Nu este suficient sa fim iubiti?...

[Tareia]

Giuliano, ti-am citit raspunsul mai demult, dar mi-am luat ceva timp ca sa incerc sa-l pun in practica. Am in familie un suflet tulburat cum spui tu, si pana acum am luat oarecum rolul celui care judeca, dar am constatat si de fapt am simtit mereu in adancul inimii ca nu fac ce trebuie. Nu am stiut insa ce atitudine sa iau. Ceea ce propui tu (si alti oameni spirituali de altfel) - sa simt durerea impreuna cu cel care sufera, sa ma rog pentru el si sa-l fac sa simta ca-i sunt ca un frate, mi se pare foarte benefic, dar greu de pus in practica. Cred ca inainte sa putem face toate acestea trebuie sa muncim mult la observarea si revizuirea sistemului nostru de credinte. Cred ca trebuie intai sa ne punem vointa in miscare si pe langa asta sa cerem si ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciune, pentru a urni barierele mentale care nu ne lasa sa dam frau liber iubirii. Cateodata simt ca este nevoie de o putere de introspectie prea mare pentru un om, de aceea ma gandesc ca poate rugaciunea trebuie sa primeze,ca trebuie sa lasam harul divin sa lucreze in noi si sa distruga acele bariere. De asta ma intreb: ce e mai important,pe ce trebuie sa insistam pentru a ne umple de acea iubire intelegatoare si iertatoare?

[iulian1969g]

>Giuliano, ti-am citit raspunsul mai demult, dar mi-am luat ceva timp ca sa incerc sa-l pun in practica. Am in familie un suflet tulburat cum spui tu, si pana acum am luat oarecum rolul celui care judeca, dar am constatat si de fapt am simtit mereu in adancul inimii ca nu fac ce trebuie. Nu am stiut insa ce atitudine sa iau. Vezi tu...noi ne purtam natural, adica la intregul nostru potential cu care suntem creati de Dumnezeu, numai cand traim la cel mai inalt nivel de umilinta si iubire. Ori de cate ori ne lipseste umilinta si/sau iubirea (acestea doua sunt foarte bine legate intre ele, pentru ca nu este posibil sa o ai pe una, in lipsa celeilalte) pacatuim. ...Pentru ca, asta este, de fapt, pacatul: o actiune de-a noastra facuta fara umilinta si/sau iubire. Multe din necazurile noastre (probabil ca s-ar putea spune chiar “toate necazurile noastre”) ni se datoreaza unei dezordini sufletesti care ne impiedica sa traim in adevar, si astfel nu luam cele mai bune decizii. Sa ma explic putin: Sa zicem ca am constatat ca pot merge. Bun... Incep sa merg, chiar sa fug...ma bucur de aceasta capacitate a mea. In fata mea se afla un stalp. Dar eu nu acord atentia necesara acestui obiect, si ma indrept in viteza catre stalp. Ma lovesc; ma ranesc la cap, imi curge sange. Ma doare. Acum, cineva ar putea interpreta ca durerea suferita este o pedeapsa de la Dumnezeu ca urmare a faptului ca eu am pacatuit alergand, in loc sa fac nu stiu ce treburi... Eu vad lucrurile asa: durerea este o urmare naturala a faptului ca eu m-am lovit de stalp! Faptul ca nu am vazut stalpul se datoreaza unei dezordini dinlauntrul meu. Ori nu vad bine, ori vad bine dar nu mi-am stabilit bine prioritatile, adica nu am acordat atentia necesara acelui obiect; am considerat stalpul din fata mea ca fiind lipsit de importanta in relatie cu fuga mea. Deci, oricum am privi lucurile, pana la urma eu cred ca necazurile noastre se datoreaza unei dezordini in sufletele noastre. Si, cumva, acesta este chiar mesajul lui Dumnezeu catre oameni: puneti-va sufletele in cea mai buna ordine! Cum? Prin marirea umilintei si a iubirii la cel mai inalt nivel posibil. “Sa facem - “facem”, pentru ca se sfatuiau Tatal, Fiul si Duhul Sfant, deci erau trei, care formeaza un singur Dumnezeu - om dupa chipul si ASEMANAREA noastra”. Asta inseamna ca avem posibilitatea ca noi sa ne asemanam din ce in ce mai mult cu Creatorul nostru, cu Parintele nostru, pana la stadiul in care devenim "desavarsiti, dupa cum Tatal nostru cel ceresc este desavarsit"! Daca inca ii judec pe semeni, asta este pentru mine un semn ca inca nu am destula umilinta, destula iubire. >Ceea ce propui tu (si alti oameni spirituali de altfel) - sa simt durerea impreuna cu cel care sufera, sa ma rog pentru el si sa-l fac sa simta ca-i sunt ca un frate, mi se pare foarte benefic, dar greu de pus in practica. Sunt de acord cu tine! Si ceea ce imi spui tu ma trimite cu gandul la prietenul meu. Am un prieten care s-a rugat staruitor Domnului nostru Iisus Hristos, punandu-I aceasta intrebare: -"Doamne Iisuse Hristoase, cum sã înþeleg relaþia mea cu soþia mea în momentul de faþã? (avea niste neintelegeri cu sotia lui si nu stia cum sa abordeze aceasta situatie din punct de vedere crestin) Nu-Ti cer sã îmi vorbeºti într-o viziune sau printr-un preot anume sau printr-un om anume. Alege Tu ce cale doreºti, numai Te rog sã îmi comunici ºi mie cum sã înþeleg relaþia mea cu soþia mea in momentul de fata?" Acest prieten a primit raspuns direct din partea Domnului nostru Iisus Hristos. Totul s-a petrecut acum cativa ani (parca prin 1999) , deci el a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos chiar in zilele noastre! Rãspunsul Domnului nostru Iisus Hristos a fost: -"Tu si soþia ta sunteþi un singur trup. Tu zici: <<Eu sunt mãdularul cel sãnãtos, iar soþia mea este mãdularul cel bolnav>>. Bine!... Sã zicem cã este aºa cum spui tu!... Într-un trup, când se îmbolnãveºte un mãdular, celelalte mãdulare îl iubesc ºi îl protejeazã mai mult decât pe timpul când era sãnãtos! Aºa sã înþelegi relaþia ta cu soþia ta în momentul de faþã: sã o iubeºti ºi sã o protejezi pe soþia ta mai mult decât pe timpul când vã înþelegeaþi perfect!" Dupa un timp, prietenul meu si-a dat seama ca...nu este capabil sa implineasca porunca Domnului! – adica EXACT ceea ce imi spui tu : “...mi se pare foarte benefic, dar GREU de pus in practica.” Si atunci iar s-a rugat, si i-a spus lui Iisus cam asa: “Doamne Iisuse Hristoase, porunca Ta este foarte buna, dar eu nu pot s-o implinesc. Sunt un om slab, sunt un om neputincios. Ce este de facut?” Si atunci Domnul nostru Iisus Hristos i-a raspuns, cu cel mai dulce glas posibil: “Iti mai daruiesc un timp!” Ai vazut pentru ce avem noi la dispozitie timpul? Pentru straduintele noastre de a ne creste smerenia si iubirea – pentru ca numai asa putem ajunge la indumnezeire! Acesta este rostul zilelor pe care le traim pe acest pamant! Asa am inteles eu. Cu alte cuvinte: Ai reusit? Continua sa-ti maresti umilinta si iubirea! N-ai reusit? Continua sa-ti maresti umilinta si iubirea! Nu suntem singuri in acest efort al nostru, ci Il avem ca ajutor pe Insusi Dumnezeu. “N-ai vazut, ne zice El, Eu sunt un Domn, si totusi cand M-am intrupat pe pamant, n-am locuit in palate, nu m-am imbracat in lucruri scumpe, n-am cautat o buna pozitie sociala, un rang mare, am facut numai bine si am acceptat rasplata oamenilor: batjocura, bataia si rastignirea! Eu, prin ceea ce am facut, ti-am dat tie, omule, un exemplu de cum trebuie sa faci ca sa te indrepti spre desavarsire, ca sa te indumnezeiesti. Fa asa cum ai vazut la mine, si vei avea toata sustinerea Mea! Daca drumul Meu ti se pare greu, Eu iti spun tie ca drumul rautatii, al egoismului este cu mult mai greu pentru tine! Pentru ca tu ai in tine insuti o constiinta care, mai devreme sau mai tarziu, se va trezi in mod deplin si te va judeca si te va condamna in cel mai dur mod posibil! Constiinta pe care o ai este “viermele cel neadormit” care-i chinuiesc pe cei ajunsi in starea si locul numite iad!” Eu cam asa am inteles ca ne vorbeste Domnul. “Cred ca inainte sa putem face toate acestea trebuie sa muncim mult la observarea si revizuirea sistemului nostru de credinte.” Da, sunt perfect de acord. Eu cred ca daca-L consideram pe Iisus cel mai bun si mai apropiat prieten al nostru – si ne raportam la El in acest fel -, daca avem bunavointa si iubim binele, toate acestea constituie un inceput bun pentru imbunatarirea noastra sufleteasca. >Cred ca trebuie intai sa ne punem vointa in miscare si pe langa asta sa cerem si ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciune, pentru a urni barierele mentale care nu ne lasa sa dam frau liber iubirii. Foarte frumos ai spus! Da, sa dam frau liber iubirii si smereniei! (iubirea fara smerenie nu este o iubire adevarata; smerenia fara iubire, de asemenea, nu este o smerenie autentica) >Cateodata simt ca este nevoie de o putere de introspectie prea mare pentru un om, de aceea ma gandesc ca poate rugaciunea trebuie sa primeze,ca trebuie sa lasam harul divin sa lucreze in noi si sa distruga acele bariere. Sigur! “Ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu!” >De asta ma intreb: ce e mai important, pe ce trebuie sa insistam pentru a ne umple de acea iubire intelegatoare si iertatoare? Eu cred ca, in primul rand, trebuie sa fim cinstiti cu noi insine: adica, daca eu vad niste greseli la mine, sa nu ma fac ca nu le vad; daca semenul meu ma atentioneaza ca l-am ranit intr-un fel sau altul, sa iau in considerare acest lucru, si sa-i raspund lui cum mi-ar place si mie sa mi se raspunda. Asta, pe de o parte. Pe de alta parte, cred ca este bine sa imi maresc intelegerea, si sa-mi privesc semenii cam cum ii vede Parintele nostru, Creatorul nostru. Uite ce vreau sa spun cu asta: Eu am patru copii: Andrei 11 ani, Simona 9 ani, Gabriel 6 ani, Maria 3 ani. Si stii si tu cum sunt copiii – mai se cearta, apoi se impaca, cateodata se mai si bat s.a.m.d. Si cand se isca neintelegeri, se intampla sa vina la mine cel “nedreptatit” si imi arata cata “dreptate” are el si ce “pedeapsa” mare ar merita cel care l-a “agresat”! Eu trebuie sa fiu foarte diplomat in situatiile acestea, sa am un bun discernamant, sa actionez cu intelepciune. Eu zic ca intelepciunea ne este daruita de Dumnezeu in masura in care noi ne facem “partea” noastra de straduinta in cresterea smereniei si a iubirii. Trebuie sa actionez cu intelepciune, deoarece "extremele" nu dau rezultate bune: a) daca imediat il pedepsesc aspru pe cel “vinovat”, atunci exista pericolul ca in el sa apara si sa se dezvolte samanta urii, fata de fratele lui si fata de parintele lui! b) daca ii resping “plangerea” celui care a venit la mine, atunci “nedreptatitul” s-ar putea sa ma considere un parinte nedrept, iar el sa se umple de amaraciune, considerandu-se un “neinteles”! De asemenea, "agresorul" s-ar putea obraznici si mai mult! In aceste cazuri eu trebuie sa ma asigur ca “nedreptatitul”, adica cel care a venit la mine a priceput in cel mai clar mod cu putinta ca eu, ca parinte, l-am ascultat si i-am inteles durerea in cel mai deplin mod! Dupa ce el isi da seama ca a fost ascultat si inteles de mine, ca parinte, incepe sa se linisteasca, si parca nu-l mai vede cu un ochi asa aspru pe fratele sau. Dar nu ma opresc aici. Ma duc la celalalt frate, la “agresor”. Aici iar trebuie sa actionez cu intelepciune. Pentru ca, daca ma apropii de “agresor” intr-un mod dur, el se inchide in sine, speriat si blocat, cumva. Iar daca ma apropii facand glume, razand, exista pericolul ca el sa nu inteleaga consecintele actiunilor lui catre fratele lui, si sa repete, sau chiar sa-si inrautateasca purtarea! Asa ca eu ma straduiesc sa ma apropii cu blandete, dar o blandete insotita de seriozitate! Asta pentru ca sa vada foarte clar ca pentru mine este importanta discutia care urmeaza sa o am cu el. In continuare, ii explic cat pot de bine consecintele actiunilor sale, si alte urmari care puteau avea loc; ii amintesc ca eu il iubesc pe el la fel de mult ca pe fratii lui si ca cea mai mare dorinta a mea este ca fratii (copiii mei) sa traiasca in intelegere! Daca vad la el parere de rau, atunci “pedeapsa” consta doar intr-o cerere de iertare catre fratele “agresat”. Aici am de asemenea grija ca "nedreptatitul" sa-l ierte!...(aici este o alta problema care trebuie urmarita, pentru ca poate aparea situatia cand nu vrea sa-l ierte!...) Daca insa constat ca el ("agresorul") n-a constientizat intr-un mod rezonabil fapta sa, atunci trebuie sa ma gandesc ce pot face in continuare pentru a rezolva situatia, poate chiar si intr-un mod nitel mai drastic – dar oricum as actiona, cele mai bune rezultate le obtin daca copiii simt ca sunt iubiti de mine, iar eu actionez fata de ei (chiar si atunci cand sunt nitel mai drastic) din iubire. In momentul in care copiii mei incep sa inteleaga (atat cat sunt ei capabili, desigur) punctul meu de vedere – faptul ca eu ii iubesc pe toti la fel si ca doresc sa se ajute unii pe altii – nu mai este mult pana cand se reinstaleaza armonia intre ei. Cred ca in mod asemenator stau lucrurile si cu noi. Eu cred ca noi, oamenii, ne putem compara cu niste copii ai aceluiasi Parinte, Dumnezeu, si ca El il iubeste pe cel de langa mine LA FEL ca si pe mine, si ca doreste ca noi sa ne ajutam unii pe altii. O astfel de viziune a lucrurilor cred ca este un bun punct de plecare pentru inaintarea noastra pe calea binelui, pe calea iubirii de semen ca fata de noi insine. Cam atat m-am priceput sa-ti raspund. Va doresc toate cele bune sufletelor voastre! Va doresc tuturor SARBATORI FERICITE! Giuliano