AdiS Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Atunci io sunt si mai avansata. Caci mama s-a sfarsit acum cateva saptamani. Imi amintesc disperarea cand a aflat. Stia deznodamandul din experientele altora, citea, stia despre ce este vorba. La inceput am crezut ca il va invinge. Nu a fost asa. Ne-am disperat toti. Cand chestiunea a devenit clara: metastaze, si mama a inceput sa fie rea, parca nu imi mai placea sa merg la ei. Ce sfat am: toleranta, maxima toleranta. Daca din vorbe transpare ranchiuna: gura inchisa. Daca vorbele se refera la sot sau copil (ca nu a mancat tot), nu comentezi, nu le spui nimik lor, nu plimbi vorba, sa iasa o gogoasa mare. Mama era de o toleranta extraordinara ca si fire, drept urmare dupa o vreme a depasit etapa asta, cred ca a tinut in ea, iar noi ne-am apropiat si mai mult. Cumva pe principiul: vorba dulce mult aduce si inmiit. Toata grija si-a transferat-o sa ne fie noua bine. Locuind cu tata, el primea vorbele primul. Nu stiu cum au facut, s-au tolerat maxim, nu am auzit nici o vorba de la tata sau sa se planga. S-au tolerat si menajat reciproc. Nici mama nu a vrut sa comenteze cu unul si cu altul. Nu suporta mila. Pana la urma este un om citit, ce sa faca cu mila sau disperarea altora? Drumul este clar si fara astea. In schimb a dezvoltat o relatie foarte ok cu medicul oncolog de la Fundeni. Noi nu prea stiam cum sa o imbarbatam si sa si vedem ca vorbele noastre au efect. In schimb dr. a fost extraordinar. Nu i-a ascuns aproape nimik, discutau direct si o imbarbata explicandu-i tot, pasii urmatori, cum se va simti. Nu dadea limite de timp - cred ca asta este o informatie care pur si simplu pune la pamant tot mecanismul de aparare al bolnavului. Mama vorbea cu dr., se simtea rau. A imbarbatat-o spunandu-i sa aiba .... rabdare, sa ia fiecare etapa asa cum e. Cand aparea ceva diferit, se lua la investigat pentru a repara sau a usura viata pe mai departe. Cand s-a sfarsit, desi stiam, tot ne-a luat prin surprindere, speram sa nu se intample atunci ci ... mai incolo. Nu cred ca esti niciodata pregatit iar cel in cauza si mai putin. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
andacos Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 (editat) Buflea,tie vreau sa-ti spun ca da,ne e frica de moarte si avem manifestari bizare in fata sau in apropierea ei. Nu veniti si spuneti ca "mie nu mi-e frica de moarte"ca nu e 100% adevarat.Si eu -cind eram mult mai tinara ,nu ma temeam ,acum cu trecerea anilor ,ceva s-a schimbat in creierul meu. Ma rog nu pe tema asta voiam sa discut,ci despre reactia la frica de moarte. Bunica mea a murit in perioada in care mi nu-mi era frica de moarte.Tare m-a mai enervat,tare m-a mai suparat,cum suna de citeva ore pe zi sa mearga tata la ea. Si eu consideram ca-l chinuie pe tata,pe mama...in realitate era frica ei de moarte ,de singuratate. Au trecut 20 de ani de atunci ,iar eu inca nu ma iert pe deplin ca am judecat-o,ca nu am inteles.-o,ca nu am vizitat-o sa-si vada si ea nepoata preferata insarcinata. Buflea sa nu mai gindesti asa,sa nu te chinui apoi cu "de ce am gindit asa despre el" te imbratisez si-ti doresc putere multa!Chiar daca spui ca "l-ai ingropat in sufletul tau"momentul ala ,te va dobori pur si simplu. Editat de Noiembrie 11, 2014 Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
andacos Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Adi...condoleante! Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
BlackCat4evR Postat Noiembrie 11, 2014 Autor Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Multumesc, fetelor pentru tot ceea ce impartasiti aici...Astept cu infrigurare sa aflu ceva. CT-ul a aratat oarecare imbunatatiri, nu stiu daca sunt suficiente...Taica-meu pare a fi depasit o etapa, pare mai curajos, mai determinat sa lupte, am sarbatorit impreuna ziua lor de nume (fiica mea e botezata dupa ambii mei parinti). Pare mai putin tulbure decat acum doua-trei saptamani. Discuta mai lejer despre diagnosticul lui, a permis colegilor sa informeze tertii despre ceea ce se intampla cu adevarat, in asa fel incat sa nu li se para ca ii evita daca nu le poate raspunde la telefon, a zis ca nu ii e rusine de boala lui, ca o sa o duca asa cum ii e dat, dar ca va lupta impotriva ei...Eu mi-as dori sa stau pe capul lui mereu, parca sa prelungesc timpul petrecut impreuna, parca pana acum, pana sa realizez ca se poate sa-l pierd asa de curand, am pierdut timpul fiind in alta parte, dar el pare sa aiba nevoie de liniste si odihna, asa ca nu-l pot agasa cu prezenta mea. Ce ma bucura este ca pot discuta foarte deschis cu fratele meu, care trece si el prin aceleasi dileme, de genul: "sa deschid subiectul, sau nu? daca-l deschid, poate il tulbur iar, daca nu-l deschid, poate crede ca nu-mi pasa", si altele in genul asta... Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
lavi02 Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Eu sunt si mai avansata ca voi, ambii parinti morti, unul de inima, unul de cancer, plus soacra paralizata, imobilizata la pat de aproape 3 ani dupa un AVC. Am observat si eu la tata, el care imi iubea atat de mult fetele, in perioada de suferinta isi pierdea repede interesul cand ii povesteam despre ele. Eu ii povesteam ca sa il inveselesc, sa gasesc un subiect placut de conversatie, sa-i mut gandul spre ceva frumos. Uneori functiona, de multe ori nu, isi pierdea repede interesul. Pur si simplu suferinta lor, teama de moarte si suferinta existanta, deprimarea in fata faptului ca au devenit neputinciosi, are intaietate. Vedeam si cu ziarele: ii duceam ziarele preferate in spital. Cand il vedeam ca le citeste, era semn bun, insemna ca se simte mai bine. Eu am experimentat ceva oarecum similar asta vara, cand am avut o pneumonie destul de serioasa si m-am simtit foarte rau: ma gandeam ca daca asa ar urma sa ma simt pentru tot restul vietii, as prefera sa mor. Ce pot sa va sugerez - nu deschideti subiectul boala decat daca aveti ceva urgent/important de comunicat. Lasati-i pe ei sa-l deschida. Nu le dati sperante desarte (te faco tu bine) dar nici nu-i deplangeti in fata. Incercati sa vorbiti cu naturalete despre boala ca despre ceva dat, existent, cu care trebuie sa ne descurcam. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
mihaela_s Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 (editat) Vin si eu Black sa iti spun povestea mea...ne-am adunat aici cu gandurile si povestile noastre... Eu sunt cam ca Lavi, cu tata plecat de cancer si socri amandoi morti brusc. O sa ii iau pe rand... Nu pot spune ca pentru cei ramasi e mai usor de dus una sau cealalta. Tata a plecat primul, a aflat ca are cancer la ficat (neoperabil, netratabil) candva in iunie, inainte de ziua lui. Cand i-am urat cu totii la multi ani, aveam un nod in gat, desi paream ok. Cel putin asa imi place sa cred. Nu stim exact daca tumora a fost maligna sau nu, biopsia ii punea viata in pericol si mama nu a acceptat. El a stiut ca are o tumoare, ca medicii nu stiu de ce fel. Noi stiam ca mai mult ca sigur e maligna. A inceput sa manance tot mai putin, se ingalbenise, slabise mult. Eu locuiam atunci la 100 km de ei, il sunam in fiecare zi doar sa il aud. Mama lucra inca. El 61, ea 58. Medicii ii dadusera 2 luni de trait. In august se faceau cele doua luni, in concediu am stat cu telefonul mobil in garda, mereu. Mama a sunat pe 22 dec., ca il interneaza, era umflat la picioare. In 3 ian m-a sunat iar, nu era bine. Am plecat, am stat cu el ultimele ore, a fost constient, pana in ultima clipa. L-am tinut de mana, am simtit pulsul cum se stinge incet...Sarbatorile de Craciun sunt mereu cu gandul la el, la acele ultime zile... Soacra a murit intr-o clipa, atac de cord. Sotul fusese de garda si s-a dus pana la ei sa le duca ceva medicamente. Inca nu ajunsese acasa, cand a sunat vecina socrilor sa sune urgent cum ajunge, ca e mama lui rau de tot. A sunat...salvarea fusese deja acolo, au constatat decesul...a fost cumplit, zau ca mai cumplit decat la moartea tatei. O vazuse, cu 15 minute inainte sa moara...daca mai statea ar fi fost acolo...Socrul a murit tot brusc, o embolie, stop cardiac, un cheag. Era diabetic, ii necrozase laba piciorului si medicul a decis amputarea, peste voia lui. Noaptea a murit, in spital, l-au gasit dimineata. Noi eram deja aici...a fost si asta cumplit, desi cumva ne asteptam. Black, eu m-am comportat cat de cat normal cu tata, dar el era OK. N-a fost rautatcios, n-a facut nicio iluzie la moarte, sau asa ceva...mai zicea el ca e bolnav, ca nu poate manca, statea in pat cand era spre sfarsit...mergeam sa il vedem cat de des puteam, dar povesteam de toate. El citea mult, se uita la tv, povesteam cate in luna si in stele cand avea chef. cand nu, se retragea in camera lui. Cred si eu ca fetele, sa vorbesti normal cu el, sa continui asa, sa atingi tema bolii cand aduce el vorba, sa il incurajezi. Editat de Noiembrie 11, 2014 Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
lavi02 Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Ce mi se pare foarte trist e ca vorbim de decese in jurul varstei de 60 de ani, cand oamenii de altfel (sau nah, in general) sunt inca in putere, activi, in forma, nu se asteapta nici ei si familia la asa ceva. Cand e vorba de un batran de peste 80 de ani e altfel, esti mai impacat cu ideea. Black Doamne ajuta sa-si faca tratamentul efectul si sa fie bine! Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
mihaela_s Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Exact lavi. Mie mi se strange inima cand la munca mai apare cate un tanar/tanara cu boli incurabile, cancere...si il urmaresti involuand si evoluand, te intrebi daca mai traieste cand nu mai primesti eprubete cu numele lui...si apoi apare iar...recadere...e cumplit! Chiar azi am primit sange la analizat, a unui baiat cu un an mai mare ca fata mea cea mare...care de doi ani se chinuie cu o leucemie, a fost o pauza...azi era intrebare daca e o recadere sau altceva...foarte trist, asa e. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
buflea Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Nu poate fi mai greu sa iti vezi parintele disparand brusc, versus sa il vezi cum se degradeaza pe zi ce trece. Nu poate fi mai greu ...sa il auzi cum se vaita, cum se roaga, cum ii e cald, frig, sete, voma ...sa il vezi cum asteapta sa moara si tu astepti odata cu el. Si tata citeste mult. Cand nu citeste, stim ca ii e rau. Cand citeste, stim ca ii e mai usor ... Morfina ii da niste stari de dementza. In una din nopti, a visat ca era sub un nuc si cineva fura nuci. A vrut sa fuga dupa hotz, s-a dat jos din pat, Dumnezeu stie cum ...si a cazut langa el. In cazatura, s-a lovit la cap ... Tot morfina ii da o constipatie rebela. Orice crampa, pe un os pubian plin de tumoare este ca un fier roshu pe o carne vie. Eram acolo cand urla ...da, urla si ii cadeau lacrimile pe obraz ...si nu stii ce sa faci, nu stii ... Nu stiu ce o sa spun mai incolo, dar acum spun ca nimic nu e mai greu decat sa iti vezi parintele in asemenea suferinta si sa nu poti face nimic.Si macar daca atunci cand moare, ar durea mai putin ...dar de unde, exact cum spune Adi, stii ca asta astepti si parca ai vrea sa fie "mai incolo". Macar cand se intampla brusc, nu te mai incurci in atatea ganduri, sperante, nu te mai impiedici de " mai incolo". Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
AdiS Postat Noiembrie 11, 2014 Raport Distribuie Postat Noiembrie 11, 2014 Legat de varsta de 80+ Dupa 1 luna am experimentat si sfarsitul bunicii. Vorbim de o varsta de 90+. Sa stiti ca si atunci am simtit asa o disperare muta, iar cei care am fost cu ea si am ingrijit-o, inclusiv tanti care chiar a avut grija de ea mult timp, parca am fi vrut sa se intample inevitabilul tot asa: mai incolo. Nu eram pregatiti nici asa. Chiar daca ne mai suparam cand intindea toate cele pe asternuturi si nu mai puteam de miros, cand s-a intamplat, as fi fost dispusa sa fac eu toata treaba numai sa mai fi trait. Iar pentru tata, nu, nu e usor nici cand copil de 60+ ti se duce parintele de 90+. Din afara pare ca nu e chiar asa mare paguba, dar nu e asa. Sentimentele sunt inca acolo, inca esti copilul lui si doare. Poti ramane cu traume si la o varsta 60+ daca simti ca nu ai facut tot ce iti statea in putinta si asta te framanta f tare. Citează Link to comment Distribuie pe alte site-uri More sharing options...
Recommended Posts
Participă la discuție
Poți posta acum și te poți înregistra mai târziu. Dacă ai un cont, autentifică-te acum pentru a posta cu contul tău.
Notă: postarea ta va necesita aprobarea moderatorului înainte de a fi vizibilă.