Relatia parinte - copil. O provocare.

[radu_tud]

A fost postat acum citeva zile un articol interesant despre relatia dintre parinti si copii si anume relatia de prietenie copil-parinte. Desi mi s-a parut bizara o asemenea relatie care cel putin epistemic nu poate exista deoarece sunt termeni care denumesc continuturi net diferite, am putut totusi sa inteleg esenta mesajului: bunele relatii ce ar trebui sa existe intre parinti si copii acestora. As dori sa dezvolt acest subiect, al relatiei dintre parinti si copii si as fi fericit daca cei ce citesc acest articol vor construi mai departe acest material fara insa sa isi istoriseasca propria lor poveste aici. Exemplele ar putea fi doar argumente scurte pentru a intari un punct sau altul de vedere. Voi emite un punct de vedere ca rod al experientei mele destul de mari si diversificate cu copiii, nu doar din prisma educatiei ci si a proceselor si a pulsiunilor care orienteaza si determina anumite comportamente. Nu vreau sa fac subiectul plictisitor, dar simt ca trebuie sa dau niste explicatii pentru inceput care sa ne ajute sa cladim restul, un fel de baza de lansare. Adevarul si studiile de specialitate au determinat ca relatia dintre copil si parinti incepe sa se construiasca din faza intrauterina atit prin legatura fizica dar si afectiva pe care fatul o are cu mama sa. Prea exact nu se cunosc procesele care se deruleaza in aceasta faza dar cert este ca ele vor reprezenta “platforma” pe care va fi “cladita” intreaga viata sociala a viitorului om. Stim insa cu precizie ce se intampla din momentul nasterii. Se creeaza un atasament puternic intre copil si parinte dictat pe de-o parte de sentimentele materne si paterne dar si de adaptarea la mediu al micutului. Cand spun mediu ma refer atit la mediul fizic, biologic cat si la cel social in care se naste copilul. Acest atasament este perceput ca o stare emotionala de confort, acceptare, siguranta, bine, si implineste o nevoie puternica de securitate a prichindelului. Aceatsa stare este sau nu este prezenta si se pare ca e determinata atit de sentimentele mamei cit si de un anume chimism al proceselor afective. Ne aflam undeva in zona irationala a existentei ca fiinte biologice. Aceste procese sunt comune majoritatii speciilor de animale ( a se vedea experimentul lui Lorenzo), probail ca exista si exceptii, lipsa lor ducind in timp la dereglari grave ale personalitatii si proceselor psihice, sa nu mai vorbim de cele legate de sociabilitate. Micutii nostrii, chiar daca percepem greu acest proces, pornesc din primele luni de viata la cucerirea acestei lumi si o fac invatand de la noi ce e bun sau rau, ce e admis sau respins, comportamentele asteptate, cum sa obtina ceea ce le face placere sau cum sa se faca intelesi. Aceste lucruri se realizeaza prin invatzare sau mai precis prin socializare. Nu intru in amanunte care sunt procesele si fenomenele din zona. Putem insa sa observam diferentele de comportament ale copiilor nostrii in diferite medii ocazie cu care constatam ca uneori sunt timizi, tematori, sovaielnici in afara casei, cu alti copii, cu necunoscuti. Incepem sa credem ca micutii sunt timizi sau sensibili. Nu e tocmai asa. Copiii au un puternic complex de inferioritate dublat de o mare nevoie de putere. Acasa domina spatiul si relatiile ce ii inconjoara si de regula, in conditii normale, sunt in largul lor. Aici observam cum incearca sa ne santajeze cu mici mofturi pe care vor ca noi sa le satisfacem. In multe cazuri chiar reusesc si nu sunt putini acei parinti prinsi in “cursa”. Vedem astfel manifestandu-se cele doua mari “curente”: sentimentul ca sunt mici si ca lumea se “invarte” dupa vointa altora si nevoia de a cucerii acest spatiu social. De aici incepe propriu-zis constructia relatiei cu copiii nostrii. E adevarat ca vrem sa le oferim tot ce e mai bun, sa ii vedem fericiti, sa aiba incredere in noi, sa comunicam calm si armonios, relatia sa contina toate ingredientele unei trainice prietenii. Cat suntem oare de responsabili cand pornim inevitabil pe acest drum? Cum sa ne “facem temele” atit de bine si fara greseala incit in final sa le transferam responsabilitati iar ei sa ne asigure cu increderea lor? Exista retzete si solutii miraculoase? Cum procedam cind lucrurile scapa de sub control? E bine sa devenim duri si nepasatori? Cum iesim din impas? In cine sa avem incredere? Cum ii aducem in situatii de coercitie (nu ma refer la coercitie fizica) fara sa provocam traume afective? Cum negociem cu ei spatiul lor intim? Cum le oferim posibilitatea sa se exprime? Astept sa construiti mai departe. Cine stie, poate iese ceva interesant. As avea rugamintea sa nu ne lansam in povesti lungi si personale. Radu Tudorica

[Julie]

Cred ca solutii miraculoase nu exista. Iar eu, personal, nu am auzit copil (ajuns adult) sa nu aiba nemultumiri referitoare la parinti. In ceea ce ma priveste, incerc sa nu repet greselile pe care consider ca le-au facut ai mei cu mine - in relatia cu propriul meu copil. Daca reusesc - sau voi reusi - ori ba, asta ramane de vazut. Desi sunt constienta ca anumite greseli sunt inevitabile, in sensul ca nu esti constient ca sau cand le faci... Cat despre coercitie, exista metode ne-dure - comunicare, motivare pozitiva etc. Cand lucrurile scapa de sub control (in relatia parinte-copil), trebuie cautate greselile comise in trecut - posibilele cauze care au condus la o asemenea situatie. Si apelat eventual si la altii, din exteriorul familiei, care pot fi in masura sa ajute. Spatiul intim nu se negociaza, se ofera, zic eu. Oferindu-i copilului libertatea de a explora, de a experimenta si antrenandu-l in a-i comunica parintelui "aventurile", incurajandu-l, oferindu-i pareri sau sugestii - evident, modul in care se procedeaza depinde de personalitatea fiecarui copil si parinte. Si aici, presupun, comunicarea este esentiala. Si in toate, moderatie: nici puf, nici pietre.

[Cristina]

Si eu incerc sa nu repet greselile pe care consider ca le-au facut ai mei cu mine. Uneori insa, ma surprind gresind in acelasi mod, "ma uit in oglinda" si ii vad pe parintii mei. Cum stim daca gresim sau nu? Care este limita superioara a libertatii (de actiune, de exprimare...)? Eu incerc sa pun accent si sa fiu ferma in ceea ce priveste chestiunile care mie mi se par esentiale. In rest, incerc sa nu-i creez Sanzienei sentimentul ca cuvantul NU este cel mai important si mai des folosit cuvant. Ma bazez pe "feeling". Gresesc? Sunt acuzata deseori ca o rasfat. Poate ca da..poate ca nu. Ar trebui insa sa-mi spuna ceva faptul ca atunci cand (dintre toti membrii familiei - si aici ii includ si pe bunici) eu ii spun ceva chiar tine cont de ceea ce-i spun? Este important faptul ca atunci cand o cert plange de suparare dar daca altcineva o cearta sau ii mai da cate una peste fund putin ii pasa? Cred ca intr-o familie este imposibil sa nu existe opinii diferite in ceea ce priveste modalitatile de comportament vis-a-vis de anumite actiuni ale copilului. Chiar daca intr-o familie se incearca ajungerea la un numitor comun in ceea ce priveste relatia cu copilul iar divergentele de opinie se rezolva "in spatele usilor inchise" , copilul simte instinctiv cine-i "seful" in ceea ce-l priveste. Oare tiparele comportamentale pe care ni le-am insusit copii fiind (si pe care am incercat sa le mai schimbam pe ici pe colo) sunt cele pe care ar trebui sa si le insuseasca si copiii nostri? Sunt ele cele corecte? M-am lungit si inchei deocamdata cu un fragment din Coelho care pe mine personal m-a pus pe ganduri: "Un dresor de animale de la circ poate îmblînzi foarte usor elefantii folosind un truc foarte simplu: cînd animalul este încã pui îi leagã un picior de un trunchi de copac. Nu conteazã cît de mult se zbate, micul elefant nu este în stare sã se elibereze. Încet, încet, se obisnuieste cu ideea cã trunchiul de copac este mai puternic decît el. Cînd devine adult, cu o fortã uriasã, oricine îi poate înnoda o funie de picior si lega chiar si de un arbust. Nici mãcar nu va mai încerca sã se elibereze. Picioarele noastre, ca si cele ale elefantilor, sînt deseori împiedicate de noduri fragile. Si dacã, de cînd eram copii ne-am obisnuit cu rezistenta trunchiului de copac, nici mãcar nu încercãm sã luptãm. Fãrã a realiza cã un simplu act de curaj este tot ce trebuie pentru a ne gãsi libertatea." Cristina&Sanziana

[bebetica]

Delicat subiect !!! dar in acelasi timp de mare actualiate si cu un pronuntat caracter educational . Sunt mamica de aproape 11 luni si tot de atata timp ma macina idea daca voi fi in stare sa modelez noua mea viata de familie intr-un mod cat mai sanatos, care sa aiba rezultate armonioase pentru viitor. Inca sunt la inceput si nu stiu cat de solida este temelia pe care am inceput sa o construiesc. Am inceput sa ma informez cat mai mult despre cum ar fi bine sa armonizez aceasta relatie pentru a nu cadea in extreme. Am exemple de viata in fata mea din care incerc sa trag invataminte. Sfaturile vin toate partile dar nu pot sa aplic instant, cel mult sa adaptez. Caut cai de mijloc care sa balanseze cat mai bine situatiile cu care ma confrunt. Nu am nimic de reprosat parintilor mei pentru ca, oameni simplii fiind au stiu mult mai bine la timpul lor cum sa controleze acesta relatie parinte_copil, pe cand eu inca mai caut printre randuri modalitati subtile de armonizare a acestei relatii. Sunt constienta ca acesti primi ani sunt cu siguranta definitorii pentru viitor, mai ales in desavarsirea modelarii viitorului adult. Problema mea este ca eu si sotul meu provenim din familii foarte diferit, adica : eu am fost educata intr-un spirit realist in sensul ca trebuie sa respect tot ce este in jurul meu, sa nu aspir la ce nu-mi pot permite, sa obtin ce-mi dorec doar prin forte proprii, sa ma bucur pentru realizarile altora si sa las natura sa-si exerciteze drepturile. el, sotul meu a fost educat intr-un spirit liber, in ideea ca tot ce zboara se mananca, daca greseste - rezolva parintii, daca doreste ceva - rezolva parinti, daca nu este bine, va fi bine fiindca - rezolva parinti s.a.m.d. Poate ca uneori parinti sunt vinovati fiinda ofera prea multa dragoste gratuit. De la a visa si de la a-ti permite orice, pana la a vedea realitatea este un drum lung. Ei bine aici este problema mea: voi putea armoniza relatia parinti-copil in conditiile in care parintii au viziuni de viata atat de diferite ???? O sa ma intrebati cum a fost posibila acesta relatie dintre mine si sotul meu ? ei bine NU STIU (cred ca natura a intrevenit aici), oare de ce ? Raspunsul meu ar fi ca: tocmai acesta relatie cu caracter extremist dintre mine si sotul meu este o provocare de la natura care nu face decat sa ne oblige sa ajungem la o traiectorie comuna pentru a echilibra balanta pe care noi am format-o. Probabil ca acesta este scopul existentei noastre pe scaea evolutiva. Copilul pe care il avem impreuna este defapt tema nostra de viata. Sarcina pe care o avem este grea, dar nu imposibila, depinde nunai de noi sa ne recunoastem greselile si sa alegem acea cale de mijloc care sa ne permita sa ajugem la un acord comun. Sper ca Dumnezeu sa ne ajute sa ne indeplinim aceasta sarcina. Ioana si [copil] Stefan Dimitri http://babycenter.shutterfly.com/osi.jsp?i=67b0de21b32aaebf6598

[iuliac]

Vezi, relatia parinte-copil poate fi si influentata de alt mediu (de ex. socrii, sau cand creste - prietenii); nu poti sa-i impui un anumit stil de viata (poti doar sa-l influentezi), nu poti sa-i triezi prietenii (ca altfel ii vei fi dusman). Trebuie gasita o cale de mijloc. Mie mi-e frica, deja ma gandesc la viitor si sper sa nu fie cum am fost eu, un copil problema (recunosc). Si mai am o temere: atunci cand ai un singur copil, incerci sa-ti satisfaci toate nereusitele tale prin el, vrei sa fie primul in toate si pe langa astea sa-l si rasfeti, ca doar unu are mama. Tot ce sper eu de la copilul meu, este sa avem incredere unul in altul (nu stiu cum o sa fac ca si saraca mama a avut in mine si am dezamagit-o de multe ori) si mai ales sa ne respectam reciproc.

[nico-dani]

DRAGA BEBETICA CRED CA NE ASEMANAM F. MULT:SI EU SUNT MAMICA DE APROAPE 11 LUNI, SI INTREMINE SI SOTUL MEU A FOST MARE DIFERENTA DE EDUCATIE ,DAR ESTE SI DE VARSTA (12 ANI).EU CRED CA IN EDUCATIA UNUI COPIL CEL MAI IMPORTANT LUCRU ESTE SA STII CUM SA CAPETI INCREDEREA COPILULUI TAU PENTRU CA APOI, AJUTAT(A) DE O ABILA COMUNICARE, SA II INSUFLI ADEVAR,CURAJ SI IUBIRE.IN TOT ACEST TIMP TREBUIE SA TE MENTII CAT MAI OBIECTIV(A) CU PUTINTA ASTFEL INCAT SA NU II IMPUI DECIZIILE CACI ATUNCI SIGUR VA FACE CONTRA CI SA II LASI SPATIU SA ALEAGA, SA JUDECE CARE ESTE CALEA MAI BUNA,SI POATE ITI VA ADUCE SI CONTRA ARGUMENTE CE ITI VOR PUNE SI TIE SEMNE DE INTREBARE(CHIAR DACA SUNTEM PARINTI NU SUNTEM TOTUSI PERFECTI)

[qsar]

quote:

---

epistemic (?) experimentul lui Lorenzo (?)

---

In rest, i-am dat un print sa-l mai citesc inca o data, ca-i scris adanc si n-am vrut sa ma grabesc cu raspunsu-n gard. Q (Gabriela)

[bebetica]

Tare mult m-ar bucura ca intr-o buna zi copilul meu sa-mi spuna ca "uite mama, aici cred ca te inseli, eu cred ca mai bine ar fi asa .... si iata si de ce este bine (corect) cum spun eu ....." ! Fiecare avem o anumita optica de viata care din cand in cand mai trebuie adaptata la realitatile prezentului pe care il traim. Poate odata cu inaintarea in varsta nu mai tinem pasul cu vremurile sau poate nu vrem sa renuntam din conservatorism la conceptele noastre de altadata. Sa fiu corectata sau completata de propriul meu copil va fi mare o realizare pt. mine chiar daca sub incapatanarea care ma caracterizeza uneori nu am sa accept (probabil ?) in totalitate opinii noi. Faptul ca la un moment dat copilul poate sa-si expuna propriile argumente pro si contra, este concretizarea muncii depuse de noi ca parinti. De unde si crearea unei relatii armonioase parinte-copil, copil-parinte atunci cand divergentele sunt tratate cu multa atentie si repect. Mentionez ca si eu incepand si din copilarie mi-am expus parerile in fata parintilor mei cu riscul de ai contrazice uneori, dar important a fost ca de fiecare data am avut certitudinea ca am fost auzita si nu ignorata. Acest fapt a contat foarte mult pentru mine. Este drept ca si eu am incercat de fiecare data sa nu-mi dezamagesc familia prin rezultatele faptelor mele. Sincera sa fiu ma pasioneaza acesta "tema" si sunt placut impresionata sa citesc opiniile si parerile expuse aici. Vreau sa invat, vreau sa ma corectez deci vreau sa merg mai departe. Ioana si [copil] Stefan Dimitri http://babycenter.shutterfly.com/osi.jsp?i=67b0de21b32aaebf6598