Atentie la dorinte!

[bebi]

[quote]Originally posted by lily Nu ai aflat ce anume a declansat reactia ei, de ce a respins micutul? Cineva a influentat-o? Poate nu a fost decizia ei... Draga Lily, procedura de adoptie este anevoioasa si de durata. Pe parcurs, te mai poti gandi sau razgandi. Dar, daca ajungi la faza finala de a alege copilul, deja nu mai exista cale de intoarcere. Pe de alta parte, mama (naturala sau nu, casatorita sau necasatorita,) este cea care are obligatia de a avea grija de copil. E greu la inceput. Stiu pentru ca si eu am o fetita pe care o cresc singura. Si nu o fac de teama responsabilitatii, ci pentru ca ea e menirea mea. La fel as proceda si daca as fi adoptat un copil. am aflat multe cazuri cind oamenii vor sa aiba doar copilul lor- din singele lor, nu accepta sa nu fie al lor natural... Fara comentarii!!! Ei au acceptat sa adopte un copil din momentul in care au depus cererea. Liliana, nu o poti ajuta cumva, nu stiu poate sa-i vorbesti din suflet, asa cum ne-ai scris noua. Poate o faci sa se razgandeasca. Mie mi-a fost greu la inceput, greu am acceptat ca am un copil, ca viata mi se va schimba. Un An Nou mai bun! Love is all around

[Yasmine]

Groaznic, asemenea oameni daca nu pot avea copii, inseamna ca bunul Dumnezeu a shtiut de ce nu le-a dat pt. ca asemenea oameni nu merita sa se numeasca parintzi, nu sunt demni de titlul de parintzi. Ar trebui sa existe posibilitatea ca acestor asha numitzi oameni sa nu li se mai dea niciodata posibilitatea sa adopte un copil. Parerea mea e ca nu e greu sa-tzi iubeshti propriul copil, dar atunci cind ai atita dragoste sa o dai unui copil orfan, shi sa-l iei sa-l faci copilul tau, atunci eshti dublu parinte, un parinte demn de toata consideratzia shi respectul. Corinna, Andreas, Alexandru shi orezu mic

[lilib72]

Mi-au dat lacrimile...imi pare fff rau pt. copil, a fost tratat ca un obiect, nu se face asa ceva, trebuiau sa se gandeasca inainte...........poate totusi se vor razgandi!!!

[qsar]

Am lasat sa treaca un timp... cateva ore, intre momentul in care am citit subiectul si cel in care raspund. Mai intai pentru ca nu puteam raspunde din cauza emotiei. Apoi, pentru ca imi doream sa scriu un raspuns fara patima si lacrimi, incercand sa inteleg ce s-a intamplat... sa nu judec si sa nu acuz. Pe de-alta parte, am simtit durerea Lilianei... dezamagirea, uimirea. De ce se intampla asa? Cazul nu este unic. Intr-un fel, este bine ca s-a intamplat acum, foarte repede. Copilasul nu va fi afectat emotional... si-n final va avea poate sansa de a-si intalni parintii care-i sunt meniti... alesi de o instanta mai presus de noi. Pentru ca asta este adevarul... Copii si parintii nu se intalnesc pur si simplu. Toate povestirile despre adoptii fericite pe care le-am auzit au in ele o nota de divin, de magie... Exista o fractiune de secunda cand simti ca mititelul adormit care le zambeste ingerilor prin somn, este COPILUL TAU... O simti cu toata fiinta ta, pana-n ultima fibra. Din clipa aceea nimic nu te mai poate intoarce din drum... Nimeni nu te mai poate influenta... Simteam atunci ca m-as lua de piept si cu Dumnezeu daca mi-ar sta in cale... intre mine si COPILUL MEU. Poate ca in acest caz nu s-a intamplat asa... Sigur ca dincolo de dorinta si curajul de a adopta un copil, mai este nevoie de ceva... poate de dragoste? Sau ne dorim un "copil trofeu" - intruchiparea perfectiunii... in care sa ne regasim pe noi si nu pe el? Sau dorim un copil ca sa "fim si noi in randul lumii"? Sau: "toate rudele si prietenii nostri au copii"?... Sau: "sa avem si noi un sprijin la batranete"?... Sau: "viata noastra este in deriva, probabil ca un copil ne-ar fi de ajutor"? De ce ne dorim un copil? Cum ne imaginam noi ca viitori parinti? Ce asteptam sa se intample? O sa-l iubim? O sa ne iubeasca?... Va fi greu?... Vom fi fericiti si impliniti?... O intamplare trista, in preajma Sarbatorii Bucuriei?... Ce s-a intamplat, oare? Sunt atat de multe intrebari fara raspuns. Draga Liliana, imi pare rau ca s-a intamplat asa... nici nu stiu ce sa-ti spun. Decat, poate, ca inteleg ceea ce simti. Q (Gabriela)

[lily]

daca acei oameni au accepta sa adopte un copil, de ce au renuntat imediat, nu am inteles de ce ?! odata respins copilul, de ce sa il i-a iar inapoi, ca sa ce ? sa descopere peste o luna, doua ca nu il vor...dragoste cu sila, nu se poate !!sau nu mai e dragoste ! copilul are nevoie de liniste, stabilitate si sa fie adoptat de acei parinti care sa il iubeasca neconditionat !! Dumnezeu sa ii binecuvinteze pe cei care au ales sa fie parinti si sa ii ierte pe cei care esueaza lamentabil ! "Daca dragoste nu e, nimic nu e" Lili

[coral]

Am citit si n-am stiut daca sa raspund. Toate aveti copii si in mod sigur modul de a privi lucrurile e diferit, cu mai multa responsabilitate. Eu nu sunt mama si am tot incercat, ne gindim la adoptie. Din ce am citit eu copilul a fost luat in speranta ca o sa lecuiasca o pierdere. Intregul proces a pornit cu o motivatie total diferita de cea de avea un copil. Ce se intimpla e incredibil a ajuns ca adoptia sa fie de bon ton, ca o moda, schimbam copiii si cautam unul sa se asorteze cu poseta sau cu sufletul meschin. Esti insarcinata si te rogi ca sufletelul din tine sa fie sanatos, intreg si normal, il simti. Sunt multi copii nascuti cu probleme, sau probleme care apar la anumite virste si parintii se straduie sa ii ajute. Din ce stiu eu procedura de adoptie necesita ceva timp peste 6 luni, deci ai timp sa te gindesti si sa te rasgindesti. Poate s-au speriat ca nu stiu cum sa se descurce cu un bebe. Daca ma pun in locul lor nici eu nu as sti cum sa ma port cu un copil care ar fi al meu, dar este al meu din momentul in care a patruns in viata noastra si ne trebuie timp sa ne adaptam. Imi pare tare rau de micul sufletel, exita o cale pentru fiecare si poate nu asta era viitorul lui. There is a difference between knowing the path and walking the path.%%-

[nelia]

Si mie mi-a luat ceva timp in care m-am gindit daca sa postez sau nu... Aveti perfecta dreptate si o inteleg bine pe Liliana in tristetea si dezamagirea ei. Cu atit mai mult cu cit o consider nu de doua ori mama, ci de patru, am vazut pozele copiilor ei si sint minunati, iar despre gestul ei si al sotului ei, de infia doi copii si nu unul nici nu am cuvinte sa vorbesc. Mie mi-ar trebui inca o viata ca sa adun curaj pentru a face asa ceva. Imi pare rau pentru sufletelul mic, care a trebuit sa treaca prin asta. Sper doar ca este mic de tot si pentru el sa nu fi fost decit o zi si o noapte petrecuta in alta parte si atit. Dar ceea ce ma face sa scriu acum este de fapt altceva. Din mesajul Lilianei, eu am inteles o invitatie la reflectare inainte de a lua o hotarire atit de mare cum este adoptia unui copil (iei in casa o pisica si te gindesti de zece ori daca e bine ce faci si daca esti responsabil, va depinde de tine acel animalut, daraminte un copil) si nicidecum o invitatie la acuze. Scuzati-ma ca ma exprim asa, dar nu gasesc acum o alta formulare. Daca persoana este prietena noastra virtuala, nu credeti ca ar trebui sa fim mai indulgente si sa asteptam putin, poate aflam de la ea de ce s-a imtimplat asa. Poate ca nu are nici o scuza si eu cred ca nu are, dar poate avea macar dreptul de a prezenta nefericita si trista intimplare in varianta ei? Poate ca are nevoie si ea de sprijinul si increderea noastra, ca doar degeaba nu s-o fi inscriind pe DC. Ce ati scris una destul de dur si desi dreptatea e de partea voastra, stiind ce inseamna DC pentru mine, nu m-am putut abtine sa nu ma gindesc cu duiosie si intelegere si la nefericita care a dat nastere discutiilor de la acest subiect. Eu nu stiu despre cine e vorba, nu am citit decit primul mesaj de la subiectul cu adoptia si nici nu vreau sa intru acolo ca poate aflu ceva. Si poate ca ma insel, poate ca este intr-adevar o femeie care-si dorea un copil care sa se asorteze cu poseta... dar daca nu e asa?!? Cornelia, mamica Agatei

[liliana csaki]

Scopul mesajului meu a fost cel sesizat de Nelia, acela de a-i indemna pe toti cei ce vor sa faca pasul acesta sa priveasca adanc in sufletul lor si doar daca acolo nu vor gasi nici o umbra de indoiala sa purceada la drum. Cineva spunea ca ar fi trebuit s-o sun si s-o conving sa se razgandeasca.Eu am vorbit cu ea cu o zi inainte sa aduca copilul acasa, era super fericita, nerabdatoare si urma sa ne viziteze dupa Craciun.Numai ca acasa nu era singura, "trofeul" trebuia aratat si-atunci o adunatura de.........nici nu stiu cum sa-i calific, in frunte cu o clarvazatoare, da ati citit bine, au ajuns la concluzia ca acest copil este prea "colorat", adica tigan si ei nu vor sa aiba de-a face cu tiganii si probabil(asta e doar o banuiala) ca i l-au pus din nou in brate si-au trimis-o sa-l duca de unde l-a luat.Ce-ar fi insemnat s-o fac eu sa se razgandeasca? cred ca era o greseala.Daca de la inceput n-a fost in stare sa-si sustina cauza si a cedat, ceda din nou insistentelor mele si-apoi iar si iar, era o joaca de-a soarecele si pisica.Qsar a transpus in cuvinte foarte exact trairile pe care trebuie sa le ai cand iti tii pentru prima oara copilul in brate. Din momentul acela esti in stare de orice pentru a-l proteja.Mai mult de-atat, n-am incercat si nu voi incerca vreodata, sa conving pe cineva sa faca acest pas. Decizia trebuie sa apartina fiecaruia si daca mai pot ajuta cu un sfat sau altceva, din tot sufletul, dar nu pot si n-ar fi normal sa-mi asum , chiar si in parte, luarea unei astfel de decizii de catre altcineva.Repet, daca decizia i-ar fi apartinut si ar fi fost fundamentata poate ca as fi incercat s-o inteleg, cand insa explicatia e ca ai niste banuieli confirmate de ghicitoare, ajung sa ma intreb daca nu e nevoie de un consult de specialitate. In fine, nu astept nimic de la ea (si nici una dintre voi nu trebuie sa astepte), nu vreau explicatii, scuze, nu-mi datoreaza nimic, explicatii trebuie sa-si ofere ei in primul rand.Si nici nu vreau sa dam cu pietre, nu schimba cu nimic situatia si in nici un caz nu ne face pe noi mai buni.

[nelia]

Doamne, Liliana (te cheama ca pe sora mea mai mare, care este si ea o mamica taareee buna, are trei fete, domnisoare deja), nu m-am putut abtine desi am o gramada de treaba in aceasta zi de Ajun, sa nu ma uit inca o data la pozele copiilor tai. Si pentru a doua oara „mi-am scos palaria“ in fata ta si a sotului tau pentru aceste doua gesturi, hotariri, care nu pot fi descrise in cuvinte. Si m-am gindit foarte bine la mine si la sotul meu, noi ne-am codit la primul, acum am mai vrea si al doilea... si nu pentru ca lipsea dorinta sau iubirea de copii. Ah, nu, am face si 3 daca ar fi usor si daca nu ar insemna sa-ti daruiesti viata intreaga acestor sufletele. N-am fi fost in stare sa luam hotariri ca ale voastre, ar fi fost peste puterile noastre Nu stiu cu cit ar fi schimbat ce spun acum disperarea care exista cind afli ca nu poti avea copii, probabil ca mult... sintem doi oameni care ne-am dorit si ne dorim copii. Inca o data toata admiratia mea pentru ce ati facut! Pornind de la mesajul tau, am mai sapat pe forum si asa am aflat ca mai sint mamici ca tine: Qsar, mamica de Dinu si Daria, mamica de Maria sint cele care imi vin in minte acum. Ce mai, am intrat sa va spun ca sinteti tari, mamici dragi! Craciun fericit! Cornelia, mamica Agatei

[l_carmen2003]

Initial m-a intrigat titlul subiectului. apoi am ramasa fara aer... Copilul meu are 4 luni... A venit intr-un moment in care nici nu mai exista speranta in noi iar medicii imi spuneau raspicat "nu se poate". Nu stiu cum au trecut cele 9 luni - si au fost chiar 9!! - dar abea asteptam sa imi vad copilul. ... Dar, atunci, inainte de a sti ca exista aceasta extraordinara raza de lumina din viata noastra, ne-am gandit de multe ori sa adoptam un copil. Acum stiu ca sansele de a mai avea inca un pui - al meu natural - sunt scazute, ma rog lui Dumnezeu sa imi mai dea un copil... Si daca nu va fi sa mai nasc un copil sa il pot adopta... Ma rog si cerului si pamantului sa traiesc sa imi cresc copilul si ca Domnul sa imi ocroteasca puiul... Numai IDEEA ca ar putea ajunge acolo la casa de copii ma ingrozeste... chiar ipotetic vorbind. NU POT SA INTELEG cum poti duce un copil de 4 luni inapoi ACOLO... Un copil este al celui care il creste nu al celui ce il naste. Iertati-mi patetismul dar mi-au dat lacrimile... Carmen