Despre individualism si cautarea fericirii

[Julie]

Am sa ma refer tot la societatea japoneza si sper ca raspunsul meu sa fie coerent. Vedeti, pentru cei mai multi dintre semenii nostri, pe orice meridian s-ar afla ei, fericirea decurge din bunastare materiala. Felul in care se ajunge la aceasta bunastare (pe care o identific cu apartenenta la ceea ce sociologii numesc "clasa de mijloc") ii este proprie fiecarei societati in parte. Si aici am sa ma refer la societatea japoneza. Care are o clasa de mijloc solida, formata din majoritatea cetatenilor acestei tari. Ei bine, spuneam in mesajul precedent ca piatra de temelie a acestei societati, bazata pe majoritara clasa de mijloc, este, in Japonia, grupul. Este si firesc sa fie asa, avand in vedere ca japonezii au trait si traiesc "ingramadit" si daca nu coopereaza unii cu altii, intregul organism, fie ca e vorba de grup sau de societate in ansamblul ei, nu mai functioneaza. Dupa cum spuneam, am fost reticenta initial de aceasta mentalitate de grup, pe care am confundat-o cu spiritul de turma. La prima vedere asa pare sa fie... Grupurile pot fi: compania la care lucrezi, cartierul in care locuiesti, statutul de parinte (mai ales de mama :). Vrand-nevrand, traind aici, te alaturi unui grup sau altul. Acest lucru poate crea senzatia neplacuta de egalitarism - dar la o analiza mai atenta nu e nicidecum asa. Caci societatea japoneza este capitalista, in ea exista competitie (dar la nivel de grupuri, mai ales), ierarhie intre membrii grupului - si proprietate. In cadrul companiilor japoneze angajatii se identifica zzz cu acestea, iar fidelitatea se rasplateste. Un sistem, e drept, din ce in ce mai criticat si contestat, mai ales de tineri, dar care inca functioneaza la scara mare. Apartenenta la un grup nu inseamna legarea unor prietenii (cu forta) intre indivizi, ci cooperare si urmarirea unui tel comun. Cooperarea creeaza o stare de bine japonezilor, poate e prea mult sa o numim fericire. Atat grupul insa, cat si (mai ales) individul, in societatea japoneza, se ghideaza dupa principiul "gaman suru", adica a indura fara sa te plangi. Un concept iarasi criticat, mai ales de catre cei care au studiat in afara japoniei, cu precadere in/despre societatea americana. Aceia se intreaba acum, intelegand notiunea de "gaman" ca pe o anulare a individului: de ce sa rabdam? de ce sa tacem? oare nu suntem noi, ca indivizi, importanti? Da, sunt doua extreme, asa cum spunea cineva mai sus. Dar uneori gasesc societatea japoneza corecta. Si da, faci "gaman" pentru ca nu e neaparata nevoie sa te plangi interlocutorului tau - acesta o va percepe ca pe o problema pe care trebuie el sa o rezolve - ci te mobilizezi si gasesti in tine resursele de putere, decizie si rezolvare. Societatea japoneza este una care functioneaza aproape perfect. Si este toleranta, atata vreme cat si tu dovedesti toleranta. Mie, personal, mi se pare corect, comod si benefic. Din pacate "modelul japonez" tine de cultura locului si nu e aplicabil prin alte parti. J.

[lai]

Amuleta, multumesc pentru mesajul tau. Ai intuit bine, subiectul porneste dintr-o dilema personala. Julie, e foarte interesant ce povestesti. Mi-as da si eu cu parerea, admitand ca privesc lucrurile din afara, ceea ce ma limiteaza. Nu am fost niciodata in Japonia, imi doresc foarte mult sa ajung acolo. Dar am trait in Asia, deci pe undeva mai pe aproape, totusi nu chiar atat de aproape pentru ca japonezii, chiar daca au puncte comune cu unele din celelalte culturi asiatice, au si multe care ii diferentiaza. Am cunoscut indeaproape japonezi, dar iar nu-i acelasi lucru cu a-i cunoaste la ei acasa, simplul fapt ca au plecat prin alte parti sugereaza ca nu se incadreaza in tiparul japonezului tipic. Si am studiat probleme de politica si economie japoneza, dar in mare parte dintr-un punct de vedere american, care cat se vrea el de obiectiv, nu e in totalitate. Cu uneltele astea limitate, parerea pe care mi-am format-o este ca societatea japoneza nu este chiar atat de aproape de perfectiune, ca exista destul de multe tensiuni si nu e foarte clar cum vor fi rezolvate. Probabil ca unele din aceste tensiuni au fost declansate tocmai de contactul intensificat (relativ vorbind fata de alte perioade istorice) cu cultura occidentala, exemplificat si de tine cu cei care pleaca sa studieze in afara Japoniei si se intorc cu un alt concept despre individ. Un aspect ar fi acel economic. S-a vorbit foarte mult in ultimii ani de criza economica a Japoniei. De balonul care s-a umflat, s-a umflat pana s-a spart. De economia duala care a mers foarte bine, pana cand subventiile acordate agriculturii si ramurilor industriale mai putin competitive au inceput sa se faca simtite mai mult. Probabil ca s-a exagerat in aceste discutii. Faptul ca nu mai au ratele ametitoare de crestere economica pe care le-au avut la un moment dat nu inseamna neaparat ca sunt intr-o criza fara iesire. La urma urmei continua sa creasca, chiar daca mai putin 'ametitor.' Dar ceva s-a schimbat si continua sa se schimbe. In urma 'crizei' economice, oameni care o viata intreaga au fost loiali companiei lor si au muncit sarguincios investind nu doar in companie dar si in siguranta pe care aceasta avea sa le-o ofere de-a lungul vietii s-au trezit lipsiti de aceasta siguranta si nedumeriti de ce nu a mers bine. Dupa razboi oamenii au indurat multe in ideea ca fac un efort comun ca tara sa creasca economic si atunci tuturor le va fi mai bine. Si le-a fost. Dar daca in continuare nu le mai este atat de bine, pana unde va merge aceasta solidaritate? A existat o generatie de oameni, parintii tinerilor de azi, care au muncit enorm, au facut economii, nu si-au permis prea multe luxuri. Generatia urmatoare a fost obisnuita cu mai multe facilitati, isi doresc altceva (sa fie oare acea idee de fericire pe care o sufla vantul din vest?), nu mai sunt dispusi sa traga atat de tare. Ma mai gandesc la numarul in crestere al femeilor care aleg sa nu se casatoreasca, pentru ca au inceput o cariera si in momentul in care se casatoresc stiu ca se asteapta de la ele, din partea sotului, a sefului, a societatii, sa renunte la munca si sa se dedice familiei? Ma gandesc si la cazurile de adolescenti care se izoleaza total, traiesc inchisi intr-o camera in lumea lor, ei si calculatorul. Eu acum fac putin si pe avocatul diavolului. Adevarul este ca nu stiu exact cat de raspandite sunt situatiile pe care le-am enumerat. Poate sunt cazuri izolate mai degraba decat 'tendinte nationale.' Tu esti acolo si stii mai bine, cum se vad lucrurile astea din interior? Iar celorlate fete dragutze - va astept in continuare cu replicile voastre! Numai bine, Lai

[papadie]

quote:

---

Originally posted by lai
Dragele mele, Multumesc pentru raspunsuri! [flo] Intentia mea cand am deschis subiectul nu a fost sa-i pun la zid pe americani, nici sa ii sustin. Lai

---

Nu e vorba de o punere la zid a Americii numai ca aici intilnim (mai mult decit in alta parte) marile aglomeratii urbane unde individul tipic e un insingurat care-si cauta fericirea. Mai tineti minte ca studiile de dupa 11 sept aratau ca doar in momentul producerii unei nenorociri oamenii se uita spre vecini, spre vanzatorul de ziare din coltzul strazii, spre colegii din alte birouri. Si tot atunci are loc un "baby boom". Se pare ca in marile comunitati numai un eveniment tragic ii face pe oameni sa se intereseze de aproapele lui, lasandu-se pe sine deoparte pt un moment. Scuzele mele ca n-am fost coerenta si am lasat loc de interpretari. [flo] "În afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)

[danais]

Foarte interesant subiectul. Eu m-as referi mai mult la partea despre cautarea fericirii, nu neaparat in relatie directa cu societatea americana (despre care marturisesc ca am cunostinte mai mult indirecte), ci cu societatea occidentala actuala in general. Poate ca vine de la americani aceasta obsesie a fericirii, pe care este structurat renumitul "American Dream" intemeietor si chiar Declaratia de Inpendenta, primul document politic in care fericirea este pusa la un loc cu drepturi de baza ca libertatea. Vad ca Papadie l-a citat deja pe Pascal Brukner, un autor de referinta pentru mine, si imi permit sa atrag din nou atentia asupra a ceea ce spune el in Euforia perpetua: "Proiectul de a fi fericit intalneste trei paradoxuri. El se refera la un obiect atat de tulbure, incat devine intimidant din cauza impreciziei. Duce la plictiseala si apatie de indata ce se realizeaza (in acest sens, fericirea ideala ar fi o fericire mereu satisfacuta, mereu renascuta, ce ar evita dubla capcana a frustrarii si satietatii). In sfarsit, proiectul eludeaza suferinta in asa masura incat ramane dezarmat in fata ei de indata ce aceasta reapare." Tocmai acest caracter abstract al fericirii ii explica seductia, dar si angoasa pe care le genereaza. Nu suntem niciodata siguri ca suntem fericiti iar daca viata noastra este structurata pe acest principiu al fericirii, ne-o vom petrece, asa cum spune Lai, zabovind cate putin asupra cate unui proiect pentru a-l abandona pentru unul care pare a aduce o mai mare fericire si tot asa. In momentul in care incepi sa te intrebi daca esti fericit, constati ca deja nu mai esti. Or a trai intr-o societate unde a fi fericit nu mai este un drept, ci o datorie, iti impune o analiza continua a propriei stari de fericire, rezultand in general in angoasa existentiala. In acest sens, sunt intru totul de acord cu ce spunea miau-miau:

quote:

---

Originally posted by miau-miau Alt aspect mai este acela ca aici nu ai voie sa fi nefericit in public, trist sau deprimat. Si in genere nu ai voie sa ai probleme. Daca le ai e treaba ta si trebuie sa te duci la psiholog si sa iei pastile ca sa te faca sanatos la cap, si voios. Fereasca sfintu' sa te apuci sa-i povestesti cuiva ca ai probleme cu barbatul acasa. DIn ziua aia te va ocoli. Nimeni nu are nevoie de oameni nefericiti.Si nici timp sau chef. Greu.

---

Societatea, si nu numai cea americana, ci cea occidentala in general, a impins acest principiu al fericirii dincolo de limitele sale. "Datoria de a fi fericit", cum ii spune Pascal Brukner, este una dintre cele mai impovaratoare. Vrei, nu vrei, poti nu poti, trebuie sa te aliniezi la placerile majoritare si sa fii fericit ca ti se ofera pe tava aceste placeri. Problema principala este ca societatea contemporana a impins intr-un con de umbra suferinta. Daca fericirea este o problema sociala, suferinta este una strict privata si trebuie tratata ca atare, societatea moderna hedonista refuza sa priveasca problematica suferintei, distrugand mecanismele premoderne care tratau suferinta la modul colectiv, de grup (ritualuri, institutii, etc). Non-vizibilitatea suferintei in societatea contemporana este o problema grava, care submineaza de fapt acest proiect al fericirii individuale. Societatea este practic fara aparare in fata aparitiei unei situatii de suferinta puternica, colectiva. Si aici este ilustrativ exemplul 11 septembrie. Cum spunea cineva, numai in astfel de situatii de criza se mai uita omul la aproapele sau si se trezeste din "transa" cautarii fericirii. Brukner arata ca acest proiect occidental al fericirii naste cele doua boli pereche ale culturii democratice: conformismul si invidia: alinierea la placerile majoritare si atractia pentru alesii pe care soarta pare ca i-a favorizat. Aceasta stare de fapt duce, spune el, la instaurarea banalitatii, proiectul fericirii fiind definit social in linii prea putin generoase (in general reduse la consumerism). Se ajunge la o aseptizare a societatii (inclusiv prin impunerea acelei political corectness) in scopul realizarii unui climat cat mai propice fericirii individului prin mentinerea oricarei posibile surse de suferinta la distanta. Si orice ati spune, un climat aseptic nu este unu tocmai propice unei vieti normale. Oamenii sunt feriti de posibile surse de neplacere prin impunerea (oficiala sau neoficiala) a unor reguli cat mai stricte de conduita din partea celorlalti: nu pronunti cuvantul "gras" pentru ca poti jigni pe cineva, nu spui "negru" din aceleasi motive si eviti sa discuti despre religie, sex sau n alte subiecte pentru a nu atinge vreo coarda sensibila in sufletul interlocutorului. Si astfel ti se restrange spatiul de posibila interactiune cu semenii si te trezesti din ce in ce mai insingurat. De altfel, imi amintesc de la cursul de sociologie ca societatea contemporana era definita, printre altele, ca societate in care "domina relatiile impersonale dintre oameni". Si parca era Durkheim cel care vorbea de tranzitia de la societatile bazate pe relatia om-om si cele bazate pe relatia om-obiecte. Ma rog, cam asta ar fi teoria care, bineinteles, extrapoleaza si prezinta mai mult o proiectie a societatii contemporane. Dar adevarul este ca suna destul de verosimil si anumite aspecte chiar se regasesc in ceea ce se intampla astazi. Sper ca societatea noastra nu va evolua spre un asemene prozaism si platitudine. Nu cred ca aseptizarea constienta a societatii sau ghidarea exclusiva dupa principiul fericirii chiar reprezinta solutii bune de viitor. Semnalele de alarma sunt multe, poate vor fi percepute la timp si de cat mai multi oameni. Daniela si [copil] Denisa

[casandra]

Ce apreciez eu la societatea vestica este libertatea de a alege. E un drept care merita aparat, e extraordinar ca ce vei face in viata nu iti este scris inca de la nastere sau chiar dinainte, chiar daca ti se potriveste sau nu. Acum se stie ca libertatea presupune responsabilitate. Imi amintesc ca am citit in "Fratii Karamazov" ai lui Dostoievski ceva de genul "tu ai vrut sa le dai libertate, dar ei nu vroiau decat o bucata de paine". E mai usor cand drumul iti este prestabilit, mai ales daca nu te deranjeaza prea mult. Daca e de ales, fiecare isi cunoaste prioritatile, se cunoaste pe sine cel mai bine. Acum, Lai, legat de intrebarile ce ti le pui in legatura cu doctoratul si prietenul tau, oricum el nu pleaca chiar acum, pana atunci vezi cum decurg lucrurile intre voi, dar daca va iubiti sunt sigura ca vei reusi sa impaci si doctoratul si viata personala, daca nu, inseamna ca ceva nu e in regula cu relatia asta.

[lai]

Papa si Daniela, [flo] pentru referirile la Pascal Brukner, eu nu aveam habar de scrierile lui, dar acum mi-ati deschis apetitul intelectual [;)] imi propun sa dau o fuga la librariile din oras in weekend sa-i caut cartea, sa arunc si eu un ochi si poate chiar o cumpar. Daniela, [dual] pentru mesajul elaborat si foarte pertinent. Papa, mi-ai adus aminte de o intamplare la care am fost martora vara trecuta, eram in New York in Manhattan in august cand a fost "black-out"ul - s-a luat lumina/energia in tot orasul timp de vreo 12 ore - si la inceput, pana s-au infirmat zvonurile, era toata lumea super-stresata ca se gandeau ca e un nou atac terorist. Si i-am vazut pe dragalasii de newyorkezi care in viata de zi cu zi trec val-vartej pe strada cu o figura incrancenata si nu stiu unul de altul cum o dupa-masa si o seara intreaga au petrecut-o grupuri-grupuri la colt de strada, in cafenele si baruri, vorbind unii cu altii chit ca se cunosteau chit ca nu, prietenii de ocazie incheiate cat ai clipi cu cei de la masa vecina, stateau oamenii la o bere pe trotuar ceea ce in mod normal e cat se poate de interzis, era o infratire totala de ti-era mai mare dragul, pacat ca minunea a durat doar 12 ore, a doua zi s-a intors fiecare la viata lui traita la viteza maxima si fara prea mult timp pentru a se opri si a privi in jur. Multumesc si tie, Casandra, si va astept pe toate celelalte sa mai povestim, cred ca sunt foarte multe de spus! Lai

[descintec]

quote:

---

Initial creeata de lai
Dar tu trebuie sa iti cauti fericirea. Pleci mai departe. Dar uneori te uiti in jur si te pune pe ganduri cati oameni singuri vezi. Traieste clipa! Bucura-te de ea, poate maine nu va mai veni. Nu prea mai stii cum este cu amanatul placerilor. Cu induratul azi ca sa ai maine. Vrei totul acum. Nu mai ai rabdare si nu mai stii sa astepti. Ce sa astepti? Ai si vrei drepturi, multe, cel mai important – dreptul la fericire. Lai

---

Mie imi pare ca aici ai sintetizat una din trasaturile esentiale ale societatii moderne occidentale, in special cu referire la America. Fii fericit! Sunt cuvintele care se repeta din clipa in care un om se naste, incat fericirea dervine nu un drept, ci o datorie. Parintii doresc fericirea copiilor. Cei mai multi se cred chiar datori sa lupte pentru ea. Sint distrusi cind copilul pare nefericit, cind il vad luptind cu propriile angoase. Ca adulti, starea de nefericire devine esec: n-ai atins fericirea, marele deziderat, n-ai implinit asteptari. Si tot americanii au inventat chiar retete pentru fericire: Forta increderii pozitive, Pasi simpli catre vise imposibile, Cum sa alegem fericirea, Secretele succesului, De la idee la bani. Se poate alege din ele in functie de modelul de fericire pe care ti-l doresti. Pare ca exista retete sigure . Este suficient sa urmezi pasii din retelele respective si ai un cozonacel aromat, personal, propria fericire. puuuah!! Obsesia de ca cauta fericirea, spune Bruckner, limiteaza cunoasterea si cautarea altor valori (deci, fericirea e o valoare, dar nu singura, nu scopul suprem): libertate, dreptate, iubire, prietenie, responsabilitate, curaj. Si tot Bruckner, in prefata la Euforia perpetua: “iubesc prea mult viata ca sa vreau sa fiu doar fericit.” D.

[descintec]

quote:

---

Originally posted by casandra
Ce apreciez eu la societatea vestica este libertatea de a alege. E un drept care merita aparat, e extraordinar ca ce vei face in viata nu iti este scris inca de la nastere sau chiar dinainte, chiar daca ti se potriveste sau nu. Acum se stie ca libertatea presupune responsabilitate. Imi amintesc ca am citit in "Fratii Karamazov" ai lui Dostoievski ceva de genul "tu ai vrut sa le dai libertate, dar ei nu vroiau decat o bucata de paine". E mai usor cand drumul iti este prestabilit, mai ales daca nu te deranjeaza prea mult. Daca e de ales, fiecare isi cunoaste prioritatile, se cunoaste pe sine cel mai bine.

---

[bb] Eu cred ca libertatea de a alege nu e doar o valoare a societatii vestice. Mai degraba e o valoare individuala, e adevarat, intr-o societate democratica. Si mai cred ca un individ, pentru a fi liber, pentru a pultea alege, pentru a iesi din sistem, trebuie sa intre intai in sistem. Si asta se face prin educatie, si nu una de forma, ci riguroasa, care iar nu cred ca e un apanaj doar al occidentului. D.

[descintec]

nu stiu ce cauta bebelusul in mesajul de mai sus, nu e in nici un caz adresat casandrei :)..cred ca a fost fiu-meu intre timp pe la calculator si s-a semnat..sau o fi parerea lui despre libertate :) D.

[amuleta]

Desi la o prima vedere (chiar si la o a doua vedere) lucrurile stau asa cu societatea americana, cred ca asta este doar o imegine "comerciala". In anumite state ca NY si parti din California si in anumite medii mai zgomotoase cum ar fi intelighentia universitara si actoria, individualismul este un cuvind des folosit si practicat. Indraznesc sa spun, totusi ca la nivel de masa, individualismul este numai un experiment-poate cu exceptia feminismului, cu care este var primar. Ma bazez pe experienta mea de medic in SUA (wow, sind deja atit de batrina incit ma pot lauda cu "experienta" !). Fiind femeie si rabdatoare, ma trezesc de multe ori in pozitia de psihiatru-psiholog-preot fata de pacientii mei americani. Acesta este un privilegiu pe care putini dintre emigranti reusesc sa-l aiba in America. Ei bine, dincolo de toate filozofarile universitare si cerneala scursa, nu este nici o diferenta intre badea Ion de la camera de garda a Spitalului de Urgenta si mr. Smith care lucreaza intr-un zgirie-nor si are o nevasta sofisticata. Desi modul lui de a privi viata este putin confuz, din cauza galagiei de fond a societatii (de care nea Ioan este partial scutit), intrebarile existentiale si angoasele lui mr. Smith sint aceleasi. Este adevarat ca nea Ioan va fi mai reticent in a le marturisi, nu pentru ca nu le are, ci pentru ca parintii lui l-au invatat ca "nu se face, e rusine", ceea ce eu consider o diferenta de forma si nu de fond. Concluzia mea este ca omul, in intimitate cu oglinda lui ramine fragil si neschimbat de secole iar restul este numai zgomot de fond.