Despre individualism si cautarea fericirii

[lai]

Traiesc intr-o tara in care, atunci cand cunosti un om, nu prea poti sa presupui nimic despre el. Daca cunosti o persoana singura de sex opus care te intereseaza romantic, nu te repezi sa ii faci avansuri pentru ca s-ar putea sa fie homosexual. Daca vrei sa ii urezi cuiva Craciun fericit si nu cunosti foarte bine persoana respectiva, mai bine n-o faci pentru ca e posibil sa nu fie crestini si atunci ii jignesti. Daca iesi cu cineva de sex opus, dupa ce ti s-a confirmat ca nu este homosexual, aveti activitati impreuna si ati facut deja ceva pasi impreuna, nu doar amicali, dar si romantici si chiar sexuali, nu se cheama automat ca aveti o relatie si ca ea ar fi exclusiva. Se cheama ca iesiti impreuna si atat, pana la momentul, care se presupune ca vine dupa ceva timp, luni, cand aveti o discutie despre cand ar fi cazul, daca este, sa aveti o relatie exclusiva. Nu cred ca este vorba NUMAI de faptul ca in societatea aceasta exista un set diferit de reguli care trebuie invatate. Sigur ca este vorba si de asta, dar mai mult decat atat mi se pare ca este vorba de tendinta de a elimina regulile. Regula este ca nu exista o regula. Sau regula este ‘corectitudinea politica’ (political correctness). Ceea ce suna grozav, poate chiar este, dar in acelasi timp face lucrurile mult mai complicate, niciodata nu stii la ce sa te astepti, traiesti intr-o mare de incertitudine. Si porti conversatii despre vreme. Nu vorbesti despre religie, politica, preturi si salarii, note si asa mai departe. Pentru ca nu poti sa presupui nimic despre cel de langa tine si s-ar putea sa-l jignesti. Poate vi se pare ca fac o supa din mai multe concepte diferite; in realitate cred ca exista o legatura intre ele. Vorbeam cu un prieten care avea o teorie cum ca americanii ar fi “transparenti” iar noi astialalti din restul lumii am fi “solizi.” Se referea la faptul ca “noi astialalti” am crescut educati intr-un spirit mai transant. Ni s-au dat de la inceput niste coordonate fixe, o religie, o imparteala oarecum clara pe albe si negre, asta-i bine, asta-i rau. Si mai departe in viata ne definim conceptiile relationat la scara respectiva de valori. O acceptam sau o negam. Dar pornim de la ceva. Aici de multe ori se porneste de la conceptul de libertate. Si de relativism. Nimic nu-i rau, depinde cum privesti problema. Bebelusul nu ti-l botezi intr-o anumita religie. Lasa sa aleaga el cand o sa fie mare. Nu il impingi spre o anume meserie, spre un anume stil de viata, spre o anume sexualitate. Lasa sa aleaga el cand o sa fie mare. Sa exploreze si sa aleaga. Sa aleaga ce il face pe el fericit. Toate bune si frumoase. Ajungem la momentul cand trebuie sa facem respectivele alegeri. Pe ce ne bazam? Traiesc intr-o societate hedonista. Fiecare individ sa-si caute fericirea. Sa faci ce-ti place. Explorezi optiunile de cariera. Incerci ceva. Nu te simti fericit. Cauti altceva. Nici aici nu te simti pe deplin fericit, parca iti lipseste ceva. Cauti in alta parte. Pana cand? Incepi o relatie. Ramai in relatia asta atata timp cat esti fericit si implinit personal. Te trezesti intr-o zi si incepi sa iti pui intrebari. Parca nu esti chiar fericit. Parca iti lipseste ceva. Pacat, a fost frumos. Dar tu trebuie sa iti cauti fericirea. Pleci mai departe. Dar uneori te uiti in jur si te pune pe ganduri cati oameni singuri vezi. Traieste clipa! Bucura-te de ea, poate maine nu va mai veni. Nu prea mai stii cum este cu amanatul placerilor. Cu induratul azi ca sa ai maine. Vrei totul acum. Nu mai ai rabdare si nu mai stii sa astepti. Ce sa astepti? Ai si vrei drepturi, multe, cel mai important – dreptul la fericire. Vrei sa fii liber, de ce trebuie sa te simti dator sa faci X si Y ca sa fie altul multumit? De ce trebuie sa te ingrijorezi de ce va spune X si Y? De cum te va judeca societatea? Faci cum iti place tie, cum ti-e tie bine. Dar cum ti-e tie bine? Si totusi ce fel de indatoriri ai si fata de cine? Fata de parinti? Fata de cel/cea pe care l-ai ales/ai ales-o (daca ai reusit sa-l/s-o alegi) sa-ti fie alaturi? Fata de copii (daca ai ales sa-i ai)? Fata de stat? Fata de Dumnezeu? A fost odata ca niciodata o vreme in care faceau altii alegerile pentru tine. Acum nu mai e asa. Acum esti liber. Fa ce vrei! (vorba reclamei – dar stii ce faci?) Ce alegeri faci? Si mai ales, cum le faci? Ps America la care ma refer eu este cea “progresista” si care reflecta tendintele moderne sau post-moderne ale Occidentului. Exista si o America foarte conservatoare, in care multe dintre lucrurile pe care le-am discutat mai sus nu sunt valabile. Ps2 (si pen’ ca mi-a intrat in sange ceva doza de corectitudine politica) vreau sa precizez ca cele scrise mai sus nu se doresc a fi o critica a Americii, a societatii occidentale sau a unui stil de viata. Sunt intrebari pe care mi le pun si cred ca multi dintre voi, in viata voastra si in felul in care va educati copiii, va confruntati cu definirea libertatii, a limitelor, a controlului, a afirmatiilor valorice. Facem alegeri (sau alegem sa nu le facem). Unde va situati voi cu privire la aceste dileme? Lai

[Julie]

Foarte interesante cele spuse de tine, Lai. Eu ma aflu exact pe partea cealalta - atat geografic, cat si ca mentalitate a societatii in care ma aflu. In Japonia individualismul abia de curand a inceput sa incolteasca si nu este privit neaparat ca o calitate. Dar vezi, asta tine in primul rand de istoria si cultura unui popor. America e un stat cladit de emigranti - si atunci individualismul si libertatea personala au devenit cuvintele-cheie si motorul societatii americane de astazi. Japnia, dimpotriva, un stat multa vreme inchis exteriorului, cu o societate extrem de bine structurata si de multa vreme functionala - in care notiunea-cheie este grupul. Si acum in anul 2004, in Japonia, este de dorit sa faci parte dintr-un grup. Fata de acest lucru am avut la inceput o retinere - vezi, aveam reflexe create pe vremea "raposatului" si suspectam societatea japoneza de un soi de criptocomunism. A durat ceva ca sa imi dau seama ca nu e nici pe departe vorba de asa ceva - si cum functioneaza de fapt aceasta societate. Si m-am adaptat acceptand-o - altfel neputand fi si tu acceptat si integrat, la randu-ti. Nu sufar ca nu pot merge la biserica. Ma duc cu placere la templu si ma rog acolo - stiu ca Cineva ma asculta. Nu sufar ca nu mananc mamaliga - sunt destul de multe alte lucruri simple si bune si pe aici. Nu sufar ca nu-mi vad tara de bastina si pe cei dragi de acolo decat din An in Pasti. Ma bucur triplu atunci cand ne vedem si in rest exploatam la maximum ultimele descoperiri ale tehnicii in materie de comunicatii. Nu ma simt aiurea ca sunt uneori privita cu ochi holbati si aratata cu degetul pe strada. Un prieten japonez in vizita in Romania a fost aratat cu degetul si i s-a zis (nu de putine ori) "maimuta". Principiul - sau principiile - dupa care ne ghidam noi (familia mea) in aceasta viata sunt toleranta si alegerea unui drum cu cat mai putine compromisuri. Nu se bat in cap, sa stiti :)))) Julie

[Tareia]

Draga lai, inainte de a pleca in Coreea am intrat in contact cu ideile americane prin filme, apoi cand am venit in Seul si am cunoscut multi americani pot sa spun ca imaginea despre societatea americana a prins contur. Poate bat un pic pe langa ceea ce vroiai tu sa discuti, dar mi-a sarit in ochi ideea ca daca tu vrei sa spui ceva unui american s-ar putea sa-l jignesti. Pai daca totul e relativ si suntem liberi sa alegem ce reguli vrem pt. viata noastra, atunci asta e valabil pt. toata lumea. Sa zicem ca suntem in America, ca eu nu sunt crestina si tu imi urezi Craciun fericit; eu fiind crescuta intr-o societate cu valori atat de diverse, nu ma voi simti jignita, ci voi intelege ca tu ai altfel de educatie si iti voi expune valorile mele, religia mea,iti voi spune despre felul meu de a trai.Nu se intampla asa in realitate? Tu traiesti acolo si daca ce spui e adevarat inseamna ca undeva lucrurile scartaie. In sensul (probabil) ca teoria cu libertatea si relativismul e una, dar practica e alta si oamenii sunt la fel de etnocentrici ca si cei apartinand unei culturi cu coordonate fixe, o anumita religie (de ex. societatea romaneasca). Cum stau de fapt lucrurile?

[anis]

Foarte transante si interesante lucrurile spuse de tine. De fapt ai pus punctul pe "i". Sunt perfect de acord cu tine.exista o "tendinta de a elimina regulile". Eu am alta intrebare,ce faci> Te adaptezi? Sau incerci sa-ti pastrezi propriile valori si viziuni intr-o eventuala relatie? [pup] AniS

[lorelei_19]

draga lai, aceleasi intrebari mi le pun si eu, exista si in Elvetia tendinta asta - de a umbla dupa fericire, de multe ori alungand fericirea de langa tine. cred ca e o tendinta generala a tarilor dezvoltate. pe de alta parte exista, alaturi de tendinta asta de ignorare a celorlalti, o insingurare a individului alaturi de o crestere alarmanta a numarului de sinucideri. si atunci te intrebi in mod legitim: ce este mai bine? sa iti cautzi fericirea individuala, riscand cumva sa te pierzi pe tine insatzi (insutzi)? sau sa incerci vechile traditii? sau o fi existand si o cale de mijloc? ma doare si pe mine ca din ce in ce mai multe perechi si indivizi decid sa n-aiba copii, decid sa nu se casatoreasca, decid sa nu mai aiba contact cu familia, sa nu cumpere opere de arta - ci incearca singuri sa o creeze si alte multe exemple. si eu m-am intrebat incotro ne indreptam- nu asha de frumos ca tine (ai scris superb, pur si simplu), dar intrebarile sunt foarte actuale. Lorelei & Family

[ariadna]

Intrebare[?]: Individul este oglinda societatii sau societatea este oglinda fiecarui individ? ariadna

[casandra]

Interesant subiect, m-a facut sa reflectez la mediul in care m-am format. Amintirile mele incep cu anii de scoala, despre ce a fost mai inainte, tot ce-mi amintesc este destul de confuz. Imi aduc aminte ca la scoala ni se spunea ca toti oamenii sunt egali, ca toti trebuie sa aiba sanse egale, ca nimeni nu este mai presus decat ceilalti, sa nu judecam o persoana dupa sex, rasa, religie. Pe de alta parte, in familie, pe strada, la rude, prieteni, am vazut ca lucrurile nu sunt chiar asa, societatea mi s-a parut destul de stratificata, lumea se astepta ca fiecare sa joace un rol prestabilit, iesirea din tipar fiind pedepsita, in general prin excluderea din grup sau daca acest lucru nu era posibil, se creau situatii tensionante. De ex, la scoala, un copil de rrom, chiar curatel si sarguincios, cu greu era acceptat de ceilalti, doar sa fie exceptional de inteligent, sa ia note mari, sa fie capabil sa ii ajute si pe altii la lectii. Copiii erau judecati dupa situatia parintilor, un copil de intelectuali, cu o situatie materiala mai buna era altfel vazut decat un copil de muncitor, cu probleme acasa. In familie tot asa, baietii erau altfel vazuti decat fetele, aveau libertate de miscare mai mare, mai putine responsabilitati, asteptarile erau diferite, mama si tata nu mi s-a parut ca se afla pe pozitii de egalitate. Si atunci cum sa impaci ceea ce invatam si citeam despre egalitatea oamenilor si ceea ce se intampla sub ochii mei. Situatia concreta nu mi-a placut de nici un fel, mi s-a parut tare rigida si m-am gandit ca trebuie schimbata, ca nu e drept ce se intampla, nu mi se parea corect ca bunica din partea tatalui sa vina sa o critice pe maica-mea, ca ea e singura responsabila pentru ce se intampla acasa, nu mi se parea drept ca o colega care facea zilnic 8 km sa vina la scoala, sa fie de rasul clasei, doar pentru ca era mai 'de la tara'. Si m-am gandit sa schimb ce e in jurul meu atat cat este posibil, am inceput sa imi apar colegii mai nepastuiti, daca cineva spunea ceva, imediat interveneam, la inceput clasa era surprinsa, dar cand au vazut ca chiar ma supar daca se iau de o anumita colega, pana la urma au lasat-o in pace. Mentalitatea adultilor e mai greu de schimbat, aici nu am avut nici o sansa. Mai tarziu, cand am mai crescut, am fost profesoara pentru 2 ani. In timpul asta, i-am tratat pe toti elevii la fel, am incercat sa ma aproprii de ei si sa ii ajut sa se accepte asa cum sunt. Referitor la faptul ca nu poti sa abordezi orice subiect cu oricine, de teama sa nu jignesti, cred ca se exagereaza putin. Daca stii sa abordezi un subiect, fara insinuari, cred ca se poate discuta, acum nu cu oricine, ci cu oamenii cu care te intereseaza sa discuti. Acum sunt in Canada si, sincer, nu am intalnit vreo sitiatie in care sa am ezitari sa discut ceva, ca poate nu pica bine. De ex, la servici am colegi crestini, evrei, musulmani, hindusi, dar asta nu ne-a impiedicat sa discutam despre religia fiecaruia sau sa ne uram Cracuin fericit. Referitor la situatiile romantice nu stiu ce sa spun, pentru ca eram deja casatorita, cand am venit aici si nu m-a interesat aspectul asta.

[Cricor]

Eu personal sunt usor ingrijorata (usor deoarece copilul mi-e inca mic) ca imi cresc copilul intr-o societate in care religia nu inseamna nimic, in care se discuta necesitatea crearii unui liceu pentru copii homosexuali (liceul incepe la 13-14 ani),in care auzi des (parca din ce in ce mai des) "You deserve to be happy", iar pomul de Craciun l-au botezat "Holiday tree". Corina

[miau-miau]

Lai, mare dreptate ai. As mai adauga ceva. Problema este cind romani veniti aici adopta teoria asta ca merita sa fie fericiti cu orice pret. Nimeni nu mai conteaza atita vreme cit nu serveste fericirii lor.Diferenta fata de Romania este ca acolo iti mai era rusine de cineva:parinti, rude, vecini prieteni, cineva. Aici nu te cunoaste nimeni, deci poti face ce vrei. Acuma, noi ca femei nu prea putem sa ne aliniem la stilul asta, avem copilasi sau avem de gind sa-i avem si instinctul matern ne face sa ii punem pe ei pe primul loc. Nu-i usor sa spunem :dau copilul la babysitter si ma duc in circiumi si discoteci sa ma distrez si sa-mi gasesc fericirea si un om care sa ma faca sa ma simt bne, ca o merit. Iar omul de linga mine m-a plictisit, sau nu-i la fel de dragut ca inainte, sau e mai gras si mai batrin ca la inceput, sau simplu m-am plictisit si vreau ceva nou. Alt aspect mai este acela ca aici nu ai voie sa fi nefericit in public, trist sau deprimat. Si in genere nu ai voie sa ai probleme. Daca le ai e treaba ta si trebuie sa te duci la psiholog si sa iei pastile ca sa te faca sanatos la cap, si voios. Fereasca sfintu' sa te apuci sa-i povestesti cuiva ca ai probleme cu barbatul acasa. DIn ziua aia te va ocoli. Nimeni nu are nevoie de oameni nefericiti.Si nici timp sau chef. Greu.

[casandra]

Eu cred ca si in America sunt oameni si oameni, ca peste tot, nu cred ca americanii alearga dupa fericire si nu le pasa de nimeni. Cred ca chestia asta e asa, o eticheta, ceva asemanator cum se pune eticheta si romanilor, in Europa mai ales, in functie de emisiunile care apar la televizor si de cersetorii de la Paris. Eu nu am fost in US, dar vecinii mei, educatorii fiului mei, parintii cu care am intrat in contact sunt devotati familiei, oameni de casa, nu am vazut pe niciunul sa umble brambura si sa isi lase copii de izbeliste, dimpotriva. Am observat de asemenea ca sunt grijulii cu parintii lor mai in varsta. Oricum, pe aici persoanele in varsta o duc foarte bine, arata bine, am ramas profund impresionata.