Bunicii

[Aalina]

Ne vom obisnui vreodata cu pierderile din viata noastra? Mi-am iubit bunicii pe diagonala. Tatal tatalui meu, mama mamei mele. Amandoi oameni deosebiti. Amandoi mi-au luminat copilaria intr-un mod anume. Pe primul l-am pierdut acum cativa ani dar atat de mult m-a durut. Am simtit atunci ca o sa il am mereu aproape. Ca ma vegheaza. Ca se bucura pentru mine. Chiar daca nu apucasem sa ii spun cat sunt de fericita. El era cel care mereu ma astepta pe prispa cu vesti si cu bomboane mentolate. Era singurul dar pe care si-l dorea: bomboanele mentolate. Si sa vada de pe prispa casei de pe deal pe cineva urcand si sa se intrebe: sunt ai nostri? Sa deschida un dulap plin de dulceata si sa mi-o daruiasca ca pe cel mai bun medicament. Sau sa deschida o carte cu pagini ingalbenite din care sa scoata o hartie albastra din care eu deja visam ce as putea sa imi cumpar. Dar bunicul a plecat intr-o zi. Am vorbit mult cu el in dimineata aceea cand am ajuns acolo. Drumul cu trenul personal a fost greu si plin de mirosul garofitelor pe care i le duceam. Apoi campul gol pe care mergea caruta ce ma asteptase in gara, frigul...si prispa casei goala. Fara el. El era in casa mare si ma astepta. Eram ultima sosita. Unchii mei nu au putut plange pana sa il plang eu. Si m-au lasat apoi sa ii vorbesc. Si el m-a ascultat ca de obicei chiar daca de data asta nu a mai putut sa imi raspunda. O noapte intreaga i-am ascultat apoi copii cum si-l aminteau de-a lungul anilor. Doamne ce om bun fusese. Mi se terminasera tigarile si ma imprumutam de la fratele mic al tatei. Vai ce mare am crescut ca sa pot imprumuta tigari de la unchiul meu. Si atunci de ce ma simt mica, si as vrea sa ma ia bunicul pe genunchi? Si de ce nu o mai poate face? Cati ani au trecut de atunci? Imi amintesc doar cum l-am rugat pe sotul meu sa mergem in acel cimitir sa ii spun unde am plecat. Sa stie unde sa ma gaseasca. O lumanare albastra si un trandafir in loc de bomboanele lui mentolate. Si neputinta de a privi o casa pe care o stiam cu prispa goala. Atunci am fost, acum nu pot. De bunica o sa imi amintesc in fiecare seara cand o sa duc mana sub perna. De bunica o sa imi amintesc de cate ori o sa imi vad copilul dormind cu acelasi gest al mainii sub perna. Numai ca lui nu i-a pus nimeni acolo biscuiti si portocale. El nu o sa mai stie mirosul de alb si cald al diminetilor de iarna trezite in odaia bunicii. Nici leaganul pe care il vezi daca te uiti pe geam ca o promisiune a distractiilor ce vor urma. Nici caisul ce umbreste leaganul din care primesti darurile mari si pufoase. Nici o mancare nu e la fel de buna ca cea facuta de bunica cand noi nepoatele stateam in pat si ne uitam pe gemulet urmarind cate oua a adunat, sau priveam in caldura sobei cum joaca flacarile. Nici o dulceata nu e la fel de buna ca dulceata ei de nuci verzi. Nici o muzica nu va fi la fel de lina ca cea care curgea din difuzorul agatat in coltul din stanga. Nici o poza nu va fi la fel ca cele de pe peretele odaii bunicii. Nu stiu prin ce minune mi le amintesc de parca le-as avea acum in fata ochilor. Bunica si bunicul tineri, mama adolescenta cu cozi lungi, mama si tata miri, eu mica cu bucle blonde. Doamne de ce nu am mai fost de atata timp sa vad acele fotografii? Bunica stia ca am plecat departe si tot a mai avut puterea sa se gandeasca daca imi e bine printre straini. Nu mi-a vazut copilul iar copilul meu nu a vazut-o. El nu o sa poata spune ca si-a cunoscut strabunica. Si ce femeie buna a fost. Cum iti pot veni in minte asa deodata atatea amanunte pe care acum cateva zile nici nu ti-ai fi imaginat ca le mai ai. Galeata cu apa de dupa usa, treptele catre camera din sus care erau cel mai bun scaun, masa cu picioarele in forma de X. Banca din fata porti unde statea si ne urmarea cum ne jucam in drum. Doamne ieri nici nu mi-as fi imaginat ca port atat de treaza copilaria in mine. Si astazi deja e prea tarziu. Ma doare ca si cum s-ar fi rupt ceva din mine. S-a dus bunica, ca si bunicul in primavara. Dar acum nu ma mai urc in tren. Cum sa o mangai de aici pe mama? http://community.webshots.com/user/aalinador

[albinutza]

In februarie, anul acesta, am pierdut si eu pe ultimul dintre bunici care era in viata ! Dumnezeu sa-i odihneasca !!![q][q][q] albinutza

[Freia]

nu stiu daca as fi fost vreodata in stare sa descriu ce au insemnat bunicii mei pt mine si in special bunicul meu. Au trecut doi ani de cand a murit bunicul meu si eu inca nu m-am impacat cu ideea. M-ai facut sa plang si sa imi amintesc de viata mea alaturi de bunicul meu, de plimbarile cu sania, de mersul la piata impreuna, de cules nuci, de facut tuica, de udat gradina, de scos apa din putz, de mesterit la masina... si de zilele cand mergeam in spital [q][:(]. Si imi pare atat de rau ca nu a vazut-o pe Alexa, of Doamne cat s-ar fi bucurat. Mi-e dor de bunicul meu si de povestile lui. Freia si bebe Alexa http://community.webshots.com/user/freia_ro

[lu.more]

Pierderea cuiva drag este ca o amputatie. Rana se vindeca cu timpul, durerea se atenueaza, tot cu timpul, dar nimic si niciodata nu poate sa umple locul gol. Dumnezeu sa ni-i odihneasca in pace pe cei dragi care au plecat! « C’est une grande folie que de vouloir être sage tout seul. » La Rochefoucauld

[Alecsia]

Mi-au dat lacrimile cand ti-am citit mesajul.Si eu mi-am pierdut bunicul anul trecut si tare imi este dor de el.Pling de fiecare data cand imi amintesc de el, si il visez foarte foarte des.Ma trezesc de multe ori si pling...[q][q] Pacat ca nu stim sa profitam indeajuns de mult atunci cand ei sint inca in viata.... Mihaela

[mirelam]

Of Doamne cat de frumos ai scris. Asa am crescut si eu, la bunici. O buna bucata de vreme, cand eram mai mica, nu puteam sa concep ca bunica mea, care m-a crescut, ar putea pleca intr-o zi dintre noi. Pur si simplu ma ingrozeam la gandul ca este batrana si va veni o zi cand nu va mai fi (un lucru firesc, de altfel). Vroiam sa fie nemuritoare. Cred ca am tinut la ea mai mult ca la mama. Isi dorea atat de mult sa apuce sa ma vada mireasa si sa-mi vada copiii. Era dorinta ei cea mai mare. Se ruga la Dumnezeu in fiecare zi sa-i mai dea zile sa-si vada nepoata la casa ei. Acum eu am 33 de ani, bunica are 95. Traieste, dar de 8 ani este oarba. Nu m-a vazut nici mireasa, nu l-a vazut nici pe sotul meu niciodata, nici pe baietelul meu. Doar ne mangaie si ne pipaie sa ne simta. E fericita ca a trait sa-si stranga stranepotul in brate chiar daca nu l-a vazut niciodata. Mirela, mamica de Andreiut

[Cristina_C]

Am pierdut multi oameni dragi si de fiecare data am murit si eu putin odata cu ei. II port mereu in suflet si uneori imi apar in vise, dar nu-i de-ajuns! Singura bunica in viata este cea dinspre mama, Bunicuta, cum i-am spus intotdeauna. Sunt departe de ea, ca si de parinti de altfel si nu mai pot de dor... Are 80 de ani si este asa de fericita ca datorita mie a ajuns strabunica! O iubesc din tot sufletul si mi-as dori sa traiasca vesnic. Sa-i dea Dumnezeu sanatate! Cristina

[Aalina]

Va multumesc de mesajele voastre. Ma urc acum in primul tren si o sa fiu langa mama. Pentru tot ce a facut pentru mine nici o distanta nu e prea mare. http://community.webshots.com/user/aalinador

[carina]

Dintre ce i patru bunici ai mei, pe bunicul din partea tatalui l-am iubit mai presus decat orice si el pe mine la fel. El m-a crescut, el m-a educat, el m-a invatat sa fiu om. Cand eram mica nu puteam concepe viata fara el si nici el fara mine. Ceilalti nepoti ii iubea dar eu eram Anduta lui. Si intr-o zi nu a mai putut sa munceasca (lucrul care il facea cel mai fericit in viata- munca) si a mers la medic si i-a zis ca are cancer. Eu nu am crezut, nu am putut sa cred asa ceva, el era nemuritor era al meu si nu vroiam sa cred ca poate pati ceva. Eram deja la facultate, iar cand am mers acasa de Craciun, am mers direct la el la spital si nu l-am mai recunoscut. Era slabit dar a venit la mine si m-a luat in brate si mi-a zis sa nu plng ca se face bine si o sa dansam la nunta mea. Dar nu a fost asa, nici macar nu l-a cunoscut pe sotul meu. A murit anul urmator in ziua de Paste, in 11 aprilie 1999. Toata ziua a intrebat cat e ceasul si la cat ajunge trenul, eu veneam de la Cluj in vacanta si nimeni nu imi spusese cat de rau este. Si am ajuns prea tarziu. niciodata nu o sa imi iert asta, am ajuns la 15 minute dupa ce el nu a mai fost. Si m-a asteptat o zi intreaga sa isi ia ramas bun, iar eu nu am venit. Stiu ca ne vegheaza, stiu ca o vede pe Carina si ca o iubeste nespus. Te iubesc Bunelu! Anda si printesuca Carina (1 an si 4 luni) http://community.webshots.com/user/andamihai

[petra]

Eu nici nu mi-am cunoscut prea bine bunicii, bunica din partea mamei murind cand aveam eu 3 ani si un pic, dar mi-o mai amintesc ca fiind o femeie blanda si cu mainele mereu calde, si mai cateva amintiri legate de ea mai am. In copilaria mea bunica a fost suplinita de o doamna in varsta care a stat cu mine cand eram mica, dupa moartea bunicii, si careia i-am zis pana in ultima ei clipa "bunica". Tragedia din sufletul meu, nu este cand m-am despartit de bunicii mei, ci faptul ca fetita mea , aici fiind nu prea v-a beneficia de amintirile frumoase care le constituie bunicii in viata unui copil.[V]Trist dar atat de adevrat. La toti numai bine!