Sentimente materne

[adita]

Nici eu n-am simtit ceva foarte deosebit pe perioada sarcinii cu toate ca imi doream foarte mult copilul, dar am sperat sa se remedieze la nastere. Din pacate am ajuns la cezariana si parca si din cauza asta am constientizat si mai greu ca am devenit mamica. Dar incet, incet, au aparut si sentimentele materne si au devenit chiar foarte puternice.La a doua sarcina s-a repetat povestea. Nu cred ca e cazul sa-ti faci griji, o sa-ti iubesti copilul. Doamne ajuta cui saruta si sporeste cui iubeste http://community.webshots.com/user/adrianacalin

[amelia]

Pe timpul sarcinii [gravi] eram foarte incantata ca o sa fiu mamica, dar nu cred ca asta se poate numi sentiment matern. Bine, ca umblam ca disperata toata ziua prin magazine sa vad ce sa cumpar pentru bebe si de unde, dar asta mi-e firea... Am nascut prin cezariana, din pacate cu anestezie generala pentru ca n-a reusit epidurala si am ratat marele moment, in care puiul meu scoate primul tipat... regret mult asta... Dar sentimentele materne au aparut oricum, din prima clipa cand mi-am vazut [bb] , si au crescut in intensitate pe masura ce o ingrijeam si o puneam cu drag la san. Acum, ca se apropie momentul sa o intarc, parca am devenit o disperata, toata ziua o iau in brate si o pup in continuu... Cu drag, Amelia si Ana Maria (1 an si 1 luna) [url]www.par.univie.ac.at/~aj/AnaMaria[/url] Dincolo de nori este intotdeauna soare!

[ciupercar]

Subscriu! Eram f mandra de burtica mea, o purtam peste tot si o mangaiam mereu, dar de vorbit cu bb....n-am putut! Cum sa vorbesc cu cineva pe care nu-l vad in ochi?!!! Ii puneam muzica, mai ales cand era tare zglobie, ca sa se mai linisteasca...dar de vorbit, nu! Dar cand am vazut-o prima oara la maternitate, dupa o zi (am nascut prin cezariana) mi-au dat lacrimile de fericire si mandrie... Si cand am pus-o prima oara la san...offf, ce sentiment...tandrete, iubire... raluca www.rebecca.ro

[Mickyyy]

Hai ca parca incep sa-mi revin [:)], mersic de raspunsuri. Si eu sunt mandra de burtica, incantata de ideea ca o sa fiu mama, ma amuza cand ii vad pe cei din jurul meu cum se agita ca sa imi fie mie bine, sa ma scuteasca pe cat posibil de efort sau sa-mi faca diverse pofte, toate la un loc ma fac sa ma simt speciala. Numai ca eu vad si sarcina si toate modificarile din perioada asta ca pe ceva normal; o singura data am fost cu adevarat emotionata, la prima ecografie, cand am vazut "punctuletzul" ce urma sa se transforme intr-un [copil] odata cu trecerea timpului. La a doua ecografie chiar daca bb era marisor si il vedeam miscand, n-am simtit nimic special, m-am bucurat ca-i bine sanatos, dar atat si nimic mai mult. Si cand a inceput sa miste, eram mandra de el, mai ales atunci cand au putut simti si cei din jur miscarile, dar totul s-a oprit aici. Cred ca mult mai emotionat a fost taticul cand a simtit si el prima miscare decat am fost eu. Una peste alta, bb mi-a dat multe motive de bucurie, dar nici unul din ele nu seamana cu ceea ce cred eu ca trebuie sa fie sentimentele materne. Mickyyy [gravi] 20 saptamani

[oana_noemi]

Puteti sa-mi urati: Welcome to the club! Mi l-am dorit f mult, chiar mai mult decat partenerul meu, care a cam strambat din nas, mai ales ca nu era momentu, bla,bla, bla...acum i-a trecut. Imi placea de mine cum arat gravida, cu toate ca in uniforma de la serviciu, aratam ca o rata cu fundu mare, nici eu nu vorbeam cu el, ii puneam muzica, mai bine zis imi puneam muzica si ma gandeam ca sigur trebuie sa ii placa. L-am nascut prin cezariana cu anestezie generala si nu l-am vazut decat a 2 a zi la pranz. Si acum ma rusinez de mine ca nu am cerut sa il vad mai repede, nu ma gandeam decat la mine, cat imi e de rau si au ce ma doare. Cand mi l-a pus in brate asistenta pt prima oara, m-am uitat chioras la ea, ca mi se parea ca burta parca era tot la locul ei si copilu' tot inauntru. Dar l-am vazut pt prima oara asa fragil si moale si proaspat si dragut foc, imi venea sa plang. Mi s-a parut asa natural cand l-am pus la san! Dupa operatie,timp de cateva zile imi trebuiau 20 min sa ma dau jos din pat, dar cand mi-l aduceau la pat ma dadeam jos instant! Acum plec ca protesteaza!

[Mazarica]

Mmmmm, nu cred ca poti avea sentimente materne din prima clipa. Cat am fost gravida, parca eram in stare de soc, stiam ca am un copil in burtica, ca trebuie sa nasc, dar nu constientizam , aveam senzatia ca merg la spital, nasc si gata, vin acasa. Eram foarte atenta cu ceea ce mancam cu ceea ce faceam , protejam burtica, mi-am facut toate analizele, dar totul cerebral. Dragostea a aparut treptat, cand l-am vazut prima data am fost surprinsa ( nu pot explica de ce ), apoi cand am inceput sa-l alaptez si cand il vedeam cum se lipeste de mine, cat e de fragil, m-am topit treptat , treptat, acum nu numai ca il iubesc, il ador , nu-mi concep viata fara el. Eu zic ca suntem normale, nu cred ca l-as fi iubit mai mult, sau as fi avut mai multa grija de copil, daca il iubeam din prima luna. Mazarica

[Kehleyr]

Eu am un bb de 4 1/2 luni si pot sa iti spun ca la mine totul a venit treptat. Cand era in burtica nici eu nu ii vorbeam (nu cred oricum in teoriile care spun ca aude de atunci). Mi-am dat seama ca nu sunt anormala cand prin luna a 7-a am avut un accident usor de masina. Atunci am simtit ca se prabuseste pamantul sub mine, pana sa ajung la ecografie sa vad ca e totul in regula nu am fsot om, plangeam in permanenta. Primul sentiment cand mi-au pus-o pe Stefania in brate la maternitate cred ca a fost teama, era asa de fragila ca mi-era frica si sa o misc. Eu zic ca incepi cu adevarat sa ai sentimente materne cand iti zambeste prima oara. Si alaptatul este o experienta unica, vezi cat de in siguranta se simte cu tine, cum te atinge cu manutele, iar mai tarziu cu cata incredere se uita in ochii tai (dupa 3 luni). Dar cand incepe sa te recunoasca si sa rada cand te vede, te topesti. Atunci simti ca exista o legatura speciala intre voi, si nu numai intre bb si persoana care ii furnizeaza lapte -- care ar putea fi oricine. Nu stiu daca am fost prea coerenta dar sper sa te ajute cu ceva [:D]

[cl]

Mickyyy, [:)]. M-ai facut sa-mi aduc aminte cum a fost la mine. M-am uitat la test si am zis "am ramas". Vroiam un copil si m-am mirat ca nu trezea in mine nici un sentiment faptul ca eram gravida. Parca eram aeriana, asa ma purtam, de sentimente materne, nici vorba. Si asta pana pe la sfarsitul lunii a sasea. Eram la serviciu si stateam pe scaun, cu mainile pe imensul meu burtoi. Si puiul meu a inceput sa se miste, sa dea din maini si picioare, cum facea de obicei. Si, la un moment dat, a dat cu piciorusul exact in mana mea, i-am simtit talpita, intreaga! Practic am pipait-o! Nu-mi venea sa cred! O sageata m-a strabatut din stomac si pana in inima! Atunci am realizat, pentru prima data, ca voi fi MAMA si am un puiut in interior, fara de care n-as putea trai! Iar la nastere, o sa spuneti ca nu sunt normala, cand mi l-a adus asistenta, mi-a fost frica sa pun mana pe el, ca sa nu-l infectez[:)], desi imi venea sa-l strang in brate si sa-l sarut! Sentimentele materne exista, chiar daca nu ne dam seama de ele sau ne comportam ciudat. Claudia

[teo1970]

Nici eu nu am simþit “atracþia fatalã” din timpul sarcinii, nici chiar în perioada imediat urmãtoare naºterii; eram destul de obositã ºi preocupatã mai mult sã fac totul cum trebuie cu bebe (mîncat, schimbat, spãlat etc.). La mine sentimentele materne au apãrut pe parcurs ºi, drept sã spun, eu nici nu cred în poveºtile cu “am simþit din prima clipã cã am rãmas însãrcinatã, am ºtiut cã va fi bãiat/ fatã, l-am iubit din prima clipã tra-la-la etc.” Mickyyy, naºtere uºoarã ºi stay calm, cã vezi cã nu eºti singura defectã ! [:D] O sã fii o mamã perfectã pentru copilul tãu ! Sã fii sigurã de asta ! [pup] [flo]