viata grea de mama

[Jeff]

Buna Tareia, Si eu am trecut prin aceleasi stari. Soacra mea care m-a batut la cap ani de zile sa-i fac un nepot, in momentul cand si-a vazut visul cu ochii, s-a multumit cu rolul de musafir: nu vreau sa o critic, dar mi-a fost foarte greu, ca atunci cand abia atipeam si eu pe la 10 ziua, venea soacra in vizita, cu mancare ce-i drept, dar imi facea doar morala si lectii - super invechite - ma trezea din somn ca sa stea sa fumeze cu cineva o tigara. Trei saptamani nenorocite am dus-o asa: alaptat, schimbat de scutece, culcat copilul, si iar de la capat din 2 in 2 ore acelasi ritual, plus baia la care nu m-a ajutat nimeni. Nu mai spun ce dureri de spate aveam, ce m-a durut si epiziotomia, si colac peste pupaza 5 zile nu am avut nici lapte. Sotul meu lucra pana seara tarziu, nu ma ajuta nici el nici macar la baia copilului, eu caram cadita cu apa, eu spalam (stramba de dureri de spate) copilul, iar soacra care statea la un bloc distanta, spunea ca nu iese din casa ca sa nu-i dea cineva in cap la acea ora -desi stau aproape in centrul Bucurestiului, iar starzile noastre sunt luminate si patrulate de jandarmi si la 4 dimineata. Totul a culminat cu momentul in care de disperare si stres, hranind copilul la san in a 5 a zi de viata prima data, caci atunci s- declansat lactatia, Anna a facut o diaree ata de puternica incat a avut la ultimul scaun (al 14 lea) si sange. Norocul meu a fost cu vecinii care au venit imediat si care mi-au cumparat medicamente, etc pentru ca am fost la un pas sa-mi pierd fetita.Soacra mea a venit dimineata cu un borcan de apa de orez iar sotul meu era plecat la schi-deh saracutul de atata sters, cu un copil mic in casa, pe care vreo 3 luni nici nu l-a tinut in brate, trebuia sa se relaxeze, nu mai conta ca sotia lui era la un pas de depresie !!! Toate trec, fii sigura ! Pe la trei saptamani, m-am desteptat brusc, am luat bagajele frumos si i-am spus sotului meu sa ma duca cu tot cu copil la parintii mei. Atat de bine mi-a fost ca nu am mai plecat inapoi decat atunci cand Anna a implinit 1 an si am inceput serviciul. Acum cand fetita are trei ani parca am si uitat prin ce cosmar am trecut si eu. Totul se uita, totul trece, mai devreme sau mai tarziu. Numai bine, Jeff[flo] melania

[mamicaluitheo]

Draga mea Tareia, Nu dispera. Toate am trecut sau trecem prin asa ceva. Numai ca trebuie sa ne linistim, sa ne calmam si sa-i multumim Bunului Dumnezeu ca ne-a dat sansa de a fi mamici. Eu am foarte multe pb. de sanatate cu copiii, ma enervez, tip la ei, sunt stresata, dar cu toate astea seara dupa ce ii potolesc si reusesc sa-i determin sa adoarma stau langa patuturile lor, ii inchin si ma rog pentru ei. Sunt ingrijorata si eu ca am astfel de idei in cap, atunci cand ma supara, dar toate parca trec cand ii privesc, cat sunt de nevinovati si de gingasi. Nu sunt o persoana f. credincioasa, pt. ca una de acest fel ar merge la biserica, ar tine post sau eu stiu ce altceva ar mai face, dar cu toate astea ma rog pentru ei si pentru sanatatea lor. Probabil ca nu prea sti ce inseamna sa fie vesnic bolnavi, stat prin spitale, operatii, atunci cred ca ai innebuni. Dar cu toate astea nu innebunesti, Dumnezeu te intareste si te ajuta totusi sa mergi mai departe sa privesti altfel viata atunci cand apar aceste MIRACOLE. Inca o data sa multumim pentru ce avem si pentru ca EXISTA. Sa multumim pentru ca ne enerveaza rutina, sa multumim pentru ca ne streseaza......... Daca te putem ajuta cu ceva ca sa treci mai usor peste aceste momente, sau zile.....scrie-ne si noi suntem alaturi. de cand am descoperit acest forum si pe aceste persoane minunate, parca nu mai privesc totul in negru........ Poate ca am batut campiii in ceea ce am scris, dar asta este o realitate, este VIATA NOASTRA si trebuie sa ne conformam. Cu drag, Andreea mamica lui theo ( 5 ani si 5 luni) si a lui florin (4 anisori la sf.lunii martie) http://webshots.comunity.com/user/mamicaluitheo

[roxanak]

draga Tareia, nu am putut citi toate mesajele anterioare si de aceea imi cer scuze daca ma repet. Citeam mai devreme ceva de genul "copilul e o povara", nu cred ca e adevarat. Eu cred ca tuturor mamicilor SINGURE le e greu in primii ani (unele o recunosc, altele nu). Eu ma bucur enorm cand fetita mea rade, cand se joaca, cand imi povesteste pe limba ei cate ceva, si-mi vine sa ma catar pe pereti cand o vad bolnavioara, suferind iar eu nu am puterea sa o ajut cu mare lucru. Si eu am suferit de depresie, nimeni nu-mi calca pragul sau sa ma sune sa ma intrebe cum ma simt, sau daca suntem sanatosi, nici macar rudele de aici din Germania (nici macar ziua de nastere a fetii nu o stiu), dar m-am intarit singura. Dupa un an si jumatate de stat acasa, am inceput iarasi serviciul, fetita mea merge la camin patru ore pe zi, am inceput sa ma pieptan, sa mai vad si eu un ruj sau un rimel cum arata si sa-mi amintesc cum se foloseste si am inceput sa-l implic mai mult pe tatal copilului in educatia fetitei si in asumarea responsabilitatilor. Dupa un an si jumatate am deschis gura si am cerut ajutor, nu din exterior ci de la sotul meu, si ma bucur ca m-a ajutat. Chiar daca lucreaza toata ziua, ma ajuta si ma sustine enorm. Chiar il admir pentru asta. Multa putere iti doresc, vointa si nu uita ca un copil are doi parinti, nu numai o mama. Profita de somnul de amiaza al copilului si mai lasa treburile casnice la o parte (nici o casa cu copii mici nu e perfecta, aici o jucarie,a colo o carte, pe covor o pata si pe perete o urma de carioca, ei si ce, doar toti am fost copii si am facut asa la randul nostru), fa ceva pentru tine, putin sport sau aranjeaza-te sau citeste ceva ce-ti place (ei, dau si eu sfaturi, dar sa stii ca la mine asta m-a ajutat enorm, uita pentru o ora ca esti mamica si adu-ti aminte ca esti femeie. Roxana si Lucia Valentina (26.05.02) [mamica]

[danadarla]

Mamicilor, copiii nu sint o povara, desi ni se pare noua de multe ori. Eu cu trei de aceiasi virsta - nu cred ca trebuie sa spun mai mult,nu? Ei sint un dar de la D-zeu. Nu cred ca mamele stresate cred ca ingerasii lor sint o povara, dar din cauza stresului si din lipsa de alt termen zic asa. Sa nu uitam de depresia post-partum, dupa nastere. Un foarte mare procentaj de mame trec prin asta si e normal si de asteptat. Multumiti lui D-zeu, voi, carora nu vi s-a intimplat. Eu stiu ca am trecut pe acolo: cind nimic nu iti merge bine, esti nervoasa fara motiv si pe linga toate astea mai ai si o voce care tipa dupa tine 25 de ore din 24. La unele femei tine pina la un an, poate si mai mult - dar ginditi-va ca nu sinteti singure. Eu imi amintesc cum incepeam sa pling la cel mai mic lucru, odata am inceput sa pling numai pentru ca lui Jonathan nu i-a placut mincare care i-am facut-o. In fiecare week-end eram si mai depresionata, desi peste saptamina cind eram la lucru abia asteptam sa vina week-endul sa pot petrece mai mult timp cu ei. Pina cind mi-am luat inima in dinti si m-am dus la doctor si am inceput sa iau medicamente impotriva depresiei. De atunci, sint cea mai fericita mamica si sotie din lume. Am mult mai multa rabdare si la tipete, chiar am un moment de gindire inainte de a tipa inapoi la copii sau la sot. Multumesc lui D-zeu pentru ca sotul meu m-a inteles si a fost alaturi de mine si m-a ajutat sa-mi ies din starea aceea. Vedeti voi, problema nu e ca nu sintem mamici bune - dar prin toate cite trece o femeie cu sarcina si nasterea, toate schimbarile din corpul ei cauzeaza si alunecarile astea din creier. Nu e nici o rusine sa apelezi la doctori, ba dimpotriva, dovedeste resposabilitate. Iar apoi, cine zice ca un copil n-are voie sa plinga? Stim doar ca ei o fac de multe ori numai asa ca sa se descarce si pentru ca nu au alta metoda de comunicare. Si noi imediat credem ca e vina noastra? Nu, nu, nu! Nu sintem noi responsabile chiar pentru tot ce se petrece in capusorul lor. Si eu m-am tot luptat cu sentimentele de vinovatie orideciteori petreceam timp sa am grija de mine pina cind m-am hotarit ca daca nu am grija de mine prima data nu voi putea ingriji nici de micutii mei.

[filofteia]

Totul depinde de felul nostru de a fi. Sunt chiar curioasa cum esti tu Tareia ca fire... Vreau sa va spun ce am constat eu... Pentru mine Adi este departe de a fi o povara... pentru cumnata mea bebelusul sau pare a fi o povara insa ... Eu sunt foarte optimista... in schimb cumnata mea vede totul in negru. Asa a fost intotdeauna... ia totul prea in greu... A fost o nenorocire cand si-a dat licenta... apoi rezidentiatul... acum este copilul... asa este firea ei... Baietelul meu va trebui sa faca o operatie sau mai multe pentru o malformatie... familia sotului (ca toti sunt asa prapastiosi) la inceput s-au jelit de nu au mai putut. Eu insa m-am gandit ca putea fi mai rau, ca totul va fi bine, ca ne va ajuta Dumnezeu si vom trece si peste asta. Sa ne bucuram ca nu are nimic iremediabil... ca ne permitem sa mergem la cel mai bun doctor, ca suntem destul de destupati la minte ca sa-i fim alaturi moral copilului nostru. Este doar un alt mod de a fi. Daca ai putea sa-ti impui sa nu ti se mai para tot asa de greu... De fiecare data cand Adi a racit soacramea se vaita... pana cand i-am retezat-o intr-o zi... ma scotea din felul meu optimist care intotdeauna m-a ajutat sa ma pun pe picioare. Nesomnul, neglijenta fata de noi... grija fata de soti... uneori pot sa ne apese prea tare, dar zambeste si spune ca va trece. Iar ca sa-ti fie mai usor eu iti spun ca am un copil dificil, care pana la trei ani s-a trezit noaptea si urla ca vrea lapte. Acum are trei ani si 3 luni... si de trei luni pot sa citesc o carte... pot sa-mi fac baie fara sa mai urle la usa... dorm noaptea ca nu se mai trezeste (chiar daca mananca foarte putin seara)... uneori chiar si cos (ca tare imi place)... de trei luni pot. Poate tu vei fi si mai norocoasa si iti va permite toate astea mai devreme... dar nici la tei ani nu este tarziu... Cert este ca va trece. Curaj si optimism!