni]

Dupa ce m-am mocirlit iar in nefericire cateva zile, am revedevenit omul cu zambet larg cu dinti. Si trecand prin asta amrealizat ca toate vorbele celor care m-au ascultat cand eram necajita nu ma faceau decat sa vreau sa raman asa, in mocirla. Adica m-am vazut pe mine, intinsa pe jos, tavalindu-ma in noroi... si prieteni dragi care m-au intrebat ce am si mi-au intins mana sa va ajute sa ma ridic... si eu nuuu, nuuu, sa nu ma ridice, ca de ce sa ma ridice, ca nu mai pot sa ma ridic. Incredibil, acum vad cu liciditate cata rezistenta la schimbare opunem absolut degeaba. Oamenii aia ma ascultau si incercau sa ma ma faca sa vad lucruri si eu nuuuu, nimicccc.. stiu eu mai bine ca-s nefericita.

Nu neg ca o sa mai trec prin etape din astea, noroc ca nu ma tin mult ca nici eu nu ma suport asa. E foarte rau, trece viata degeaba pe langa mine, nici nu am simtit zilele astea, nu am putut sa ma bucur de ele, ma mocirleam ca fraiera. Da, sigur, tata e o sursa de mocirla, dar e aceeasi de ani de zile, nu e o noutate, nu e ceva care sa vina pe neasteptate si sa ma surprinda. 

Dupa cateva zile de noroiala si cenusa in cap absolut gratuit, am realizat cat timp am pierdut. Si m-am ridicat de jos. Aveam nevoie de niste obiective clare, asa ca am decis sa ma duc sa donez sange (oricum ratasem actiunea DC si donatul pentru o prietena din motive de munca... sau poate de ineficienta, cine stie), cert e ca m-am hotarat sa fac asta. Si cu acest obiectiv in minte am iesit din casa marti dimineata din casa... si ce sa vezi, jos o vecina plangea in hohote ca ii murise cineva drag, am dus-o in casa, am stat cu ea jumatate de ora pana i-a venit sotul, am incercat sa fiu acolo cat si-a plans suferinta. Avea nevoie doar sa stranga mana cuiva, atat, si-a descarcat suferinta plangand (doamne, sper sa reusesc si eu candva sa fac asta). Si apoi am plecat spre donat, constienta ca imi fusese livrata o lectie de suferinta reala, neasteptata, careia nu aveai cum sa ii rezisti. Nu eu, cu simandicoselile mele. 

Mi-am atins si obiectivul cu donatul, am facut absolut constienta de faptul ca am nevoie sa fac un lucru bun si vital pentru cineva (oricine, nici nu conta). Si erau atatia oameni care aveau nevoie de sange si ale caror rude venisera sa roage pe cei de acolo sa le dea sangele pe numele lor.

Am plecat de acolo mult mai bine. Linistita cumva, am lasat o data cu sangele sa iasa si tensiunea auto-indusa. De azi dimineata curcubeul e in mod oficial inapoi deasupra mea. Il vad reflectat in privirile tuturor celor cu care ma intalnesc si carora le zambesc cu gura sau cu ochii. Tine doar de mine. Pot sa ma ridic singura, doar avand in galerie cuvintele si sufletele prietenilor mei. De care sunt atat de mandra si multumita ca ii am, chiar daca par ca ma impotrivesc atunci cand imi vor binele. Sper sa stie si ei asta. O le sa mai zic si eu.

 

Maine pleaca Maria in tabara. Face de cateva zile liste cu bagaje, e frenetica... si eu am fost prea nefericita ca sa impartasesc cu ea aceasta frenezie a anticiparii. Asta e marele meu regret. Am fost prea ocupata sa imi plang de mila, eu, profesorul cu aere care da sfaturi despre cum sa fii fericit si optimist. Am asa niste "corigente"... m-as pune la colt, dar acum nu vreau sa mai pierd timp, vreau sa ma bucur de fericirea Mariei ca pleaca singura in tabara. Nu e prima oara, dar de fiecare data are atatea sperante, isi face niste scenarii. Asa eram si eu, asa am ramas, imi place mai mult asteptarea dinainte... imi place golul din stomac, emotia, adrenalina... 

Imi lipsesc, trebuie sa mai fac vreo aroganta sa le simt din nou. 

Editat de August 2, 2013

[luisa1983]

Felicitari, tine-o tot asa, cauta-ti in jurul tau motive de bucurie/ fericire, sunt atat de multe! Infrunta-ti suferinta cu veselie , nu conteaza ce motiv gasesti, nu te mai abtine de la a-ti trai viata,nu-i mai ,,ignora" pe cei din jurul tau,la ei poti gasi chiar ,,solutii" de rezolvare pentru suferintele tale, incarca-te cu pozitivism, nu mai pierde timpul aiurea!. [flo2] Editat de August 2, 2013

[Eleni]

Vineri, lene, uitat la ceas sa se incheie ziua... Ascult niste muzica frantuzeasca, buna pentru momentele mele de lene graseiata... Am mancat niste pepene si acum pur si simplu nu fac nimic. Am o stare fantastica de bine, de tihna, de lene. As putea sa plec acasa, dar recunosc ca mi-e lene sa si plec. Si mai stiu ca daca ajung acasa mai devreme cu o ora e fatal pentru starea mea de lene, va fi demolata complet caci sigur gasesc ceva de facut.
Si am atata de lucru, Doamneeee, dar am decretat ca daca nu am chef voi fi si ineficienta. Maine imi iau cartea si copilul si ma duc pe iarba toata ziua.

Abia astept. Si da, stiu ca sunt o norocoasa, multumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Sa aveti pace, dragelor!

[Eleni]

Zilele astea, uitandu-ma in jur la noianul de informatie la care sunt expusi parintii, imi dau seama ca am avut norocul sa imi cresc copilul intr-o perioada less informed, si am facut-o cam cum m-a dus capul. Daca as fi avut acces la atata informatie ca acum, eu cred ca o luam razna. Ii dai sau nu-i dai nu stiu ce produs: carne, ou, mei, anything? ii dai sau nu-i dai acces la programe TV supravegheate? ii spui sau nu ce vrei pentru viitorul lui? 

Eu sunt un om greu de miscat din loc daca are prea multe optiuni. Intru in panica daca incep sa le analizez pe toate si sa vad bune si rele, asa ca actionez destul de mult la instinct. Si refuz sa ma mai uit inapoi no matter what. Si nu o data am ales gresit, dar nici o secunda nu am regretat zicand ca ce bine ar fi fost sa aleg altfel... am zis: trebuia sa invat ceva de aici. 

In weekend am stat mult cu Maria si am realizat ca in cazul meu cel putin norocul consta in comunicarea foarte buna si foarte deschisa pe care o avem. Nu am alta sansa cu ea pentru ca nici eu nu sunt construita altfel.
Mi-e greu sa ma tin de reguli si de limite... asa ca mai bine aleg sa o investesc cu incredere. Si functioneaza. Bine, a sarit calul, si nu o data, dar isi da seama imediat si regreta autentic, mai ales ca eu nu o cert, doar imi marturisesc tristetea.  

Relatia noastra e o continua discutie si o permanenta negociere, de cele mai multe ori amuzanta. Si aleg sa vad constant partea buna si sa ma relaxez, caci nu stiu sa fiu altfel si nu prea mai am timp sa invat. Pot sa fiu onesta si corecta. Si sa o tratez pe picior de egalitate, fara sa o incarc cu responsabilitati care nu tin de copilarie. 

Aleg oarecum the easy way pentru ca nu am rabdare sa aleg si sa ma tin de hard way. Uneori cand vad prieteni de-ai mei implicati in viata educationala/profesionala a copiilor lor, copii cu medalii si diplome, o clipa ma gandesc la cum eram eu (posesoarea vesnica de coronita si diploma)... si apoi imi dau seama ca nu e pentru mine drumul asta. Nu pot sa stau pe capul ei, nu imi vine deloc. It's not her, it's me. 

Mai trag cu ochiul pe la unii si pe la altii sa mai fur idei de cum sa ma implic mai mult fara sa fiu insa pisaloaga, caci si eu la randul meu detest asta. Daca mai vedeti ca imi itesc nasul pe la subiecte, este pentru ca sunt in perioada in care incerc sa ma stimulez pentru clasa a4a si sa fiu mai prezenta in viata ei educationala. Pentru ca tot eu sunt cea care a invatat-o sa isi urmeze pasiunile si sa incerce tot ce doreste pana isi da seama ce ii place si ce nu... si sunt chestii obligatorii la scoala care nu ii plac deloc, si pe care e cam musai sa le stapaneasca, multe facand parte din cultura generala. 

Si culeg ce am semanat, pentru ca tot eu in egala masura sustin ca lucrurile care nu-s facute cu pasiune si drag sunt de cele mai multe ori ineficiente. 

Mintea mea de pseudo-adult se descurca facand surfing printre paradoxuri. A ei insa nu inca...

[a_alinta]

eleni, m-ai trag si eu cu ochiul la tine   fara tatal tau , asa cum e el,  tu nu  ai fi scris pe aici, pentru ca nu ai fi existat.

 

 incearca sa il intelegi si sa il ierti cat inca mai e viata  [flo2]  

[Eleni]

eleni, m-ai trag si eu cu ochiul la tine   fara tatal tau , asa cum e el,  tu nu  ai fi scris pe aici, pentru ca nu ai fi existat.

 

 incearca sa il intelegi si sa il ierti cat inca mai e viata  [flo2]  

 

E cam singurul motiv... azi am o zi mai intelegatoare, dar nu stiu cat o sa ma tina.

[Andra_29]

Eleni, mi se pare admirabil modul tau de a te comporta cu fetita ta! Bravo!!