Iubirea ce se stinge

[iulian1969g]

"iulian1969g, tu iar ma faci sa zambesc! Ce se intampla, nu putem tine ritmul?..." Poate...poate ritmul tau este cu mult diferit de al meu. Tu vorbesti foarte, foarte mult, dar asculti foarte, foarte putin. Imi dai senzatia ca mai mult te intereseaza sa spui altora niste lucruri, adica DOAR sa spui! Dar eu cred ca a spune nu este totul! Trebuie sa vedem si ce ecou au avut spusele noastre, nu-i asa? Sau tie iti place mai mult monologul? Intr-un dialog trebuie sa ti cont de ritmul interlocutorului, nu doar el (interlocutorul) sa se adapteze la debitul tau verbal. Tu spui enorm de multe lucruri (postezi enorm de mult, parca ai face "copy - paste" de pe undeva...). Daca spui atat de multe, cand mai ai timp sa tragi concluzii? Si cum sa tragi concluzii, daca nu analizezi? Cum sa analizezi mai profund, daca nu te sfatuiesti? Cum poti sa te sfatuiesti, daca nu astepti raspunsurile celor cu care discuti? Dar cum sa poti primi raspunsuri, daca vorbesti intr-una?... Noi avem doua urechi si o gura, adica mai mult trebuie sa ascultam decat sa vorbim. Iti doresc toate cele bune sufletului tau. Giuliano

[Oblio]

Am avut o saptamana destul de incarcata si se pare ca si cele care urmeaza vor fi cam la fel. Ma simt prins in mai multe deodata si parca n-as abandona nimic din tot ce-am inceput. Aici mi-a placut din prima zi, dar va trebui sa mai treaca ceva timp pana sa reusesc sa va cunosc si sa ma simt "acasa". Poate stilul meu a facut valuri in primul moment. Unii m-au acceptat din prima clipa, altii m-au acuzat de troll... Sub acest impuls, am intervenit cu un raspuns putin tensionat, in loc sa dau curs numai gandurilor bune! E greu sa treci peste o provocare, desi sfaturile celor din jur sunt intotdeauna catre toleranta si buna-vointa! Imi cer scuze, daca s-a intamplat sa dezamagesc pe cineva! Recitind mai calm, am observat cat de usor am trecut peste intrebarea lui danv:

quote:

---

de pilda cum e ajutata iubirea sa se stinga - si nu de tine, nu privi totul la modul personal, nu de distanta sau de interese materiale, ci de...cuvinte, aceste cuvinte in care, uite, punem atata suflet, si ele ne deturneaza bunele intentii...

---

Adevarul este ca traim fiecare dintre noi o viata personala, imaginandu-ne mai presus de slabiciunile pe care le vedem la altii, spunandu-ne sincer ca noi, niciodata... noi, nuuu!... Si vine o zi cand soarta se razbuna pe faptul ca noi am judecat pe altii, fara sa cunoastem nimic din ce-a fost acolo!... Intri intr-un joc, nu pentru ca-ti place riscul, ci fiindca nimic nu pare sa existe vreun risc de care sa te temi! Apoi incepi sa aluneci, evident cu voia ta, dar esti inca incredintat ca poti stapani prezentul si deci viitorul! Cand tentatia e dulce, motivatiile care duc la ea sunt cautate aproape cu disperare. Ce motivatii aveam eu, ca sa intretin acest joc la inceput? Nu! Nici vorba! Nu era catusi de putin vorba de "vizarea unei relatii!". De fapt nici nu stiam ca ar exista posibilitatea unei intalniri aici. (Ca despre intalniri in tara n-am fost si nu voi fi niciodata adeptul, cand stiu ca am o sotie, acolo, care-mi asigura ceea ce-mi lipseste din cand in cand!..)Si-atunci ce motiv aveam sa continui? La inceput de dragul artei. Am observat ca "jocul" era surprins de spectatori, iar mie imi placea. Daca ea nu se jena, de ce trebuia sa ma jenez eu, care punctam ideile de baza: prietenul ei, sotia mea, copii, vise diferite ?... Cu toate astea, alunecarea continua. De altfel anticipasem de la inceput ca intre virtual si real era o mare prapastie. Dar tot jucandu-ma, am ajuns sa cred si eu. Nu intru in detalii. Dar nu va spun cum m-am simtit cand am primit un mesaj ciudat pe PM, de la cineva care-mi cerea ajutorul sa posteze pe forum. De ce mie, care pe atunci eram un simplu user? Am mers la cacialma, si l-am rugat sa se deghizeze, fiindca banuiesc ca este prietenul ei, desi nu exista nici un indiciu in acest sens! Cand te stii cu musca pe caciula... sufli si-n iaurt! Putea sa nu fie, dar... a fost! Un baiat deosebit! Inteligent, sensibil, indurerat, incurcat... M-am simtit cel mai ipocrit om! In orgoliul meu, calcasem in picioare un suflet nevinovat. Ma puteam justifica eu ca nu aveam habar de existenta lui? Nici vorba! Ba aveam chiar si o fotografie a lui, facuta in Londra! Am regretat mult si mi-am cerut iertare, rugandu-l, daca poate, s-o ierte si pe ea, fiindca s-a lasat dusa de val! Intr-un timp, stiu ca erau impreuna! Acum nu mai stiu nimic! De ce lasam iubirea sa se stinga, ascunzandu-ne in spatele vorbelor frumoase? Cred ca in cele mai multe cazuri, doar din amor propriu! Suntem in centrul atentiei cuiva, farmecul nostru n-a murit inca, cineva ne doreste... Nu e usor sa treci peste tentatii de acest gen! Cui nu-i plac vorbele dulci, atunci cand ele vin din suflet? Suntem oameni! Nu e vorba de a ne imbata cu apa rece, ci de a accepta intr-un tarziu ceea ce este clar ca se petrece in jurul tau. Iti faci un paravan, te tot ascunzi dupa el, dar daca nu te mai cauta, parca iti vine sa scoti capul si sa spui "bau!"... Si-apoi, nu, nu sunt de acord ca "ajut" iubirea sa se stinga! Dimpotriva, in acea perioada parca eram indragostit de sotie mai mult ca oricand! Ma simteam vinovat, desi concret, nu se intamplase nimic! Dac-as sti ca sotia are pentru mine aceleasi sentimente pe care eu le am pentru ea, as fi mai mult decat multumit!... Nici nu-mi pot dori mai mult de la ea! iulian1969g, ai scos o multime de citate, pe care probabil ca le-ai fi dorit spre dezbatere. Am avut o saptamana de "tacere", timp in care nimeni nu a incercat sa comenteze intr-un fel sau altul vreunul din citatele scoase de tine. Nu sunt neaparat adeptul monologului, desi cand m-asez pe scris, ma opresc destul de greu!... Poate ca tu ai fi fost cel mai in masura sa abordezi una din temele care ti se pareau mai interesante! Dar tare ma tem ca lumea de fapt vrea sa citeasca, fara sa comenteze pro sau contra, probabil si din teama de a nu strica atmosfera calma de "sezatoare"!...

[iulian1969g]

“...Se cauta de obicei persoana ideala. Nenorocirea este ca "idealul" de astazi sa devina maine o caricatura hidoasa! Prin ce metamorfoze, nu pot patrunde esenta!” Poate ca simtim ca doar langa “persoana ideala” avem posibilitatea sa facem cele mai mari progrese, si/sau... sa avem parte de cele mai mari bucurii, de fericire. Atingerea fericirii este, probabil, motorul actiunii noastre. Si cum suntem dornici de o cat mai rapida dezvoltare, spre o cat mai mare fericire, atunci...cautam persoana ideala (ceva de genul: in unire sta puterea) pentru atingerea scopului nostru. In timp este posibil ca insasi “persoana ideala” sa se schimbe. Dar nu numai ea se schimba; si noi suferim schimbari, cu fiecare clipa care trece. Pentru ca ea se schimba si, de asemenea, noi ne schimbam, este posibil ca persoana de langa noi (care pana de curand era "ideala") sa nu mai corespunda aspiratiilor noastre de ACUM SI AICI. Ceea ce era ideal in trecut, nu mai este la aceeasi valoare pentru noi in prezent; ceea ce este ideal pentru noi in prezent, este posibil sa nu mai corespunda in viitor. Persoana ideala se schimba, noi ne schimbam, idealurile ni se schimba...ce este de facut? Sa incercam sa nu ne mai schimbam noi? Sa ne straduim sa impiedicam schimbarea persoanei ideale? Sa ne fixam o data pentru totdeauna "idealul"? Cum sa facem? Dar daca toata lumea este in schimbare, daca si noi suntem in schimbare, atunci oare nu cumva...ORICINE poate fi la fel de bine “persoana ideala”? Sau, altfel spus, nu cumva TOCMAI pentru ca se schimba (cum, de altfel, si noi insine ne schimbam), persoana care este ACUM SI AICI langa noi este chiar “persoana ideala” pentru noi? N-ar fi oare posibil ca NESCHIMBAREA (stabilitate, lucruri clare, deplin intelese, ceea ce este bine stiut, teren batatorit), pe care o cautam sa fie pentru noi moarte, iar SCHIMBAREA (transformare, teren nesigur, provocari, lucruri noi, lipsuri), de care vrem sa fugim, sa fie pentru noi drumul spre adevarata viata? “Unde incepe transformarea idealului in monstrul de langa noi?” Unde incepe? Probabil ca incepe chiar in noi insine! Cand incepe? Noi hotaram! De ce incepe? Probabil pentru ca adevarata cale catre evolutia sufletului nostru nu corespune cu imaginea pe care o avem noi despre drumul pe care trebuie sa evolueze sufletul nostru. “Si cine "hraneste" alchimia asta teribila, in loc sa retuseze orice tendinta de malformare?” Este posibil ca adevarata viata sa se asemene cumva unui vant naprasnic. Daca te asezi astfel incat el sa te impinga de la spate, il vezi ca pe o adevarata binecuvantare, pentru ca iti usureaza foarte mult inaintarea. Daca schimbi nitel sensul de mers, incepi sa zici ca “viata este grea”. Daca te misti chiar in sens opus vantului, ai intrat in starea si locul numite “iad” . “A tolera, inseamna de multe ori a accepta. Iar a accepta , inseamna a pierde din actiuni.” Pierzi unele actiuni, dar castigi altele. In unele cazuri, eu cred ca prin a accepta castigi mai multe actiuni decat in cazul unei neacceptari! Depinde de situatie. “Dar a fi intolerant, inseamna a te crede mai presus de cel de langa tine, iar asta poate insemna umilinta.” A te crede mai presus decat cel de langa tine poate inseamna umilinta?! Nu inteleg ce ai vrut sa spui aici. Poti sa dai un exemplu? “Ce inseamna de fapt "omul ideal", "barbatul ideal", "femeia ideala"?” Inseamna omul de sex opus pe care-l consider eu a fi cel mai potrivit pentru a forma cu el o echipa, aceasta echipa fiind la momentul ACUM si locul AICI cea mai buna solutie, dupa parerea mea, pentru dezvoltarea sufletelor noastre. “Poate, alta fiinta, inlocui pe cel/cea care a constituit pana la un moment dat "persoana ideala"? Oare nu-i o dovada de mare slabiciune aceasta schimbare de decor?” Am un prieten care s-a rugat staruitor Domnului nostru Iisus Hristos, punandu-I aceasta intrebare: -"Doamne Iisuse Hristoase, cum sã înþeleg relaþia mea cu soþia mea în momentul de faþã? (avea niste neintelegeri cu sotia lui si nu stia cum sa abordeze aceasta situatie din punct de vedere crestin) Nu-Ti cer sã îmi vorbeºti într-o viziune sau printr-un preot anume sau printr-un om anume. Alege Tu ce cale doreºti, numai Te rog sã îmi comunici ºi mie cum sã înþeleg relaþia mea cu soþia mea in momentul de fata?" Acest prieten a primit raspuns direct din partea Domnului nostru Iisus Hristos. Totul s-a petrecut acum cativa ani (parca prin 1999), deci el a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos chiar in zilele noastre! Rãspunsul Domnului nostru Iisus Hristos a fost: -"Tu si soþia ta sunteþi un singur trup. Tu zici: <<Eu sunt mãdularul cel sãnãtos, iar soþia mea este mãdularul cel bolnav>>. Bine!... Sã zicem cã este aºa cum spui tu!... Într-un trup, când se îmbolnãveºte un mãdular, celelalte mãdulare îl iubesc ºi îl protejeazã mai mult decât pe timpul când era sãnãtos! Aºa sã înþelegi relaþia ta cu soþia ta în momentul de faþã: sã o iubeºti ºi sã o protejezi pe soþia ta mai mult decât pe timpul când vã înþelegeaþi perfect!" Pe mine m-a impresionat foarte mult acest raspuns. Dupa un timp, prietenul meu si-a dat seama ca...nu este capabil sa implineasca porunca Domnului! Si atunci iar s-a rugat, si i-a spus lui Iisus cam asa: “Doamne Iisuse Hristoase, porunca Ta este foarte buna, dar eu nu pot s-o implinesc. Sunt un om slab, sunt un om neputincios. Ce este de facut?” Si atunci Domnul nostru Iisus Hristos i-a raspuns, cu cel mai dulce glas posibil: “Iti mai daruiesc un timp!” Ca si primul raspuns al Domnului, si acest al doilea raspuns m-a impresionat foarte mult. M-am gandit ca de fapt FIECARE clipa este un dar nepretuit din partea Creatorului! Si cat de rar ne dam seama de acest lucru! Voua ce parere v-a facut? “Si-atunci care sa fie concluzia?” Un aspect ar fi acela ca totul are un rost; apoi ca suntem ajutati in a ne indeplini rostul nostru; apoi ca potentialul fiintei noastre este cu mult mai mare decat ne putem noi inchipui; apoi ca ne trebuie multa rabdare pentru a ne lasa indrumati s.a.m.d. “Femeia ideala ESTE (pentru mine) sotia mea, care mi-a daruit doi « nazdravani » pentru care am toate motivele sa fiu fericit, careia nu i-am spus niciodata « te iubesc » din teama de penibil nicidecum ca n-ar merita” Uite, eu te intreb: Daca nu iti daruia doi “nazdravani”, oare era posibil ca, pentru tine, sotia ta sa “decada” din starea de “femeie ideala”? Nu i-ai spus niciodata “te iubesc” din teama de penibil?! Eu cunosc un barbat care i-a spus de multe ori sotiei ca o iubeste, dar ea, la randul ei, nu i-a spus niciodata (cel putin el nu-si aminteste sa-i fi spus vreodata). Cea mai “mare” declaratie de dragoste a ei a fost: “mi-esti drag!” Si imi spunea sotul ei: “Cat de mult imi doresc ca sotia mea, macar o data in viata, sa se uite in ochii mei si sa-mi spuna: “Te iubesc!” Mi-e teama ca vom parasi acest pamant fara ca ea sa-mi fi spus macar o data ca ma iubeste.” Si ma uitam la el cat era de trist cand imi spunea lucrurile acestea... Tu ce zici? Nu crezi c-ar merita sa incerci, macar o data, sa te uiti in ochii ei si sa-i spui ca o iubesti? “Ne nastem sub un semn, iar de la un moment dat, cand incepem sa ne dam seama ca ceea ce ne inconjoara, sunt in deplina comuniune cu propriile noastre decizii, si ca deciziile noastre pot modifica vietile altor oameni in bine, ne cuprinde bucuria pe de o parte ca viata noastra este mai importanta de cat am vrea noi sa credem, dar si durerea fiindca - ocupandu-ne de scopurile "salvarii" altora, propria noastra viata nu va straluci niciodata pentru noi insine, decat prin ochii celor ce vor veni dupa noi, dar care la randul lor ar putea sa nu constientizeze niciodata de ce viata lor va avea mai mult soare fata de a altora.” Dar ce se intampla daca “vantul naprasnic” (de care vorbeam ceva mai sus) al adevaratei vieti se numeste chiar “daruire”? Oare, in acest caz, “ocupandu-ne de scopurile "salvarii" altora”, nu cumva tocmai prin aceasta ocupatie ne facem propria noastra viata sa straluceasca cu adevarat pentru noi insine? Giuliano P.S. Astept cu bucurie parerile voastre.

[liris]

Buna Oblio! ti-am citit povestile , initial am citit-o pe prima postata pe pagina principala .Apoi te-am gasit pe forum si m-am bucurat . desi... esti atit de sensibil si atit de artist in arta povestirii ca-mi vine greu si ma rusinez foarte de modul cum scriu eu... Desi imi exprim ideile mai putin plastic , as vrea sa-ti spun ca eu cred ca noi cei care "alunecam" astfel o facem din cauza de foarte mult bine, i.e. daca am fi avut eu/tu un barbat betiv sau afemeiat/sotie urita sau rea as/ai fi fost preocupata/preocupat sa indreptam situatia cumva . Insa perfectiunea iti da timp de non-sensuri: ce valoare are o tipa, sensibila desigur din cum scrie, frumoasa spui (desi daca esti putin desteapta iti faci poze misto si evident ca le alegi pe cele mai misto si le postezi...) , dar despre care nu stii nimic altceva? Desigur exista o infima eroare a subiectivitatii tale de sot, insa sotia ta pare rupta din soare . -------------- De ce lasam iubirea sa se stinga, ascunzandu-ne in spatele vorbelor frumoase? Cred ca in cele mai multe cazuri, doar din amor propriu! Suntem in centrul atentiei cuiva, farmecul nostru n-a murit inca, cineva ne doreste... Nu e usor sa treci peste tentatii de acest gen! Cui nu-i plac vorbele dulci, atunci cand ele vin din suflet? Suntem oameni! Nu e vorba de a ne imbata cu apa rece, ci de a accepta intr-un tarziu ceea ce este clar ca se petrece in jurul tau. -------------------- Iubirile virtuale nu-s decit o prostie. Crede-ma . Nu vreau sa intru in detalii dureroase ptr mine. doar beware! Numai bine si sarbatori cu liniste!

[Oblio]

Giuliano, am citit cu interes randurile tale, dar nu stiu cum se face ca ma vad mai incurcat fata de cum eram initial. Modul cum privesti tu anumite aspecte este mult prea abstract pentru o concluzie cat de cat plauzibila. Am incercat sa compar viata cu un vant, asa cum sugerezi tu, iar schimbarea sensului de mers sa fie la latitudinea omului. Mie personal mi-e imposibil sa-mi imaginez asa ceva! Viata e mult mai complexa. Ajungem sa ne invartim in cerc, indiferent ce-am dori noi sa facem. Poftim, decidem sa mergem cu vantul in spate, pentru ca viata noastra sa aiba "aderenta". Doar ca se intampla ca drumul pe care mergem noi sa duca la... Roma, asa cum cica duc toate drumurile!... Vantul se tot duce peste munti si ape, peste prapastii si jungle, iar drumul tau nu poate trece pe-acolo. Dimotriva, cararea ta va ajunge foarte curand sa se pozitioneze exact impotriva vantului si tu habar nu ai cat o s-o mai tina asa, cand tu de fapt alesesesi sa mergi in acelasi sens cu el. Si cand in sfarsit rasufli usurat ca... te-ai redresat, te pomenesti dintr-o data ca tocmai vantul isi schimba directia, iar tu esti complet derutat: care sa fie sensul cel bun??? Si mai este un mare paradox: cu cat tu incerci sa-ti alegi sensul care sa-ti aduca pacea in suflet, cu atat vei fi mai greu inteles de catre cei din jurul tau, care nu prea impartasesc idei samaritene, si-atunci vei fi lesne considerat ca element de referinta in sens negativ fata de ei care sunt multi, deci... pozitivi!! Si - culmea! - tocmai acestia dau sensul directiei "vantului", cu care tu nu vrei sub nici o forma sa fii de acord![ups] E complicat!... “A tolera, inseamna de multe ori a accepta. Iar a accepta , inseamna a pierde din actiuni! Dar a fi intolerant, inseamna a te crede mai presus de cel de langa tine, iar asta poate insemna umilinta.” Mi-ai fragmentat o idee care nu poate fi luata separat. Trebuie sa tolerezi, in viata, fiindca fiecare din noi avem nevoie de toleranta. Castigi actiuni doar atunci cand nu ti se confunda toleranta cu slabiciunea (ca sa nu-i spun prostia!...) Problema este ca in momentul cand, desi ai tolerat pana la un moment dat, nu mai poti tolera!!! Oare nu te-ai simtit niciodata umilit de cel care nu-ti tolereaza ceva - stiu eu? - o trasatura de caracter, o slabiciune, o hachita... Oare cel care incepe sa priveasca lumea de sus, nu cumva ajunge sa se creada un mic dumnezeu? Penteu ca el dispune, iar tu trebuie sa te conformezi! Sper sa fi inteles sensul umilintei acum!... Exemplul pe care l-ai dat, cu amicul tau, mi se pare "personalizat"! Fiecare are o problema personala, care nu poate fi generalizata. Toate cazurile pe care eu le stiu nu pot fi puse pe aceeasi treapta. Ce sa intelegi? Ce sa iubesti mai mult ca inainte? Pe cea care te-a abandonat pentru un tigan, sau un italian, sau un englez, sau un... sau un?... Acei oameni au incercat tot ce le-a stat in putere sa opreasca tavalugul, dar fara nici un succes. Aici incercam eu sa ma intreb, de ce "omul ideal" de azi, se transforma in "natafletul" sau "monstrul" de maine?... Si iar spun: E... complicat! Imi pui o intrebare la care nu-i gasesc sensul. Daca sotia nu mi-ar fi facut doi "nazdravani"... Eu nu pot lua viata petrecuta cu ea, fragmentat. Ne-am casatorit din dragoste, am facut copii prin dragoste (desi de fiecare data din... greseala!) Este ca un tablou. Nu poti privi un tablou si sa spui: daca scot de-aici lacul si soarele, ar mai fi un tablou perfect? Nu! Tabloul este perfect tocmai fiindca autorul i-a pus acolo ceea ce-i trebuia. Daca-i scoti "lacul", soarele nu se mai poate oglindi in el. Daca scoti soarele, trebuie sa scoti lumini si umbre speciale, care dau tabloului savoarea de a fi privit!... Cum ar aparea tabloul fara soare si lac? Probabil cam mohorat, dar cred ca depinde in mare masura si de peisaj si (mai ales) de autor! Oricum nu sunt tentat sa stiu! Cu "te iubesc"-ul, iar e... complicat. E frumos cand il spui la inceput. Pare sincer si din suflet! Dar nu stiu cum ca mai tarziu se bagatelizeaza si-si pierde valoarea pe care aceasta expresie ar trebui s-o aiba. Sunt persoane care spun atat de des te iubesc, de parca ar spune "buna ziua!" Ei, bine, eu nu vreau asa. De ce trebuie sa spun "te iubesc!" daca te privesc in ochi, iar tu vezi singura ca esti tot ce am mai scump? "Te iubesc!" nu-i destul pentru a arata ceea ce simt eu de fapt! Cred ca mult mai mare greutate are acel: "Mi-esti tare drag/a !!!" Parerea mea! Cu "stralucirea" tocmai am aratat ceva mai sus: nu poti fi "pozitiv" intr-o lume "negativa"! Dimpotriva, tu esti cel ce lasi tare mult de dorit!... Tot parerea mea! Pentru liris, nu stiu daca elementul "frumusete", merita atins in cazul meu. Am avut ocazia s-o vad pe acea persoana, fara ca ea sa ma vada. Arata mult mai bine decat in poze. Dar pentru mine asta era iarasi ca o gadilare a amorului propriu!... Doar ca slabiciunea nu alege oamenii neaparat dupa frumusete. Cat despre sotia mea, poate a fost frumoasa la 24 de ani cand am cunoscut-o. Sau poate frumoasa o vedeam eu, fiindca era nostima prin tot ce facea sau spunea, iar eu eram inebunit fiindca simteam ca-mi aluneca printre degete, desi ma credeam "vulpoi batran"!... Acum e... sotia mea! Nici unul dintre noi nu mai e ca atunci. Nici eu nu sunt Fat-frumos, nici ea Ileana-cosanzeana! Suntem niste oameni normali, nici mai urati, nici mai frumosi decat toti cei din jurul nostru. Si-apoi, atat timp cat "ne dorim", inseamna ca nu ne-am pierdut farmecul pentru noi insine! Cel putin asa imi place sa cred!

[iulian1969g]

"Giuliano, am citit cu interes randurile tale, dar nu stiu cum se face ca ma vad mai incurcat fata de cum eram initial." Raspunsul pe care mi l-ai dat m-a facut sa-mi amintesc cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: "SA TI SE FACA DUPA CREDINTA TA!" Veneau tot felul de oameni la El, cerand sa fie vindecati de tot felul de boli, iar El, vazand credinta lor, le raspundea: "Sa ti se faca dupa credinta ta!" A venit la El odata un tata care Il ruga sa-i vindece copilul, spunandu-i la un moment dat: "DACA POTI, ajuta-mi copilul..." (citez din memorie) Iisus ii raspunde: "DACA POT? TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!" Tatal, dandu-si seama de slabiciunea in care se afla, indreapta cumva situatia, spunand: "CRED, DOAMNE; AJUTA NECREDINTEI MELE!" Concluzia este ca "toate sunt cu putinta celui ce crede", dar "cel care cere ceva de la Dumnezeu cu INDOIALA, sa nu se astepte sa capete ceva!" Cat de adevarate sunt cuvintele acestea!... Depinde cum CREZI, pentru ca...ti se face dupa CREDINTA ta! "Poftim, decidem sa mergem cu vantul in spate, pentru ca viata noastra sa aiba "aderenta"." Eu vorbeam de "vantul naprasnic" suflat de Creator, nu de vantuletele suflate de tot felul de oameni! Acest "vant naprasnic suflat din gura Creatorului" conduce toate din creatie catre adevarata viata, ii conduce pe oameni la indumnezeire! Iar cei dintre noi care, din incapatanare si prostie, se impotrivesc acestui "vant" - de frica "vantuletelor" - se indrepta catre moarte, care inseamna inactivitate, lipsa oricarei puteri, inlantuire. Poate ca acum m-ai inteles mai bine. "Exemplul pe care l-ai dat, cu amicul tau, mi se pare "personalizat"!" Dar ti-a placut raspunsul primit? Tu crezi ca raspunsul primit de prietenul meu este de la Insusi Iisus? Cum ai simtit tu acest raspuns? "Ce sa intelegi?" Sa intelegi ca toti alcatuim un singur trup, si ca fiecare dintre noi suntem madulare ale acestui trup! "Ce sa iubesti mai mult ca inainte?" Sa iubesti "madularele bolnave", adica oamenii cu defecte, pe pacatosi, pe cei care te-au ranit s.a.m.d. "Pe cea care te-a abandonat pentru un tigan, sau un italian, sau un englez, sau un... sau un?... " Acum ai inteles? "Cu "te iubesc"-ul, iar e... complicat." Eu cred ca este simplu, dar unii dintre noi complica formidabil de mult lucrurile... "E frumos cand il spui la inceput." Este frumos cand il spui la inceput, la "mijloc", la sfarsit; este frumos ori de cate ori il spui din toata inima... "Dar nu stiu cum ca mai tarziu se bagatelizeaza si-si pierde valoarea pe care aceasta expresie ar trebui s-o aiba." In decursul timpului iubirea creste, se aprofundeaza, iar "te iubesc"-ul spus "mai tarziu" este mult mai profund decat cel spus intaia oara! Parerea mea! <<Sunt persoane care spun atat de des te iubesc, de parca ar spune "buna ziua!">> Si ce frumos este! Sa spui - cu ochii sclipind de dragoste, cu o inima care "arde" - de multe...multe ori pe zi "te iubesc"! Nu se poate descrie in cuvinte frumusetea acestei situatii... "Ei, bine, eu nu vreau asa." Daca tu n-o iubesti cu toata inima, si te fortezi cumva sa realizezi un anumit numar de asemenea declaratii de dragoste pe zi, asta ar putea insemna pentru tine un adevarat iad! Dar daca tu o iubesti cu adevarat, care este piedica in a-i face astfel de declaratii, in a-ti exprima sentimentele? "De ce trebuie sa spun "te iubesc!" daca te privesc in ochi, iar tu vezi singura ca esti tot ce am mai scump?" Pai...de ce trebuie sa spun "la revedere", daca ma vezi ca ma imbrac si ma pregatesc sa ies pe usa?...ca doar vezi ce am de gand sa fac! ...De ce trebuie sa spun "pofta buna", daca am pus masa si ma pregatesc sa mananc?...ca doar se intelege din privirea mea catre tine ca nu-ti doresc sa-ti ramana oasele de peste in gat! De ce?...De ce?... Stii de ce? Pentru ca vremea trece... si raman dureros de multe lucruri NESPUSE! " "Te iubesc!" nu-i destul pentru a arata ceea ce simt eu de fapt! Cred ca mult mai mare greutate are acel: "Mi-esti tare drag/a !!!" Parerea mea!" Eu raman la parerea mea cu "te iubesc"... "Cu "stralucirea" tocmai am aratat ceva mai sus: nu poti fi "pozitiv" intr-o lume "negativa"! " De ce sa te lasi intimidat de "vantulete", si sa nu urmezi sensul de mers al "vantului naprasnic" care te indreapta catre adevarata viata?! Din frica? Sau de ce? Astept cu bucurie raspunsul tau. Va doresc toate cele bune sufletelor voastre. Giuliano

[cataghe]

quote:

---

Originally posted by iulian1969g "De ce trebuie sa spun "te iubesc!" daca te privesc in ochi, iar tu vezi singura ca esti tot ce am mai scump?" Pai...de ce trebuie sa spun "la revedere", daca ma vezi ca ma imbrac si ma pregatesc sa ies pe usa?...ca doar vezi ce am de gand sa fac! ...De ce trebuie sa spun "pofta buna", daca am pus masa si ma pregatesc sa mananc?...ca doar se intelege din privirea mea catre tine ca nu-ti doresc sa-ti ramana oasele de peste in gat! De ce?...De ce?... Stii de ce? Pentru ca vremea trece... si raman dureros de multe lucruri NESPUSE! Giuliano

---

Ce frumos, Giuliano... foarte frumos... Sa ma fi chinuit 10 ani si nu puteam sa zic mai frumos! Catalina. This is the first day of the rest of my life!

[iulian1969g]

"Ce frumos, Giuliano... foarte frumos... Sa ma fi chinuit 10 ani si nu puteam sa zic mai frumos!" Catalina. Multumesc foarte mult pentru aprecieri, Catalina. Ce bine te simti cand iti mai spune cate cineva un cuvant bun; asta cred ca este valabil pentru TOTI dintre noi. Sper ca OBLIO a inteles ca raspunsul care i l-am dat nu l-am scris cu o fata incruntata, ci cu zambetul pe buze si plin de bunavointa (atat cat sunt capabil in momentul de fata). Va doresc toate cele bune sufletelor voastre. Giuliano

[Gabriela B.]

Da, Giuliano, asa este..Tare bine te simti cind auzi un "te iubesc " din gura celui drag tie. Si daca ii sclipesc si ochii, daca simti sufletul lui in aceste spuse, este de-a dreptul minunat... Oblio, eu sunt casatorita de 10 ani si sotul meu imi spune zilnic acest "te iubesc". Te asigur ca nu si-au pierdut deloc valoarea , iar eu inca simt furnicaturi pe spate cind il aud. Au si mai mare valoare, odata cu trecerea timpului... Sunt convinsa ca sotiei tale ii lipsesc declaratiile nefacute. Si tocmai tu care stapinesti atit de bine cuvintul, tocmai pe ea, fiinta draga tie, tocmai pe ea o vitregesti de vorbele frumoase...de declaratiile de dragoste. Nu sunt o visatoare, condider chiar ca sunt prea cu picioarele pe pamint, dar tare fericita ma face acel "te iubesc". Desi il stiu, imi este aratat prin fapte, prin tot...faptul ca-l si spune, stii, este ca cireasa de pe tort... "Imi esti draga"...este frumos, are greutate...dar nu este echivalentul lui "te iubesc". [flo]

[Oblio]

Vin sarbatorile !!! Nu stiu de ce mi se intampla sa simt in mod deosebit efectul unor evenimente. Oamenii "percep" diferit darurile primite. Fara sa ma laud, as putea spune ca darurile primite de mine au fost cu expeditor divin. Am avut parte de multe intamplari deosebite in preajma sarbatorilor. Nu stiu daca pot sa ma numesc un bun credincios. Mai degraba nu! Mi-e rusine sa spun ca am renuntat de aproape 4 luni sa mai merg la biserica!... Nu pot sa spun ca nu simt un regret in sufletul meu, dar cand cauti motive sa nu mergi, descoperi ca le gasesti foarte usor!... Spuneam de "daruri". In urma cu exact 12 ani, Mosu' mi-a facut cel mai frumos si nepretuit dar: pe cea care urma sa-mi devina sotie! Ca de obicei, o conduceam la ultimul autobuz cu care mai putea merge acasa. Iar in ajunul de Sf. Nicolaie, autobuzul avea pana! Asa s-a intamplat ca a ramas pentru prima oara peste noapte in micuta mea garsoniera, si de-atunci multe alte zeci si sute de nopti, pana ne-am casatorit! I-am pus in ghetute ce am putut si eu improviza in ultimul moment!... Dupa ce a plecat, am inceput sa mangai asternutul care mai pastra inca parfumul ei, iar in ochi aveam lacrimi de fericire. Visasem de multe ori la acea clipa, care parea la un moment dat imposibila! Am multumit atunci tuturor celor care au contribuit la acea "minune" si-mi era cu neputinta sa nu recunosc in asta un dar deosebit de ziua mea, un dar care "stiam" ca nu-mi va fi retras! Au mai urmat multe "minuni", nu neaparat concretizate prin beneficii materiale, ci poate prin bucurii ce nu puteau fi exprimate in cuvinte! Iar bucuria este cu atat mai mare cu cat tu nu esti un "privilegiat al sortii", iar viata ta nu-ti ofera cupa cu elixir foarte des... Aseara, inainte ca somnul sa se astearna peste gene, am avut un fel de monolog, fiind incredintat ca sunt ascultat de Mantuitor, de Sfanta Fecioara, de Sf. Nicolaie si de cine s-o mai fi indurat sa-mi asculte gandurile... ... Eram intr-o incapere, de unde puteam privi cerul, luminat parca de razele lunii care trebuia sa fie pe undeva! La un moment dat, un crucifix "batut" in pietre scumpe a aparut pe cer. Am privit atent sa ma conving daca nu cumva mi se pare. Nu numai ca nu mi se parea, dar imediat chipul Mantuitorului s-a conturat si el, iar mie imi era ciuda ca numai eu vedeam ceea ce era acolo sus. Am mers s-o chem si pe mama (care s-a speriat foarte tare cand am intrat in camera ei) si care m-a urmat tacuta sa vada despre ce era vorba.(In fapt, mama este moarta de multisor!) Acum pe cer era un adevarat spectacol, care "aluneca" spre apus ca o "Cale Lactee". Crucea era urmata de Mantuitor, apoi Fecioara Maria in tinuta de sarbatoare. N-as fi crezut niciodata ca "populatia" sfintilor este atat de numeroasa. Erau - cred - cu sutele de mii, intr-un sir interminabil, parca. Eram uluit, coplesit de ceea ce vedeam. Asa m-am si trezit! Mi-am aruncat privirea catre ceasul care arata 4.11 dimineata. Cred c-am mai reflectat la aceste detalii deosebite, pret de vreo jumatate de ora, apoi am adormit din nou... Iata "darul" care mi-a fost facut in acest an. Eu l-am considerat deosebit, si am dreptate sa spun din cand in cand: Iubi-te-voi, Doamne! Sarbatori fericite, tuturor!