Inger razvratit

[Oblio]

P R O L O G Rãmas singur, oarecum dezamãgit, dar nu disperat, Alin meditã: "Oare chiar nu mai am nici o sansa? Sincer, ideea mortii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale, TREBUIE!!!" Dupã o clipã se resemnã: "Si apoi, dacã mor, ce? As fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!> Nici eu nu zic da, dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã, desi numai lupta nu se mai cheamã asta; îngenuncheat, aproape doborât, e greu sa lupti împotriva unei forte despre care nu stii absolut nimic, nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu, nu-i nici o nenorocire. Decât asa mai bine...Ce e un om? Un biet fir de nisip în mijlocul desertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...? Trupul nu-i decât o conceptie, o "masinãrie", un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiti cum îti misti o mânã, un picior, un muschi oarecare; toate astea nu mai înseamnã nimic, atunci când spiritul a zbughit-o. Muschii sunt aceeasi si la locul lor, dar cine sa punã "masinãria" în miscare? Robotului i s-au terminat bateriile, iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În spetã, putregai! Unde s-o fi ducând spiritul? O mai fi luând el altã formã, pentru a sfârsi din nou, apoi iar si iar...? Cine poate sti? Si dac-am sti, la ce-ar folosi? Am fi oare mai buni?" Alin zâmbi trist. "Închizi ochii si gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VESNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii, picior peste picior, fumeazã pipã si îsi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare si tineri musculosi, interpreteazã la flaut, oboi,violoncel si harpã, fragmente la cerere, din Ceaikovski, Schubert, Mozart etc... Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi, dar tipul din spatele tãu, cu dantura confuzã si "antene" cartilaginoase, îti testeazã reflexele cu furca în coaste, fãcându-ti semn sã mergi înainte. Te supui, ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot, râsete si voie bunã. O trompetã rostogoleste note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre, peisajul e divin; perechi tinându-se de mânã, aleargã râzând prin grãdina cu flori si pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îti cauti umbra unui pom pe jumãtate înflorit, pe jumãtate împodobit cu roade, unde sã te odihnesti când vei intra, dar cel din spate este de altã pãrere, asa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã, strapunge vazduhul cu sunete subtiti, iar în jur încep sã reflecte lumini rosii!...Probabil se si danseazã ! Dar, nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan urias. O multime de tevi pornesc de la cazan în toate directiile. Nu stii unde duc. Nu stie nimeni. Cineva îti sopteste din mers: <În cazan e smoalã!> <Mã rog, treaba lor!> îti zici, vrând sã mergi mai departe, dar individul care te-a însotit, te opreste si te pofteste politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsati, nu sunt curios!>, dar el insistã, folosind argumentul furcii. Urci încet, sã nu gresesti vreo treaptã si sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus, îi mãrturisesti cã ti-e cald, iar el te întelege si "îti face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topesti de cãldurã. Clocotesti, deja. Mai la fund,mai la suprafata, ca la cazan... <Cã multe pãcate mai am!...> îti spui în gând. Totusi nu asa multe precum altii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi "usor", pomenindu-te intr-una din tevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoresti prin bifurcatii si cotituri, ajungând fãrã sã stii cum, într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul, iar tu te lasi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e asezatã pe aragaz. Din nou zãpusealã... În sfârsit apare sotul. Tânãr, viril... Cina e servitã. Unul din ei te-a înghitit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea, cel ce te-a înghitit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda, ai fost înghitit de el, dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãsealã!... Oare ce se petrece? Simti cã-ti pierzi memoria, cã nu mai stii nimic, nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al ratiunii, mai ai timp sã-ti zici: <As dori ca în viata viitoare, indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie, sa fiu OM si sã las posteritãtii semnul bun al trecerii mele prin lume!>" Alin zâmbi de propria sa imaginatie. "Asa o fi oare?" Fãcu în gând bilantul putinelor sale realizãri, si nu stia dacã ar trebui sã fie multumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescentã începuse sã-si formeze propriul sãu caracter pe care si-l voia deosebit fatã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã, cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãtat. Într-o permanentã crizã de timp, cãutase sã fie un autodidact, retinând "din zbor" informatii auzite în autobuz, citite în tren sau in timpul plictisitoarelor sedinte... Într-o oarecare mãsurã, avea întelepciunea omului matur, care învãtase din experienta altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...

[piskot]

brrrrrrr......[toanerele[sm] Piskotel si Ruxybel

[Oblio]

I - Alin o cerceta fãrã ocol. În ciuda expresiei destul de reci, tânãra i se pãrea abordabila. " Când va veni autobuzul, am sã-i ocup un loc, iar când va ajunge-n dreptul meu, mã voi preface cã privesc pe fereastrã." "De ce s-o fi uitând bãiatul acela la mine asa de insistent? îsi zise tânãra, cercetându-si discret tinuta. Hm! Judecând dupã felul în care mã priveste, precis o sã-mi ocupe un loc… N-are decât! Dar am sã-l fac sã insiste… Numai de nu l-o vedea mama!…" - Nu va supãrati, autobuzul acesta întârzie de obicei? Alin o privi în treacãt si putin contrariat, pe bãtrâna care i se adresase: "Ce-o fi vrând si femeia asta? Atâta lume în jur, iar ia tocmai pe mine se gãseste sa mã întrebe!! …< Nu, doamnã, azi e o zi mai speciala: a fãtat pisica lu' nea soferu'…> zâmbi el unei idei." - Nu, doamna, se hotãrî sã rãspundã într-un târziu, fãrã s-o slãbeascã o clipã din ochi pe tânãra care se plimba plictisitã, la distantã. De obicei nu întârzie; trebuie sã soseascã. - Stiti, - continuã bãtrâna, eu si fiica mea suntem venite în statiune, iar la Timisoara mergem pentru prima datã pe traseul acesta. Nici nu stiu dacã ne vom descurca!... "Luati avionul!" glumi Alin în gând fixând cu privirea avionul-bar, instalat în parc, la 200m. depãrtare. "Dar despre ce fiicã o fi vorbind, cã nu prea vad pe cineva care sã-i dea vreo atentie? Ia stai…Nu cumva..." - Fata aia e… fiica dvs.?- îndrãzni el, privind-o ceva mai binevoitor. - E fiica mea, - oftã bãtrâna. Pentru ea am venit în statiune. E… e bolnava cu inima! De la coltul strãzii, autobuzul apãru, iar mulþimea începu sã se agite. - Voi încerca sã vã ocup douã locuri, doamnã, zise Alin, îndepãrtându-se. - Mãcar unul pentru ea! " Se pare ca e bolnava serios, daca mama-sa, bãtrânã si obezã, preferã sã rãmânã în picioare în favoarea ei, care nu pare sã aibã mai mult de 19 ani!" îsi zise el în timp ce încerca sã intuiascã exact locul unde autobuzul avea sa opreascã. Mai mult sau mai putin întâmplãtor, autobuzul opri chiar acolo. Prin geamul înalt, Alin salutã soferul pe care-l cunostea de când începuse sã facã naveta, iar acesta, in timp ce-si pregãtea biletele, îi fãcu semn discret sã meargã la usa din spate întrucât cea din fatã era defectã. Descoperindu-se dintr-o datã înconjurat de doamne, Alin deveni exagerat de atent, si dãdu tuturor… prioritate. La usa din spate, nu era singur. "Cineva" îl urmãrise si îi sesizase intentia. Era chiar ea, tânãra suferindã. Pret de câteva clipe, se privirã zâmbind cu subînteles, apoi usa se deschise, iar ei urcarã. De la capãt de linie, locurile erau ocupate dezordonat. O singurã canapea dublã mai era libera; în rest, doar câte un loc ici si colo. Tânãra se aseza lãsând locul de lângã ea liber. " Am pierdut ocazia! " îsi zise el. Ar pãrea deplasat sã mã asez lângã ea si s-o "pasez" pe mã-sa în altã parte!" Se asezã pe partea opusã alãturi de Florin, un foarte bun amic si coleg de navetã. Acesta tocmai povestea cu mult entuziasm o faza cu o gagicã la discotecã, altor doi colegi de… suferinta, iar aparitia lui fu primita cu obisnuitul salut de rutinã, între niste oameni care se vad zilnic. - Pãi ce faci, bãi ? Nu vii sã stai cu mine ? Alin rãmase surprins, nu atât de "bãi"-ul pe care tânãra îl folosise, cât de îndrãzneala ei. Îsi aruncase privirea spre ea fãrã un motiv anume, iar ea profitã de ocazie… - Dar nu vrei sã stai cu mamã-ta? - Lasã ca am eu destule prilejuri sã stau si cu ea, ce crezi?... Alin se întoarse cãtre Florin, care nu observase nimic, din cauza subiectului … fierbinte. - Florine, tine, te rog, ocupat aici, ca eu m-asez alãturi! Toti trei fãcurã ochii mari si uitarã imediat de "subiectul fierbinte". Florin îsi reveni rapid si începu sã-si frece palmele: - Tot pentru cineva… asa?... - O sã-mi mulþumesti!...zâmbi, fãcându-i cu ochiul tinerei de lângã el, care se abtinea cu greu sã nu izbucneascã în hohot, vãzând-o pe mamã-sa apropiindu-se. Poftiti aici, va rog, doamnã, i se adresã el bãtrânei. Bãiatul ãsta nici nu m-a lãsat sã stau lângã el. V-a vãzut de jos si nu concepe sã lase pe altcineva sã se aseze. Tânãra izbucni în sfârsit în hohot, în timp ce în mijlocul celor doi care se întorceau acum cu fata spre directia de mers, se auzi destul de tare un " ããã!" nazal. Florin zâmbi si el de farsa cãreia îi cãzuse victimã, si-i fãcu mai mult loc bãtrânei, care nu mai contenea cu multumirile. Observând cât de usor îsi exteriorizeazã veselia, Alin avu un moment impresia cã bãtrâna îl mintise când spusese ca fiica ei ar suferi cu inima. Surprinzându-i privirea usor circumspectã, ea se intimidã putin, si-i întinse mâna, bãrbãteste: - Luiza ! - Alin ! - Mã bucur sã te cunosc ! - Nu mai putin. E destul de plãcut sã cãlãtoresti lângã o fata veselã si inteligentã. Dar unii nu pricep chestia asta, si trãiesc cu impresia cã m-au tras pe sfoarã. Autobuzul demarã, iar Luiza pãru complet derutatã. - Ce vrei sã spui ? - A, nimic ! De fapt ce mai înseamnã o minciunã în plus într-o lume egoistã si perversã ?... Pãcat însã, cã de la bãtrâni ar trebui sã auzim adevãruri… De fapt asa ne-am obisnuit! - Sã înteleg cã maicã-mea e tinta aluziei tale? - Da cum de te-ai prins? - rãspunse el ironic. Ea deveni usor iritatã, si-l privi printre gene. - Biata de ea!... Ar fi trebuit sã-si dea seama! Sunt atâtia care, chiar egoisti fiind, au dreptul s-o judece! - Original mod de a ne cunoaste,nu-i asa? zâmbi el amar. Ea tãcu câteva clipe, apoi continuã. - Mi-as putea permite sã te întreb cu ce te-a mintit? - Ei, sã nu spui cã nu stii, cã nu te cred! Luiza îsi încreti usor fruntea si o umbrã de nervozitate îi apãru pe chip. Nu-i dãdu însã curs, ci întoarse privirea spre fereastra, muscându-si buzele si rãmânând un timp nemiscatã. - Minunat peisaj, nu-i asa? întrebã el, dar nu primi rãspuns. Stii, mi-e greu sã cred cã suferi într-adevãr. Ea se întoarse. - Asta ti-a spus maicã-mea? - Sã presupunem ! - Si ce-ar fi, mã rog, de necrezut în chestia asta? - Nu stiu. Bãnuiesc cã un om care e constient ca suferã cu inima, oricât ar fi o situatie de comicã, nu se va exterioriza atât de spontan. - Aha !... fãcu ea ironic. Si dupã pãrerea ta ce-ar trebui sã facã? Sã plângã? - Pãi stiu si eu? Nu mi s-a pãrut cã ai avea nevoie de batistã!... - Auzi, tu asa esti de felul tãu, sau mai vãzut mai micã si mai proastã ? - Ei, mai micã!... îi scãpa lui Alin. Apoi, vãzându-i reactia, ridicã mâna ca si cum s-ar apãra de o eventualã loviturã din partea ei, ceea ce-o fãcu sã zâmbeascã. - De obicei, altcuiva cu tupeu ca al tãu îi spun "du-te-n p...a mã-ti!" Tu mai stai un pic, sã mã mai gândesc… Eu propun pace! Dacã nu vrei, atunci du-te...… si las-o pe mama sã vina aici… - Bine, pace, cu conditia sã-mi spui dacã am fost mintit. - Nu-mi plac conditiile, dar, mã rog, rãspunsul ãsta tot l-ai fi avut mai devreme sau mai târziu. Da, mama te-a mintit, dar nu asa cum crezi tu. Poate asa întelege ea diagnosticul, desi mai degrabã înclin sã cred cã vrea sã mã scuteascã de situatii mai dure… - Adicã !? - Eu am o problemã cu un picior, si ea anticipeazã ideea cã orice bãiat fuge de o viitoare schioapã! - Serios? Si cine spune cã tu esti o schioapã în devenire? Dupã câte am observat, mergi absolut normal. - Hai s-o lãsãm balta, cã tot n-ai întelege… De fapt nimeni nu poate întelege cu adevãrat, în afarã doar de cei care-au trecut prin asta… - Sunt de acord cã nu te înteleg si nici nu vreau sã-mi dau silinta. Doar cã eu te-am întrebat de ce crezi tu cã invaliditatea asta este de neînlãturat? Chestia asta suna cam ciudat pentru mine si mã face sã mã gândesc la povestea cu drobul de sare… - Chiar asa? schitã ea un zâmbet trist. Vezi tu pe cineva stând cu bratele încrucisate si asteptând momentul când pisica va rostogoli drobul peste plodul din leagãn? Dupã câte poti singur sã-ti dai seama, sunt într-o statiune pentru tratament! - Deci pericolul a fost înlãturat!... - Bãi, ce simplu pare!... - Dacã nu exista posibilitatea sã te faci bine, puteai astepta si-acasã ziua deznodãmântului, nu crezi? - Auzi? Tu stii ce-i aia o tromboflebitã? - Nu stiu si nici nu mã intereseazã! - Pãi când te-aventurezi în discutii de acest gen, pãrerea mea este cã ar trebui neapãrat sã te intereseze, cã altfel risti sã devii ridicol!... - Poate cã ai dreptate. Eu la medicinã mã pricep la fel de bine precum bunica la turboreactoare. Dar dacã eu îi spun cã se folosesc la avioane, cât e ea de "bunicã", tot îsi dã seama cã avionul zboarã. Dacã tu mi-ai fi spus cã trombo… cum ai spus tu acolo, ar fi o boalã se stomac sau de gâlci, eu n-as fi avut nici un motiv sã nu te cred, cum si bunica m-ar fi crezut dacã i-as fi spus cã turboreactoarele sunt niste bâzdâganii cu urechi clãpãuge…Tu mi-ai spus cã suferi cu piciorul. Instinctiv mã gândesc: ce-ar putea ameliora si mai ales vindeca o asemenea boalã? Sportul si buna-dispozitie! Dar dacã tu esti obsedatã de ideea bastonului, cred c-ai sã-l stãpânesti înainte de vreme, iar pentru asta nu trebuie sã te compãtimesc! - Hm! Nu ti se pare ca te cam contrazici? Mai înainte mi-ai reprosat faptul cã mi-am permis sa râd si eu ca un om normal, iar acum îmi gãsesti buna-dispozitie, indispensabilã. - Exagerezi, desigur ! Tu compari o boalã de inimã cu o "trombo-tra-la-la"? - Bãi, scuzã-mã cã ti-o spun, dar esti foarte naiv. Serios! Stii, nu-mi face nici cea mai micã plãcere sã m-apuc sã-ti însir detalii despre boala asta, mai ales cã abia ne-am cunoscut. Si totusi am s-o fac, desi eu personal nu prea înteleg de ce? În sfârsit… Bastonul nu-i o obsesie pentru mine, ci o certitudine apropiatã. Si asta poate n-ar fi cine stie ce, desi nu-ti doresc sã stii vreodatã ce înseamnã o crizã. Tu credeai cã mã plimbam de dragul de a admira peisajul? De durere mã plimbam, bãi, si n-o spun ca sã mã plâng, ci CA SÃ STII !! Cã nu stii !!! Dar sunt altele pe care eu le consider mai dureroase decât crizele în sine; când nu mai poti îmbrãca o fustã sau o rochie fiindcã un picior e ceva mai gros decât celãlalt; când nu mai poti merge la un strand sau într-o excursie cu corturile, fiind înlãturatã în mod politicos si pe bunã dreptate, fiindcã nu poti fi povara nimãnui; când îi vezi pe cei dragi suferind pentru tine si privindu-te neputinciosi…Si mai ales când întâlnesti fel si fel de "lelite" care-ncep sã te descoase "Da de la ce a apãrut?" "Si cum se manifestã?" "Da te doare rãu??"… nu stiu cât de nepãsãtor poti sã fii, pentru a nu cãdea pradã unei disperãri fatale!... Nu-mi place sã fiu compãtimitã! Faptul cã tu o faci pe duru cu mine, tratându-mi suferinta cu superficialitate, e ceva cu totul nou si parcã mã iritã mai putin. Amuzant este cã-ti mai permiti sã dai si sfaturi pentru o boala pe care nici mãcar n-ai retinut cum se numeste, ca sã nu mai spun cã n-o poti întelege. Adicã nu incapacitatea de a percepe tehnic un diagnostic, ci refuzul tãu de a-ti imagina suferinta sub aspectul ei real. Asta mã deruteazã la tine! De ce nu vrei sã ti-o imaginezi? Pentru cã eu sunt sigurã cã poti, dar nu vrei! - Da! Asa e! Pot, dar nu vreau! În schimb, tu vrei, nu? - Eu??? Ce sã vreau eu? - Sã te faci bine, sã zicem… - Evident cã vreau! - Se vede, se vede!… Dacã asta numesti tu vointa, atunci am sã trec la defensivã. Câti ani ai, dacã nu te superi? - Nouãsprezece. - Multi înainte! Suntem de-o vârstã, dar gândim diferit. Dacã la nouspe ani, o asemenea boalã care nici mãcar n-a apucat sã evolueze prea mult, te poate speria într-atât încât sã-ti pierzi optimismul, atunci trebuie sã-ti spun cã în ciuda tineretii tale, ai un suflet de hodorog, iar pentru asta nici nu e cazul sã-mi cer scuze; un defect spus cu prudentã, chiar dacã loveste tinta, nu întotdeauna o si doboarã. - Multumesc! Esti cumplit de direct, dar nu-ti dau dreptate. Fã totusi un efort de vointa si pune-te în locul meu; tu ce-ai face? - Cum sã mã pun eu în locul tãu? Eu am nouãspe ani, pe când tu ai nouãsunu! Tu trebuie sã devii schioapã negresit!... Mâine - poimâne, gata! Mã gândesc dacã nu cumva o sã trebuiascã sã te car în spate prin Timisoara pânã la nu stiu ce adresã… Luiza îsi mascã un zâmbet apãrut instantaneu, pentru umorul lui obraznic, si insistã: - Nu, serios, ce-ai face? - Pãi în primul rând m-as descotorosi de toate fustele, rochiile si costumele de baie din garderob, sau as face genuflexiuni în piciorul sãnãtos pânã ar deveni la fel de gros ca si celãlalt… - Chiar nu vrei sã fii serios? Poate cã m-ar interesa sugestiile tale! - Da? Mã bucur. Pai eu as fi de pãrere sã începem cu sotronul, coarda si leapsa pe atinse… - Mda, zise ea ca pentru sine, se pare ca nu e nimic de fãcut!...Esti primul bãiat absurd pe care l-am cunoscut in viata mea ! - Si… ai cunoscut multi? Ea fãcu o grimasa in semn de lehamite, si renunta sa-l mai priveascã. - Asculta, Luu… Luiza, parca asa spuneai ca te cheamã, nu?Ea inclina din cap. Mi-ai cerut sa-ti spun ce-as face în locul tãu. La vârsta noastrã nu e deloc normal sa disperãm. N-ai ce te face când esti victima unui accident, sau ai avut de suportat o operatie gresita scotându-ti-se ceea ce nu era cazul… mã rog! Abia atunci ai avea oarecari motive, desi nici chiar atunci în anumite condisii…Tu suferi cu piciorul, nu cu capul! Din creierul tãu porneste totul. Nu trebuie sã-si spun eu cã eventualitatea unui baston este o gogomãnie! Tu trebuie sã ti-o spui în mintea ta si s-o mai si crezi pe deasupra!!! Te doare? Nu-i adevãrat! Durerea e o impresie care poate fi schimbata prin efort de vointa! Cred ca te doare, dar prin vointa, poti spune, râzând de propria ta durere: "Nu-i adevãrat! Piciorul ãsta nu-i al meu !Al cui o fi, ce-mi pasã ?! Iar dacã nu-i al meu, n-are cum sa mã doarã pe mine! Nu mã doare! NU MA DOARE!!!" Nu pot sã cred cã te lasi dominatã de suferinta fizicã la vârsta asta… Relaxarea, sportul, buna dispozitie, astea te redreseazã înainte de orice… Încearcã sã-ti gãsesti mijloace practice care sã te distragã de la gândurile obsesive: filme, lecturã, divertisment de orice fel… Unde sunteti cazate in Buzias? - La "Hotel Parc". De ce? - Mâine la opt si jumãtate vin sã te scot la luminã… Te opui cumva? - Nu! rãspunse ea fãrã nici o ezitare! - Ei, iatã prima hotãrâre înteleaptã pe ziua de azi! - Nu te bucura prea tare… Dacã m-ai fi întrebat acum câteva clipe, rãspunsul meu ar fi fost cu totul altul. Si-asa am ceva rezerve, dar in sfârsit. Oricum, motivul pentru care accept nu este tocmai cel pe care ti-l imaginezi tu! - Mã rog, daca spui tu… Si-apoi, esti libera sa refuzi! - Cum o sa refuz?Doar mã "scoti la luminã", nu? Sper totusi sã ne întelegem! - De ce nu ne-am întelege? Doar vorbim aceeasi limbã! - Asa se pare, numai cã a ta e cam ascutita… Nu prea pot fi sigurã de ceva anume. - Nici nu trebuie! Când esti sigurã înseamnã cã stii. Iar dacã stii, nu te mai intereseazã. - Teoretic! Practic rãmâne de vãzut! - Aha! Teoretic, doi cu doi fac patru! Practic tre’ sã te-apuci sa verifici ca sã te convingi…De parcã faptul cã toatã lumea stie si acceptã asta, n-ar fi suficient pentru tine! Eu unu’ nu pot sã pun prea mult entuziasm pe un tãrâm deja cunoscut. - Sa înteleg cã renunti la cineva care ti-a fost foarte apropiat, numai fiindcã ai reusit sã-l cunosti foarte bine? - Nu neapãrat. In orice relatie exista un oarecare conventionalism. Eu consider cã trebuie înlãturatã sub orice formã, monotonia. Adicã sã încerci sã nu fii banal si sã nu te repeti prea des, dacã vrei sã stârnesti mereu interesul cuiva! - Ei, asta o fi tinând la începutul unei relatii, când într-adevãr poti stârni un… ciudat interes!!! Mai târziu obosesti tot zbuciumându-ti creierii, si ti se face lehamite! Ce liceu ai terminat? - Ghicesti? o privi el ironic. - Nu! Îmi spui daca vrei! - Nici unul ! - Cum? Vrei sã spui cã n-ai decât 10 clase?? - Te surprinde? - Dintr-un anumit punct de vedere, nu. Abia acum încep sa înteleg eu de ce… - De ce, ce? - Nimic, lasã! - Ceea ce stii tu despre mine, este mult prea putin pentru a putea eticheta! Si, mã rog, ce-ai tu în plus fata de mine, o diplomã de bacalaureat? - Nu o diploma neapãrat, desi e foarte necesarã în multe împrejurãri… E vorba de o sansã de a da mai departe, sansã pe care tu,chiar mai capabil decât altii, n-o poti avea… - Mai departe, spui? Poate "mai departe"-le tãu. Ca sa te realizezi pe plan material, nu prea este nevoie sa te tâmpesti învãtând cum sã devii ca toti ceilalti… Iar ca sã înveti sã devii om, sunt multe alte metode de asimilare, nu neapãrat prin intermediul profesorilor. - Hm. Se pare cã nu prea a avut cine sã te mãsoare cu nuiaua, daca pui problema sub forma asta… In orice caz, pãrerea mea este cã, peste cinci ani, ori vei fi un individ plin de sine în ciuda plafonãrii si mediocritãtii, ori vei fi terminat deja liceul, poate si intrat la facultate! - Ei, asta da, cerere în cãsãtorie!... - Poftim?? - Pai daca tu crezi cã relatia noastrã va dura cel putin cinci ani ( pentru cã altfel nu vãd cum ai putea afla…) atunci mi se pare normal ca dupã atâta timp, sã facem ceva în acest sens, nu-i asa?Si-apoi, amândoi suntem majori, amândoi suntem frumosi si destepti… mai ales eu!! Ce zici, o facem? - Nu-mi dai voie s-o întreb pe mama, mai întâi. - N-are nici un rost! Nu ea m-a acostat? - Hai totusi s-o lãsam pe mâine… - Bine, fie, dar nu mai târziu!! - Ei, se poate!

[Oblio]

De dincolo de usã, vocea de soprana a bãtrânei din ajun, se auzea monoton. Din când în când, o alta voce la fel de înaltã, dar ceva mai voalatã, se suprapunea primei voci prin „Oooo!” –uri si „Aaaa!” – uri repetate. Alin intui cã nu era primul vizitator, si se ruga în gând sã nu gãseascã vreo bãtrânã prea curioasã, pe care sã fie nevoit s-o „mãguleascã” peste mãsurã. Bãtu. Podeaua începu sã geamã sub greutatea pasilor care se simteau tot mai aproape de usã. - Ooo, domnu’ Alin!... se aratã ea exagerat de plãcut surprinsã si deschizând larg, usa; Poftiti, va rog, domnu’ Alin, poftiti! Apoi întorcându-se cãtre bãtrâna venitã atât de matinal la o sueta: Permiteti-mi , doamna Grigore, sã vã prezint cãlãuza noastrã de ieri : un tânãr simpatic, vesel si deosebit de drãgut, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi … „ Oare !!!” , ironiza Alin în gând, reflectând la acel „domnu’” ca si cum s-ar fi continuat cu „director” sau „ministru”… - Sãrut’ mâna, doamnã ! murmurã el , înclinându-se putin. - Serviti niste bomboane cu miere, domnu’ Alin ! - Nu vã deranjati, doamnã, vã rog ! Bomboanele nu mai constituie o tentatie pentru mine, de când eram la… grãdinitã ! Acum singura mea dorintã este sã vã „rãpesc” fiica pentru câteva ore, asa cum i-am promis ieri, si sã-mi cer scuze pentru deranjul pe care am îndrãznit sã vi-l pricinuiesc. - Dar nu e nici un deranj, domnu’ Alin, vai, se poate?! Numai cã Luiza e încã în pat… Alin mai fãcu un pas pentru a se convinge, iar când privirea i-o întâlni pe-a ei, aceasta îsi trase pãtura peste cap, într-un exces de pudoare. El ar fi vrut s-o tragã jos din asternut, si-ar fi fãcut-o daca ar fi fost doar ei doi în încãpere. - Cam rãsfãtatã fiica dvs., doamnã, nu credeti? La ora asta, înviorarea de dimineata trebuia terminata de mult… Bãtrâna îl privi putin surprinsa de remarcã, apoi se grãbi sã zâmbeascã: - Dacã dvs. credeti cã asta ar putea-o ajuta… - Sunt chiar convins !... In timp ce Alin se afla cu spatele la Luiza, aceasta iesita deja pe jumãtate din asternut, i se adresa: - Vrei sã ramai asa panã intru eu in baie sã mã echipez? Contrar asteptãrilor, el întoarse capul, rãmânând impasibil la roseaþa ce-i invadase obrajii dintr-o datã: - Bine, dar repede, da? Ar fi vrut sã mai adauge ceva privitor la lenjeria intima, dar din nou privirile iscoditoare ale bãtrânelor, îl oprirã sã spunã mai mult. Intr-adevãr, Luiza se îmbrãcã mai repede decât ar fi fãcut-o el însusi, ceea ce îl surprinse, oarecum. Se asteptase sa dureze mult mai mult. Când apãru, avea un aer proaspãt si mirosea a pastã de dinti. Nimic din capriciile obisnuite ale fetelor de vârsta ei, nu putea fi descoperit la ea. Nici un fel de parfum, fard sau mãcar un creion discret. Sprâncenele nu cunoscuserã încã penseta, buzele nu stiau ce-i rujul, iar unghiile tãiate bãieteste si foarte îngrijite, aveau…”oroare” de ojã. Alin observã toate astea dintr-o privire, iar simplitatea ei îl impresionã plãcut. - Sunt gata! i se adresã ea, luând pozitia de drepti. Apoi cãtre mamã-sa: Aurelius, scobeste-te de niste marafeti si dã-mi si bonurile de masã! Vãzându-l pe Alin cum o priveste mirat, se grãbi sã adauge: - „Aurelius” e maica-mea, dar asa o dezmierd eu de obicei. Iar taicã-miu e „Grasu” , desi e mai siluet decât Aurelius. De cum iesirã, ea îl prinse de mânã si începu sã alerge, coborând treptele câte douã-trei odatã. Era foarte bine dispusã. - Mergem sã mâncãm, zise ea când ajunserã jos, în hol. Aurelius nu papã dimineata cã face curã de slãbire, - chipurile!!!- asa ca vei mânca tu în locul ei. - Din pãcate eu am servit deja micul dejun! - Dar de urât poti sã-mi tii, nu-i asa? Nici nu apucã sã accepte, cã ea îl prinse iarãsi de mânã si o zbughi înainte cãtre sala de mese, fortându-l si pe el sã alerge în ritmul ei. La masã, Alin o privi tãcut cum mãnâncã „de toate”, fãrã a prea tine cont de ordine, si încercã sã descopere ce se ascunde dincolo de aparente la fata aceea cu însusiri atât de bizare. Ea îi surprinse privirea, dar nu se emotionã. - Dacã vrei sã-mi spui cã existã o anumitã manierã în a servi masa, cã felul în care „înfulec” îmi va face digestia dificila, si tra-la-la, si tra-la-la, fac si eu ca tine, îti bati gura degeaba!... - N-am nimic cu stilul tãu original de a te servi, desi cineva a fãcut cândva o remarcã desteaptã: „Dacã pe femeia care pãrãseste acum restaurantul, n-as fi vãzut-o mâncând, m-as fi îndrãgostit cu siguranta de ea!” Cazul tãu nu-i chiar… grav! Altceva mã surprinde la tine; ieri m-ai fãcut sã cred cã suferintta ta nu-i deloc o glumã, si desi ti-am spus cã exagerezi, te-am crezut în subconstientul meu. Astãzi te-am vãzut alergând, fãrã sã observ pe chipul tãu nici cea mai micã jenã. Dacã m-ai mintit cumva, nu s-ar spune cã nu ai talent! - Ai tu un fix cu mintitul ãsta! zise ea dupã ce înghiti o bucãticã de pâine cu unt. Ui-te , stii ce? Hai sã ne întelegem de la început în privinta asta: EU NU MINT NICIODATA! Am fãcut-o o datã când eram mai micã si am fost descoperitã. Ceea ce-am simtit atunci, m-a lecuit pentru toatã viata. - Totusi, cum reusesti sã sari câte trei trepte, fãrã efort? Ti-a trecut de ieri pânã azi? - Ba nu mi-a trecut deloc! Mã supãrã la fel ca înainte, dar de ieri am început sã nu-i mai dau importantã. N-ai spus tu asa? De ce te surprinde? Vezi? Nu s-ar spune ca n-ai putere de convingere asupra celor din jur. Poate nici tu nu prea credeai în ceea ce spuneai, dar în mintea mea s-a creat o noua speranta, si n-am sã dau voie nimãnui sã mi-o distrugã! Nici mãcar tie !! Pana una alta eu îti multumesc! Este meritul tãu! Stii? Am acasã o bicicletã. Cam ramolitã ea, dar are douã roti si-o sea, pe care sã-mi instalez „poponetul”! Cum ajung acasã , îi scot rugina din ea!! Ii arat eu „copitei” ãsteia nenorocite sã-si mai facã de cap! „ Într-adevãr originala, judecând dupã abuzul de „perle”! Cred cã va trebui sã mã astept la un mod de exprimare destul de exotic, din partea ei!” conchise Alin în gând. Aleile parcului nu erau încã asaltate la acea orã a diminetii, desi se anunta o zi deosebit de caldã pentru acel sfârsit se aprilie. Mergeau fãrã o tintã anume. Luiza povestea cu entuziasm nãstrusniciile din timpul liceului, iar Alin o asculta atent în aparentã, intentionând sã schimbe subiectul la prima ocazie ce i se va ivi. - Aveam într-a zecea un coleg, continua ea. Ãsta mã tot sâcâia sã fim prieteni si mã invita, ba la film, ba la cofetãrie, dar eu nu-l luam în seama. Intr-o zi mi-a luat stiloul de pe banca, zicând cã nu mi-l mai înapoiazã dacã nu accept sã merg cu el la film. Am insistat eu, dar degeaba. Atunci am luat scaunul de la catedra si l-am ridicat deasupra capului. Zic: „Mi-l dai?” El se uitã la mine si-ncepe sã râdã, dar eu nu glumeam deloc. „Nu ti-l dau dacã nu mergi!”Când am lovit, abia a mai avut timp sã întindã mâna sã nu-i dau în cap. I-am rupt un deget care i-a rãmas strâmb de-atunci. Când se mai întâmplã sã ne întâlnim, el ridicã degetul strâmb în sus; e „salutul” lui. „O fi mijlociul?!?!” se întrebã Alin în gând în timp ce se fortã sã zâmbeascã, si reusi chiar sã râdã, desi în suflet îl compãtimea sincer pe bietul bãiat! Ajunsi în dreptul unei bãnci, se hotãrî sã profite, si-i propuse sã se aseze. Ea acceptã, apoi vru sã continue subiectul, dar Alin o întrerupse. - Amintirile tale nu sunt lipsite de interes, Luiza, dar nu crezi cã sunt prea copilãresti în cazul nostru? La vârsta noastrã, exista subiecte mult mai captivante, care ne-ar putea interesa pe amândoi în aceeasi mãsurã, nu crezi? Ea deveni palidã si nu mai îndrãzni sã-l priveascã, iar el fu nevoit sã continue, însotindu-si cuvintele de gesturi. Dupã ce îi rãsuci de câteva ori, o suvita de pãr dupã deget, îi mângâie usor obrazul si gâtul. - Ti-a spus cineva vreodatã, cât esti de frumoasã? Ea începu sã tremure vizibil, în timp ce în ochi i se deslusea o neliniste evidentã. Emotia îi tãia rãsuflarea, si fãcu efort sã poatã spune ceva. - Nu…nu cred...nu cred cã mi-a mai spus, reusi ea sã articuleze, înlãturându-i mâna destul de brutal, iar acest gest o elibera, parcã de o uriasa povarã, fiindcã îsi recãpãtã dintr-o datã siguranta de sine, si continuã foarte repede, aproape fãrã sã se mai întrerupã. Nu mi-a mai spus si nici n-am dat ocazia. Iar dacã tu ai ajuns aici, mã vãd nevoitã sã renunt la relatia asta mediocrã! Am crezut un moment cã tu nu esti ca altii, dar m-am înselat. Toti sunteti la fel. Toti cãutati sã obtineti acelasi lucru. M-am sãturat sã ascult aiurelile voastre care-mi zgârie timpanul si-mi mãcinã nervii! Chiar dacã de fiecare datã eu sunt cea care pierd, fiindcã toti fugiti de mine ca de o ciumatã. Dar ce sã fac dacã asta sunt? Intentionat am cãutat sã preiau eu astãzi initiativa si sã nu-ti dau ocazia sã-mi ceri ceea ce simteam cã îmi vei cere la un moment dat. Am sperat sã fie altfel si m-am agãtat de ideea asta cu disperare, pentru cã urãsc sã fiu singurã! Am pierdut ca de obicei si te vãd plecând si întorcându-mi spatele la fel ca toti ceilalti, pentru cã nu stiu ce-i aia dragoste si nici nu mã intereseazã. Asta sunt eu!! Nu-mi plac filmele de dragoste, nu-mi plac romanele de dragoste, nu-mi plac florile cum vãd cã plac altora… Toate mã dezgustã si le consider niste aiureli. Nu asa înteleg eu o prietenie! Pentru un prieten pe care îl cred eu adevãrat, pot stinge o tigarã pe mânã fãrã sã clipesc! Pot sã mã tai cu lama si sã mã fac „frate de cruce” cu el… Tãcu un timp sã-si mai tragã sufletul, în timp ce Alin o privea cu o uimire totalã. - Dar ce-ti spun eu tie toate astea? Stiu cã oricum ai sa pleci! Du-te! Eu n-am sã te retin. Asta sunt eu si nu mã pot schimba. De fapt nu vreau sã mã schimb! Mi-e bine asa! conchise ea, întorcându-se cu spatele si punând capul pe bratul rezemat de spãtarul bãncii. „ E fenomenalã, îsi zise Alin descumpãnit. Ce sã fac? Sã plec, sã nu plec?... Faptul cã m-ar considera las, nu mã prea afecteazã. Dar nu stã în firea mea sã fac ceea ce mi se impune! Daca m-ar fi implorat sã rãmân, as fi plecat fãrã sã-i dau vreo atentie. Dar ea îmi cere sã plec. In plus mai e si bolnavã! Plecarea mea ar putea s-o deprime si mai mult… In fond, ce înseamnã câteva ore oferite pentru plãcerea cuiva care are atât de mare nevoie?... Eu nu sunt ca altii! Cel putin asa îmi spun mereu, nu? Dacã altii au abandonat-o, de ce-as face-o si eu?... Si totusi, de ce-au plecat ceilalti??” Deodatã tresãri. Undeva auzise ca un „fapt divers” despre hermafroditi, iar gândul cã doar cu câteva clipe mai devreme, i-ar fi plãcut sã o sãrute, îi fãcu greata. Dar alungã imediat aceasta ipoteza, ca fiind nejustificatã. Ea era deosebit de frumoasã si de… feminina… Ce-i drept, o feminitate de gheata… Totusi n-ar strica sã verifice! - Auzi, dragã?... - Si nu-mi mai zi „dragã” !! izbucni ea fãrã sã se întoarcã. Zi-mi „mã” sau „bã” ! - Dragã… „Mã-sau-bã”, ironiza el, firea asta a ta mã surprinde si mã face curios, desi curiozitatea nu mã caracterizeazã de obicei. De aceea n-am sã plec pânã nu mã conving cã intr-adevãr nu am de-ales! Nu stiu dacã aceeasi curiozitate si-au manifestat-o si ceilalti care sustii cã te-au abandonat, dar dac-au plecat fãrã sã se întrebe , si evident sã-si rãspundã, de ce te comporti asa, nu mi se pare c-au procedat tocmai elegant… Ia spune, pe la tine… „au înflorit vreodatã, salcâmii?” - Ce vrei sa spui? întrebã ea întorcându-se. - A, da, am uitat cã tu nu citesti astfel de cârti, din care poti învãta cã , pentru a spune ceva rusinos, te poti folosi de expresii decente… Bine, o sa fiu direct: ai avut vreo menstrã pan’acum? Întrebarea o rusinã vizibil si mutã imediat privirea în pãmânt. - Tu nu esti numai impertinent, îngâna ea, esti si mãgar! - Ai face mai bine dacã ai renunta la asemenea epitete, rãspunse el putin iritat. Mã abtin sã nu-ti spun eu tie unul care sã ti se potriveascã !... Mãgari au fost cei care-au plecat înainte sã se lãmureascã în aceastã privintã. Pãrerea mea este cã tu ai serioase dereglãri hormonale, bãi, fato, si vreau sã aflu de la tine dacã-i adevãrat sau nu ! Luiza ridica capul, privindu-l cu un aer vinovat si recunoscãtor. - Iartã-mã, te rog! Poate ai dreptate sa procedezi astfel. Dar asemenea subiecte nu-mi permit sã le discut nici cu maica-mea. Nu …nu cred… nu cred ca am vreo dereglare hormonalã… Sau, eu stiu? Se prea poate. Perioadele-mi vin regulat, dar nu sunt prea abundente si tin mult mai putin decât la celelalte fete. In liceu nu dãdeam niciodatã importanta la asta si fãceam întotdeauna ora de sport. Dar nu-i exclus sã fie intr-adevãr vorba de o dereglare hormonala, desi nu mi-am pus niciodatã problema asta, raportatã la comportamentul meu. Dupã cum ai constatat si tu probabil, eu am fost nãscutã când nimeni nu se mai astepta. Prima sarcina a maica-mi a fost cu mine, la vârsta de 43 de ani, dupã mai bine de 15 ani de la cãsãtorie. Nu-i exclus ca tocmai de aici sã mi se tragã toate necazurile legate de caracter, si poate si de tromboflebita asta nenorocita, care în mod normal nu apare înainte de 40 de ani Alin o privi îngândurat, iar tãcerea devenea cu atât mai apãsãtoare cu cât se prelungea. - Acum ai aflat ce voiai? interveni ea mai mult pentru a spune ceva. - Da. - Si… nu mai pleci? - Ba da ! rãspunse el ridicându-se si întinzându-i mâna.

[bia]

Oblio,ce faci tu de fapt aici?Care este scopul postarilor tale pe forum?Ce vrei,de fapt?Daca fiecare si-ar transcrie jurnalul din anii adolescentei,unde am ajunge?Scopul forumului este altul;nimeni nu-ti contesta talentul semantic,scrii frumos,n-am ce zice,putin cam prea siropos pentru varsta ta(parere personala),hai sa nu transformam forumul intr-un cenaclu literar! dori

[casandra]

Mie mi-a placut tare mult ce ai scris si astept cu nerabdare continuarea. Subiectul apare la "Calatoriile sufletului", iar eu nu vad nimic nepotrivit la el, asa ca te rog sa continui, bineinteles, daca vrei.

[iren]

Mie mi-a placut mult ce ai scris pina acum si as vrea sa continui-daca,bineinteles,vrei. Iren&Bogdanelu

[Veve]

Bia,nu te obliga nimeni sa citesti!Daca nu te-au deranjat celelalte "opere literare" de ce te-ar deranja asta?Si de ce tonul asta agresiv...nu pot sa-nteleg?!?! Oblio,daca vrei,te rog,sa continui...[flo] [gravi]Irina & Vevemica & margica(20) din burtica[:D]

[Tareia]

Salut fetelor, si eu gandeam exact ca si Bia , dar se pare ca parerile sunt impartite.Cred ca e bine sa vedem diversitatea de pareri ale cititorilor si sa nu punem pe nimeni la zid pt. propriile opinii. Unuia ii place un anumit gen de text,altuia alt gen,fiecare cu gusturile lui.

[Dana Claudia]

Eu cred ca este interesant sa citesti diverse experiente de viata, mai ales cand cel care le descrie o face cu talent! Si sunt de acord cu Veve, cui nu ii place nu este obligat sa citeasca! Dana C. http://uk.geocities.com/dana_claudia/mypage.html