Un deceniu de reusite… si o noua evolutie.(2)

[Eleni]

Regret ca nu apuc sa imi tin promisiunea de a scrie mai des. Vara asta m-a naucit, am avut atata presiune si tensiune… nu se mai terminau.

 

Am vrut doar sa va spun cum am incheiat epopeea primului barbat din viata mea, a carui prezenta/absenta mi-a marcat probabil toate alegerile ulterioare (adica tatal meu).
Va amintiti probabil subiectul de anul trecut cu tata care o luase razna si cum imi doream sa se intample ceva care sa faca situatia asta sa dispara.

Ei bine, ceva s-a intamplat. Dar inainte sa dispara m-a consumat intens si am fost obligate de viata sa infrunt situatia fata in fata. Sa fiu aproape de el, sa il ingrijesc, sa il accept, sa ajung sa incerc sa inteleg si sa iert... pana la final. Cand nu vrei sa iti infrunti niste temeri, te infrunta ele pe tine.

Asa s-a intamplat acum.

Si de aici inainte Elena merge mai departe. Cu o greutate mai putin pe umeri.

Sper cumva ca aceasta reglare de conturi m-a facut sa stiu ce vreau… nu par inca sa stiu dar e doar o apreciere constienta. In continuare stiu ce nu vreau… si ma feresc atent de orice complicatie in viata mea. Traiesc simplificat si intens. Simplificarea asta inseamna acum renuntarea la complicatii sentimentale si functioneaza minunat pentru mine. Nu inseamna deloc renuntarea la viata, nu m-am calugarit, doar sunt atenta la ce fac/zic si mai ales cui.

Am avut o vara crunta, in care depresia mi-a fost aproape prietena. Ca sa nu ma imprietenesc cu ea am gasit o singura solutie: banda de alergat. Si pentru ca Maria a fost plecata jumatate din vara, am alergat kilometri intregi cu furie, pana cadeam din picioare de oboseala. Si dupa ce oboseam, ma culcam. Am evitat o realitate cu incapatanare… dar a sapat adanc in mintea mea, si acum incerc sa repar.

 

 

Am impartit vacantele in 2: vacante cu Maria si vacante cu adulti. Si Doamne cat imi savurez aceste vacante cu mine si cu oamenii mari. Anul asta, dupa Barcelona, mi-a fost greu sa mai am arogante turistice pentru ca aveam de platit azilul lui tata.
Dar acum abia astept sa evadez, imi construiesc cu indarjire bucurii si amintiri de acum…

 

Si din nou imi propun sa scriu mai des… poate o sa imi iasa. Cand oameni pe care nu-i cunosti se bucura sa te citeasca si iti spun asta, te simti un pic jenat si responsabil ca nu o faci mai des. 

Editat de Septembrie 6, 2014

[Nimeni_Alta]

Important este sa te simti bine si sa fii  santatoasa [flo2]  chiar daca scrii mai rar.

[ch_dana]

Bine ai (re)venit...important e ca ti-ai facut datoria de fiica si ca acum poti merge inainte cu usurare.

 

Bun venit in noua ta viata !  [flo2]

[paulinio]

Ca de obicei, e atata sinceritate in mesajele tale ca e imposibil sa nu simiti vibratia...

Poate ar trebui sa scrii...

[Eleni]

Abia acum incep sa ma adun emotional. Asa mai scriu aici, ca sa mai dau inapoi acestei comunitati un pic din cat am primit de aici.

 

Marti plecam noi 2 la Vama, in locul unde ma regasesc cel mai adesea… sa fac nimic. Sa fac terapie cu valurile, fara sa am nici o alta presiune. Nu mai e sezon, prin urmare sansele sa fie haos sunt mici, doar cei care au nevoie de asta vor ajunge acolo.  E anul in care m-am bucurat cel mai putin de timpul meu liber… dar in egala masura e anul n care m-am bucurat cel mai mult de copilul meu mare.

Aproape ca nu-mi pot asuma merite pentru creatura minunata care s-a construit langa mine. E inteleapta, afectuoasa, amuzanta si atat de empatica.  S-a oferit sa imi dea banii ei stransi din munca ei, pentru inmormantarea tataui meu. Si nu imprumut, mi-a specificat, ci sa ma ajute. Ma surprinde uneori cu niste replici si niste priviri atat de rupte din mine…  daca fiecare din noi are one shot la fericire, atunci eu ma multumesc clar cu acest shot. Nu am pretentii la altele. De bucuriile lumesti ma pot “bucura” fara sa caut fericirea cu orice prêt.

 

De-a lungul timpului, de vreo cativa ani incoace, constant iau in grija mea oameni tineri cu care lucrez pe diverse proiecte. Tineri si isteti, constiinciosi, care imi amintesc mult de mine. Probabil asta inseamna maturitatea, incepi sa iti pregatesti urmasii. Fiecare din puii astia de om au zis: cand o sa fiu mare, vreau sa fiu Elena! In momentele alea, orgoliul meu era la cer, caci desigur, o mai mare declaratie de apreciere nu exista.  Dar stiam in sinea mea ca ei vor sa fie Elena pentru ca tratez lucrurile cu relaxare si toleranta. De cele mai multe ori…caci sunt si situatii care ma implica patimas, cu indarjire si ura. Dar de cele mai multe ori umorul a ramas sprijinul si echilibrul meu.

Declaratiile acestor juniori m-au facut  sa ma incred mai mult in cine sunt eu ca formator… nu stiu cat sunt mama… cat sunt tovarasa de viata rebela…  cat sunt autoritatea din viata Mariei… dar pot spune ca am reusit sa fiu parte din evolutia ei si mi-a iesit so far.

Dar acum, cand Maria e mare si inteleapta, ii explic si mai clar si nevoile mele. Arogantele mele cum le numesc... plecarile mele singura, fara ea.  Am nevoie sa nu ma sufoce. Pare absurd, dar am atata nevoie de libertate incat uneori fug si de ea.  Potentialele mele amoruri le tin la o distant echilibrata, care sa imi permita mie sa ma simt comfortabil, sa nu imi aerul. Oare trece vreodata asta? Asa eram si inainte, dar acum sunt nemiloasa cand e vorba de mine… nu mai accept compromisuri in relatii cu oameni care nu-mi sunt pe plac, sau nu-mi fac pe plac. Daca nu interactionam, nu am nici o problema, lumea e mare si e loc pentru toti. Cand imi respira insa aerul, lucrurile se schimba… nu mai vreau sa impart. Sunt un paradox, dau orice cui are nevoie, dar daca te bagi in sufletul meu, te arunc.

 

Cand revin din Vama, mai povestesc.

[carlad]

Eleni, ma bucur asa de mult ca esti din nou aici. Citesc fiecare postare a ta cu sufletul la gura. In unele pasaje ma regasesc, din altele invat, unele ma pun pe ganduri.... Distractie placuta la Vama!

[ch_dana]

La multi ani Mariei de ziua ei onomastica si distractie placuta in Vama  [flo2]

[Eleni]

Maine incepe gimnaziul. Yupiii, sa vezi ce o sa ne distram.

 

Am evadat 3 zile in Vama Veche, a fost absolut genial. Lume putina, doar cunoscatorii, vremea fantastica, nu era aglomeratie la carciumi, plaja lejera… Am putut sa stam practice toata ziua pe plaja si nu ne-am ars, ca era mult mai prietenos soarele. Eu m-am incarcat incredibil. Sa stau si sa ascult marea, sa vad cum apune soarele… am prins luna plina, copiii mei (Maria si verisorul ei) si-au tinut companie unul altuia fara sa stea pe capul meu.

A fost de vis. M-am intors energica si vie. Si din prima seara am iesit in oras, cu un client, apoi cu un prieten…  Apoi cu alt prieten. Sunt inapoi in joc, asa ma simt. Pot sa duc ras, flirt, prietenie interesata sau dezinteresata. Am un zambet cat toata fata si un curcubeu maaare deasupra mea. A reaparut, il pierdusem pentru o vreme. Gata, am trecut la urmatorul nivel.

De maine incep si eu o alta etapa din viata mea. Ador inceputurile.

In 3 saptamani ma duc sa ma dau cu parapanta la Sopot. Si peste inca 4 ma duc in Budapesta si Praga in city break. Nu ma intereseaza sa fac turism, ci sa vad si sa cunosc oameni. Imi extind orizonturile, am niste aripi noi crescute in zilele astea si trebuie sa le folosesc.

Ahhh, ce bine e sa fiu eu!

[Eleni]

Si m-am intors.
Mi-am fortat limitele, intr-un mod care m-a facut sa imi dau seama ca sunt inca in stare de emotii.

Am fost sa ma dau cu parapanta in Bulgaria, intr-o localitate renumita pentru asta. A fost SUPREM. A insemnat un drum de 11 ore cu trenul de noapte, aproape singura intr-un vagon dintr-un tren fantoma, populat de CFRisti rusi, care nu vorbeau o boaba de engleza. Noroc cu vecina mea de compartiment, o moldoveanca de la Chisinau, care intelegea. Eram doar noi 2 intr-un tren lung care strabatea noaptea… daca eram mai sinistra m-as fi vazut intr-un film de groaza. Dar eu m-am culcat linistita si fericita: plecasem spre aventura, cu rucsacul in spate si cu inima in dinti.

Nimic nu m-ar fi putut intoarce din drum.

Nu m-am dus in Bulgaria de snoaba, ci sa ma si vad cu o prietena… si cumva sa ies din zona de siguranta. Ideea de plecat singura, de tren de noapte, de aventura… mi-a pus sangele in miscare. Si aveam atata nevoie de asta.

Am ajuns in Sofia, si apoi in fiecare zi am plecat in alt oras. Si am ajuns sa zbor. De 2 ori chiar. Incredibila experienta! Vreau sa o repet! Am zburat si desi mi-a fost cumplit de frica, dupa 5 minute am inteles ca nu are rost sa continue sa imi fie frica… zarurile erau deja aruncate. Asa ca m-am relaxat. Am inteles ca altcineva are controlul… si am acceptat asta. Si nu am murit cand am lasat controlul la altcineva. Si m-am bucurat intens de ghemul de emotii din stomac. Si de senzatia de frica. Si de momentul de implinire dupa aterizare cand am inteles ca reusisem. Nu sa zbor, ci sa accept ca sunt om si am emotii. Le simt si acum intre dinti… in perspectiva mea emotiile au asa un gust metalic, ca atunci cand tii un ban in dinti… Scrasnesc… nu-s vreo poeta, dar imi asociez mereu trairile cu un gust/ o aroma/ o culoare/ caldura.

Inainte de plecare am avut un usor sentiment de panica, pentru ca imi paraseam zona de confort. Am platit facturi, am lasat bani in casa, am lasat lucrurile clare… nu voiam sa fie ceva in neregula daca… nici un daca nu s-a intamplat. Iesirea din casa cu sacul in spate si imbratisarea Mariei, crucile facute de mamaie in spatele meu... toate mi-au pus lanturi la picioare. Imi venea sa ma intorc.

In taxi m-am gandit: de ce fac asta? Ce-mi lipseste? Din perspective multora nu-min lipseste nimic… si aproape ca asa e. Dar nu eram sigura ca mai sunt vie pe interior. Nu mi-a mai fost de mult teama… nu am trait de mult emotia anticiparii, a reusitei. Le faceam pe toate pe pilot automat. Si acum am inteles ca de fapt sunt vie… si mai mult, ca pot lasa controlul altcuiva. Cu frica, da… dar si cu bucurie. Asa ca astept emotiile sa vina, sunt pregatita.

La ultima sedinta la psiholog aproape ca m-a dat afara… pentru ca nu mai am nevoie. Nu ma mai vrea acolo…

Sunt sus in varf de munte si astept doar vant prielnic sa imi dau drumul sa zbor.

Va doresc sa va invatati lectiile (suna crud, dar nu e... daca nu le inveti, le repeti....)!

 

P.S. Am ras mult in vacanta asta, am cunoscut oameni minunati care s-au adunat in jurul meu doar pentru ca rad mult. M-am autodeclarat obiectiv turistic, ar trebui sa vand bilete… E atat de usor sa fii fericit!

[iahim]

Eleni, te citesc de mult timp din umbra...Tu esti pe calapodul sufletului meu...Nici mie nu-mi lipseste nimic... sunt multumita,realizata ,implinita.TOT ce mi-au lipsit in ultimii ani au fost EMOTIILE.Citindu-te am realizat ca daca nu-mi hranesc sufletul, nu voi putea face fata provocarilor de zi cu zi...

 

Esti o femeie puternica!Si ai o deschidere sufleteasca enorma!Si transmiti cu atata usurinta ceeace scrii celor ce citesc...

 

Iti doresc numai bine si....vant prielnic!