Iubirea ce se stinge

[valentinag]

Bine ai venit printre noi! Ca si povestile Juliei,a ta se incadreaza in rindul celor care merg la imprimat si citit,atunci cind vrei sa-ti incalzesti sufletul. Te asteptam cu alte povesti de suflet! [flo] Valentina

[Oblio]

Imi arunc privirea pe ici si colo si observ de multe ori aceeasi problema care se pune in cadrul unei relatii: intelegerea, toleranta, acceptarea unor puncte de vedere in detrimentul altora. Pornim la drum in doi, dupa ce s-au facut destule tatonari, verificari, studii discrete... Apoi decidem definitiv si de comun acord ca pasul merita a fi facut pentru a intregi sfera universala! Poate e greu de acceptat, mai ales ca anumite libertati n-o sa se mai iveasca niciodata, dar odata si-odata , hotararea asta tot trebuie luata, si este indicat sa fie luata atunci cand momentul pare cel mai prielnic. Se cauta de obicei persoana ideala. Nenorocirea este ca "idealul" de astazi sa devina maine o caricatura hidoasa! Prin ce metamorfoze, nu pot patrunde esenta! Cum se face ca in nisipul atat de fin al clepsidrei se strecoara gunoaie si bolovani, iar clepsidra se infunda, sau merge in hopuri, fiindu-i necesare zguduiri strasnice, ca sa-si continuie cursul? Unde incepe transformarea idealului in monstrul de langa noi? Si cine "hraneste" alchimia asta teribila, in loc sa retuseze orice tendinta de malformare? A tolera, inseamna de multe ori a accepta. Iar a accepta , inseamna a pierde din actiuni. Dar a fi intolerant, inseamna a te crede mai presus de cel de langa tine, iar asta poate insemna umilinta. Ce inseamna de fapt "omul ideal", "barbatul ideal", "femeia ideala"? Poate, alta fiinta, inlocui pe cel/cea care a constituit pana la un moment dat "persoana ideala"? Oare nu-i o dovada de mare slabiciune aceasta schimbare de decor? Si-atunci care sa fie concluzia? Poate ca « IDEALUL » este absolut subiectiv si de cele mai multe ori dispare in momentul in care ai impresia ca l-ai atins. Poate ca el se raporteaza la imaginatia fiecarui individ despre ce crede el ca intruchipeaza idealul. Tocmai de aceea, suntem uneori surprinsi la idealul altora, uitand de fapt ca nu suntem in masura sa judecam de ce asa si nu altfel… « FEMEIA IDEALA » ? Poate subiectul n-ar putea fi cuprins in sute de volume, pentru ca femeia insasi este un mare mister. Femeia ideala este cea pe care o studiezi discret in metrou sau pe strada, minunandu-te de forma unor contururi desavarsite !... Femeia ideala este cea care are puterea sa-ti alunge gustul amar al tuturor neajunsurilor doar prin simpla ei aparitie ; iar tu ii cauti sau ii doresti prezenta fara incetare pentru ca te simti tare bine alaturi de ea…Femeia ideala este prietena sau sotia ta pana in ziua in care afli ca te inseala sau ca… divorteaza !... Femeia ideala este prietena sau sotia prietenului tau (nu se poate sa nu fi trecut prin asemenea momente macar o data in viata) cand te intrebi « ce-o fi gasit la amaratul asta ? » Femeia ideala ESTE prietena sau sotia ta privita de cel de-alaturi, si care nu intelege ce-a gasit minunea asta la tine ?... Femeia ideala ESTE (pentru mine) sotia mea, care mi-a daruit doi « nazdravani » pentru care am toate motivele sa fiu fericit, careia nu i-am spus niciodata « te iubesc » din teama de penibil nicidecum ca n-ar merita ;careia nu i-am oferit flori decat de 8 Martie,sau de ziua ei, desi stiu ca ea isi doreste in fiecare zi ( cred ca gestul meu ar face-o sa creada ca o insel…) ; care dupa o indelunga perioada de stres (lucreaza in domeniu bancar), cand visele noastre par sa bata pasul pe loc in timp ce altii au realizari uimitoare , ea nu se exteriorizeaza cu istericale,ci doar izbucneste in cate-un hohot de plans, care tine cate o jumatate de ora, apoi se reface si e gata s-o ia de la capat a doua zi, pentru inca vreo sase luni… ; care nu-mi spune niciodata « iubitule » sau « scumpule » ,ci doar numele meu : « C…, nu vrei, te rog frumos, sa stai cu mine la bucatarie, sa-mi tii de urat ? » Atat timp cat prezenta mea ii face inca placere, ea este pentru mine femeia ideala. Si mai este si pentru ca este mama copiilor mei pentru care a trecut de multe ori prin momente limita cand umbra Mortii parea sa aiba slabiciune pentru unul din pusti, in timp ce eu eram la mii de Km departare ; si mai este fiindca « ne simtim » inainte de orice teorii filosofice sau vorbe de amor. Stim ce dorim, stim ce simtim,iar ceea ce ni se ofera nu ne determina sa incercam in alta parte. Avem ce dorim, suntem fericiti(sau ar trebui sa fim!) in ciuda atator neimpliniri materiale. Ce daca a mai luat vreo zece Kg in greutate fata de cum era cand am intors capul dupa ea pe strada ? Ce daca la 11 ani dupa casatorie, in locul parului de abanos si-a facut aparitia cel grizonat ? Si probabil ar mai fi multi de « ce daca ? » Intrebarea este : oare ce parere are ea , oricare « Ea = Ideal feminin » al oricaruia dintre noi, barbatii?...Suntem oare pe-aproape de ceea ce ele ar dori sa fim? Iar daca am deveni, ar fi mai fericite ? Cu certitudine NU !!! Atat femeia cat si barbatul ideal, nu trebuie sa fie de acord cu orice, si TREBUIE sa aiba personalitate. Nu exagerata si nu complexata. Modestie, respect, blandete, daruire, intuitie, imaginatie, simtul umorului, rabdare si intelepciune ! Dusmani ? Vulgaritate, mitocanie, ipocrizie, aroganta, violenta (din pacate nici femeile nu sunt scutite de acest gen de exteriorizare) , alcoolul devenit cronic, gelozia gratuita, minciuna si prostia . A existat o singura Femeie considerata Ideala, dupa ce Eva s-a dovedit a fi o…clona (feminina !) nereusita : Fecioara Maria. Fie si numai pentru atata lucru, deloc neinsemnat, sa stim sa pretuim femeia pentru potentialul ei, si nu pentru slabiciuni si cusururi de care nici noi barbatii nu ducem lipsa, dar ni le justificam de multe ori doar prin faptul ca … « facem pipi pe roata… ! »

[Babee]

[flo]Frumos Oblio, cuvintele nu-si au rostul in cazul acesta.. 'Fiecare dintre noi este un inger cu o singura aripa.Si nu putem zbura decat imbratisandu-ne unul pe celalalt.' Iubi, mamica cu burtica:)

[Gabriela B.]

[flo] pentru tine si sotia ta minunata! Sa va ajutati si tot asa sa ramineti pina la ....infinit! Gabriela B.

[amorena]

Draga Oblio, atat tu, cat si sotia ta sunteti doi oameni minunati.Meritati toata stima si respectul celor din jurul vostru.Apreciez de asemenea intelepciunea sotiei tale si in ceea ce priveste educatia data copiilor.In zilele noastre sunt foarte putini acei care stiu sa dea o educatie sanatoasa copiilor lor, cu atat mai mult in cazul ei, cand toate problemele, cam trebuie sa le rezolve singura. SUNTETI MINUNATI,MERITATI SA FITI FERICITI SI SA VA IUBITI VESNIC!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!![flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo][flo] Sper ca ne mai intalnim pe forum, pentru ca trebuie sa iti marturisesc ca este o adevarata incantare sa citesc ceea ce postezi tu despre tine si familia ta. SUNTETI MINUNATI, SI VA IUBESC!!!!!!!!!!!!!!!! Amorena

[Julie]

Multumim. Bine ai (ati) venit alaturi de noi. Julie

[Eryka]

[flo]Ptr. tine si familia ta .Bine ai venit Oblio. Eryka [gravi]& sufletzelul din burtica---> (14 saptamani)

[melina34]

ce ocazie ne dai sa descoperim sensibilitatea si frumusetea interioara a unui barbat, ce lectie pentru mine sa constat ca mai exista bogatie sufleteasca,caldura,respect,prietenie...... ce poate fi mai placut intre doi oameni decit sa se simta unul pe celalalt,sa se inteleaga din priviri, din gesturi... va meritati unul pe altul!

[Oblio]

Cu totii avem un destin, dar nu toti avem in ideal clar. Unii trec prin viata actionand instinctiv, fara a viza o tinta anume, ( in afara de aceea de a se hrani, a se imbraca, a se simti bine astazi), fara a lua in calcul foarte mult perspectiva zilei de maine. Pentru altii scopul apare destul de devreme in viata si-si focalizeaza toata vointa si speranta doar intr-acolo, nimic altceva in jur nefiind la fel de important . Pentru fiecare om in parte, pentru fiecare caracter, abordarea scopului si ducerea lui spre implinire, strategia pare a fi diferita. Si totusi care ar fi formula generala, valabila pentru orice tip de caracter, de care ar trebui sa se tina seama, atunci cand trebuie facut un plan de atac in cucerirea acelui scop? Cum sa faci ca acea idee (care in mintea ta pare a fi plauzibila si realizabila) sa ramana mereu in fruntea oricaror alte prioritati, si nu abandonata la primul colt, pentru a te agata de un alt scop, ce va fi abandonat la randul lui la un alt colt…si tot asa, si tot asa… Ce poate intretine arderea acelei idei concepute initial, pentru ca proiectul, odata inceput, sa nu ramana abandonat in „incaperea ideilor lipsite de importanta”? Viata e ciudata, fiindca are atatea elemente ascunse de care esti obligat sa tii cont. Cine te obliga? Teama. O teama aproape cronica fata de un viitor incert. Ne nastem sub un semn, iar de la un moment dat, cand incepem sa ne dam seama ca ceea ce ne inconjoara, sunt in deplina comuniune cu propriile noastre decizii, si ca deciziile noastre pot modifica vietile altor oameni in bine, ne cuprinde bucuria pe de o parte ca viata noastra este mai importanta de cat am vrea noi sa credem, dar si durerea fiindca - ocupandu-ne de scopurile "salvarii" altora, propria noastra viata nu va straluci niciodata pentru noi insine, decat prin ochii celor ce vor veni dupa noi, dar care la randul lor ar putea sa nu constientizeze niciodata de ce viata lor va avea mai mult soare fata de a altora. Aparent fara legatura, voi continua sa fac conexiuni onirice, urmand ca firul logic sa fie inteles ulterior. La exact 7 ani de la moartea mamei, am avut un vis. Tata (acum in varsta de 83 de ani) se apucase sa varuiasca incaperea in care locuia. Era si mama in vis, dar cel care se ocupa cu varuitul era tata. Nu se grabea. Din cand in cand, mama mai retusa pe ici-pe colo cate ceva. La un moment dat mai ramasese cam 10-15 % din incapere. Nu stiu daca pentru fiecare pensula insemna o saptamana, sau o luna... dar in orice caz "sfarsitul" era aproape. Discutia cu mama era calma, fara obiectii, iar eu eram doar privitor. Mama urma sa se desparta de tata, iar eu in vis nu stiam ca ea este moarta. Totusi nu-mi puneam intrebarea nici de ce-l paraseste, nici unde se va duce. Stiam doar ca era o hotarare ce nu putea fi contramandata. De undeva, din subconstient, razbatea un gand ca va pleca impreuna cu "trimisii lui Dumnezeu", iar asta o luam deja ca pe o certitudine , fara sa mai pot pune la indoiala acel gand si fara sa mi se para deloc ciudat. Aveam insa un gust amar si am inceput sa plang. Imi spuneam, cum de il paraseste pe tata, dupa cat de mult s-a chinuit cu ea, pana s-a vindecat de cancer. (Pentru ca in vis imi inchipuiam ca este vindecata din moment ce era vie si nu lasa impresia de vreo suferinta!) "Alaiul" a venit, iar ea a plecat fara sa priveasca in urma! Tata nu parea contrariat. Doar eu plangeam infundat si fara lacrimi, cum de altfel m-am si trezit!... In acelasi vis mai fusese la un moment dat o batrana care parea suparata si blanda in acelasi timp. Eu nu o cunosteam dar ea ma stia pe mine si am inteles ca era una dintre bunicile pe care nu le-am prins in viata. Batrana era singura intr-o camaruta mica si foarte ponosita si spunea ceva despre un blestem mai vechi... N-am inteles daca blestemul ii apartinea ei sau altcuiva, dar era clar ca el EXISTA ! Mama a murit de cancer. Sora ei mai mica tot de cancer. Sora ei mai mare, mistuita intr-un incendiu. Fata surorii mai mici, a murit inainte sa implineasca 30 de ani. Sora cea mare n-a avut copii. Familia noastra? Sora mai mare, ramane surdo-muta la varsta de 4 ani. Urmatorul copil, tot o fata, am inteles de o frumusete ingereasca, a murit la patru ani. Fratii mei, au facut doar fete, care au la randul lor niste destine nu tocmai lipsite de nenorociri. Doar eu am doi baieti ! Pe cel mic, putin a lipsit sa nu-l pierd la...4 ani. De ce m-a ales Dumnezeu pe mine pentru "spalarea" unor pacate vechi? Nu e prima oara cand am asemenea revelatii... Anterior visasem ceva cu trimitere si mai directa catre predestinarea mea. Atunci am reusit sa salvez un suflet (probabil pe sora mea moarta la 4 ani, dupa cum arata in vis.) Doar ca , acolo "jos" spunea ea ca mai era si un baietel, de a carui existenta eu nu stiam nimic, iar acum era deja prea tarziu ca sa-l mai pot salva si pe el , fiindca un lup extrem de violent, ataca din partea stanga. Atunci mi s-a spus pentru prima oara ca exista un blestem pe linie feminina in familia noastra,(lup=blestem; partea stanga=partea femeiasca) desi cine mi-a spus-o, nu stia nimic din toate nenorocirile la care fusese supuse femeile din familiile noastre de-a lungul vietii . Cel putin mama cred c-a avut cel mai zbuciumat destin posibil, nu doar fiindca a avut de trait cate cel putin o drama pentru fiecare dintre copii (am fost 7 si-am ramas 6) dar a avut accidente de pe urma carora nu prea intelegea nimeni cum de scapase cu viata: (calcata de carul incarcat cu lemne,pe cand era insarcinata in luna a 8-a; cazuta din podul grajdiului, lovita in frunte de copitele calului si inca multe altele asemenea...) Cat oare mai avem de asteptat, si ce-am putea face pentru a putea inlatura definitiv povara unor vorbe spuse cu patima, dar probabil si in urma unor motive foarte bine intemeiate? Din familia noasta, sunt singurul care priveste viata prin prisma spirituala, iar asta poate si datorita faptului ca mi s-au intamplat mult prea multe , dupa varsta de 21 de ani. De ce imi apar mie atat de multe vise, care ma pun pe ganduri, ma inspaimanta dar ma si obliga? Ce pot face eu oare? Sun si eu un om cu multe , foarte multe slabiciuni pe constiinta!... Nu numai ca nu merit , dar nici nu ma vad in stare sa lupt impotriva unui rau gata facut. Si totusi, daca n-o fac eu, n-o va face nimeni! Iar copii mei si copii copiilor mei vor avea de suferit! Incotro ma indrept, oare? Spuneam undeva ca daca ducem o viata lipsita de foarte mari probleme, ar trebui sa multumim si parintilor nostri, ca pacatele lor nu ne inpovareaza destinele... Si totusi sunt altele mult mai grele decat pacatele; sunt blestemele! Nu e deloc o gluma. Mi-ar place sa fie, dar nu este, din pacate... Dar... cu idealul cel de toate zilele cum ramane? Le putem desavarsi pe amandoua in aceiasi masura, fara sa clacam? Avem taria sa spunem nu oricaror tentatii care ne pot aduce noua satisfactii materiale, dar pot leza alte suflete intr-o forma sau alta? Focalizandu-ne pe un scop material, il vom scapa din vedere pe cel pentru care am fost trimisi aici... Daca incercam sa ne orientam numai catre menirea noastra, riscam sa devenim "ciudatenii" pentru toti cei din jurul nostru, ba chiar si pentru proprii nostri copii... Iar echilibrul se mentine extrem de greu... Uneori veselia unora pare atat de spontana, incat ni se pare ca nici o grija din lume nu-i poate atinge... Dar in spatele scenei, in culisele circului, bietul claun plange in singuratatea unor ganduri curate si neintelese de nimeni... Unii rad de nebunia lui... E doar un claun... Cui ii pasa de sufletul lui? Scopul lui in viata ar fi doar acela de a-i face pe altii sa rada!... E foarte greu sa intelegi sufletul unui om. Dar de cele mai multe ori, ne este aproape imposibil sa ne intelegem pe noi insine.Exista o voce in interiorul fiecaruia, pe care unii o numesc "Ingerul pazitor"... Oare toata lumea este constienta de "sfatul" dat intr-o fractiune de secunda, de acel (sau acea) -sa-i zicem entitate? M-am intrebat de multe ori de ce se intampla toate, asa cum se intampla? Cineva imi spunea mai zilele trecute ca as fi...poet ! Poate doar prin prisma unor imprejurari amuzante de cele mai multe ori, sau in orice caz, stimulate de un motiv subiectiv: iubire, ura, pasiune , placerea cuiva (sau "serviciu" oferit cuiva) etc, etc... Iar asta pentru ca e de-ajuns doar sa-mi propun sa dezvolt o idee in versuri, ca incep sa "ma joc" in rime, fara a depune un efort deosebit. De unde vin toate astea? Cine mi le dicteaza? Ma intreb, ce-o fi in... capul Ingerului asta, pazitor, (uneori numai inger nu-mi vine sa-l numesc, fiindca debitez niste prostii, ca-mi sta mintea-n loc )... De ce nu are si alte forme de inspiratie, de sclipiri, de sfaturi instantanee? Nu zic, am simtit de foarte multe ori ajutorul real al acelei intuitii, ba pot spune ca am fost salvat din situatii grave, aproape gata facute! Si ma intrebam "Ce s-ar fi intamplat daca nu "ascultam"? Alteori apare o noua tentatie... Parsiva, poate ... Ezit mult inainte de a decide ce sa fac. "Sfatul" ingerului e clar: "N-o face, nu fi ...berbec!" Dar tentatia e asa de dulceeeee!!! Si , fleosc, "ma introduc" intr-o situatie, din care am dupa aia o mie de motive sa regret ca am intrat!... Si bineinteles ca iar il aud spunandu-mi: "Eu ti-am spus sa nu fii berbec!... Acum fa-te miel si lasa-te tuns !!!" Am ajuns pana intr-acolo sa-mi lipesc o eticheta pe monitor, in care am scris cu majuscule "Fii destept si asculta-l !" Ei, nu ca m-am tampit, nu-i asa? Uneori acest "Inger pazitor" ma copleseste cu descoperirea unor secrete, pentru care unii ar da enorm de mult sa le afle, iar altii la fel de mult sa le tina ascunse. Nu-mi propun sa aflu si nici nu stiu ce caut eu intr-un anumit loc la un moment dat! Mai mult, cu cat cineva incearca sa ma minta, cu atat adevarul imi apare in fata fara nici cel mai mic efort, iar individul ramane mut si nu intelege cum a fost posibil asa ceva!!! Oare cat de mult ma ajuta toate astea pe mine ca om in societate? De ce nu se gaseste Domnia Sa "Ingerul" sa-mi spuna: "Ia, du-te, ma, si ia un bilet la loto cu numerele tra-la-la-la-la-la-la !" Iar de-a doua zi, sa-mi adun cu grija toate deziluziile pe care sa le arunc la cos, si sa ma-apuc sa fac ce-mi place, nu numai ce ma obliga constrangerile!?! Ei, ce simplu ar mai fi. Doar ca viata e mult mai complicata. Si, toata lumea stie ca Dincolo de inocenta, e alunecare !

[Floare de Colt]

Draga Oblio, Nu am cuvinte sa-mi exprim admiratia profunda pentru niste persoane cu totul remarcabile, asa cum sunteti tu si sotia ta. Mesajele tale m-au incantat pana la lacrimi, acele lacrimi care apar cand sufletul tau intelege prin empatie bucuria, durerea, framantarile, intelepciunea, frumusetea altui suflet. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, dar sunt convinsa ca nu este deloc intamplator ca iti este sotie o femeie atat de sensibila si de inteleapta si cred ca ar trebui sa va bucurati in fiecare zi unul de altul. Nu mai vorbesc de cele doua daruri de la Dumnezeu. Stiu cat de greu este sa fii departe de fiinta(fiintele) care este (sunt) comoara sufletului tau. Dupa parerea mea, nimic nu merita acest sacrificiu. Zilele trec, anii trec, viata trece si incet, incet constati ca ai pierdut cele mai frumoase clipe din viata ta si din viata lor. Totul incepe cu un oftat, apoi cu o lacrima, dupa un timp constati ca zambetul ti-a disparut incet, incet, iar noptile sunt parca tot mai lungi si mai negre, iar ochii tai nu mai au nici urma de stralucire. Eu am rezistat doar 3 luni fara sa ma bucur in fiecare zi de fetita mea si de sotul meu. Nici nu mi-am dat seama ca imbatranisem parca cu 3 ani. Ma durea ca pierdusem atatea clipe importante din viata lor, iar fara ei, uitasem sa mai traiesc. Sa nu crezi ca acum totul este roz pentru noi, dar suntem impreuna si ne inchipuim ca suntem cei mai fericiti si mai bogati sufleteste oameni de pe pamant. Poate ca chiar suntem! Din punct de vedere profesional, sotul meu se simte implinit si chiar a ajuns acolo unde merita. Eu inca mai caut drumul cel bun si mai incerc cate o depresie datorata neimplinirii mele profesionale, depresie care se risipeste repede cand ajung seara acasa si sunt inconjurata de sotul meu si de fetita mea si imi amintesc ca dragostea lor imi este de ajuns sa imi fauresc aripi si sa zbor. Imi place sa ma trezesc noaptea si sa ii privesc cum dorm si sa-i multumesc fericita lui Dumnezeu ca mi i-a daruit. Am inteles ca numai alaturi de ei sunt fericita pe deplin si am toata forta si energia necesara pentru a gasi si drumul meu. Se spune ca ar trebui sa vedem in fiecare om scanteia divina. Cum as putea eu sa reusesc acest lucru, daca nu as incepe si nu as deveni maestra in acest minunat "exercitiu" cu cei care imi sunt cei mai dragi, cu cei care sunt comoara sufletului meu ? Cu drag, Floare de Colt Deschide poarta sufletului si vezi in tot ce te inconjoara splendoarea lui Dumnezeu.